30 Aprilie – Meditația zilei

Iacov 1:22 Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelîndu-vă singuri.

O mare parte din slijba de la biserică este dedicată citirii Cuvântului și ascultării predicării acestuia. Asta bineînțeles dacă nu faci parte dintr-o biserică care are cor/orchestră/fanfară/solo/cor de copii/etc., și-n care biserică se acordă vestirii Cuvântului doar 15-20 de minute la urma convoiului de cântece. În cazul din urmă, dacă Cuvântul nu se citește acasă, dacă creștinul nu participă la un cerc de studiu biblic, dacă nu are disiplină în a citi și a medita pe cont propriu (cum de fapt ar fi normal să facă), atunci tot ce știe din Cuvânt este știut din amintiri și tot ce împlinește face din propriul sentiment de etică și de cum se cuvine.

Nu-i de mirare că vorbești cu câte cineva și citează versetul care spune că „Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută singuri”. Îi întrebi unde scrie și zice că nu-și amintește, dar e sigur că a citit undeva. „Ești pastor, ar trebui să știi!” zice el. Îi spun că nu-i din Biblie și este oricum o zicală care șchioapătă din amândouă picioarele. Dar el nu crede: zice că-l duc de nas.

Deci, când citirea și ascultarea predicii există, mai rămâne ceva de făcut. Împlinirea. Facerea a ceea ce citești. Fără împlinire este ca și cum te-ai duce la sala de sport, te-ai uita acolo la sportivi, la mașinile de făcut sport, apoi ai veni acasă și-ai susține că ești și tu… sportiv sau că ai fost și ai făcut sport.

Zicea cineva că un creștin nu este creștin pentru că merge la clădirea bisericii după cum el nu este mașină dacă intră în garaj. Clădirea nu te face în mod automat creștin. Nici botezul nu te face creștin. Nici dărnicia, nici cântatul în cor sau solo, nici terminarea unei școli creștine, nici predicarea, nici scrierea de cărți „creștine”. Toate astea nu cer decât cunoștințele de rigoare și acestea pot fi dobândite prin informare, observare și învățare.

Creștin este cel ce trăiește viața împlinind Cuvântul Domnului Isus, poruncile Sale. Dacă nu împlinim ceea ce auzim și citim și știm atunci ne înșelăm. Ne tăiem craca de sub picioare, cum s-ar zice. Ne merge vestea că trăim, dar suntem morți (Apoc 3:1). Avem toate aparențele exterioare ale unui om în viață – doar nu respirăm, nu avem viață în noi.

O astfel de „viață” nu ne aduce nici un beneficiu. Aici ne păstrăm departe de plăceri și de bucuria lumii. Bucuria nașterii din nou și a mântuirii n-o avem. Ne lipsește viața veșnică și de aceea vom lipsi de la veșnica sărbătoare cu Domnul Isus după ce El va face toate lucrurile noi.

De aceea, de câte ori citești sau meditezi sau auzi un cuvânt, gândește-te ce-ți spune ție Domnul prin el? Ce scimbare trebuie să faci? În ce fel este viața ta afectată de ceea ce ai aflat? Și pentru numele lui Dumnezeu, împlinește!

Warning:

29 Aprilie – Meditația zilei

Obadia 1:15 Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, așa ți se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău.

Cartea lui Obadia e scurtă: un singur capitol. Are un singur destinatar, Edom. Edom este celălalt nume al unui popor ieșit din Isaac. Isaac a avut doi copii, Iacov (mai târziu numit Israel) și Esau (mai târziu numit Edom). Ambii copii au crescut cu aceeași părinți. Ambii copii au avut probleme de caracter dovedind încă o dată, dacă mai era necesar, că ne-am născut într-o stare de păcat.

Băieții aceștia au crescut foarte diferiți unul de celălalt. În cele din urmă Esau a renunțat la dreptul său de prim-născut al familiei în favoarea lui Iacov. Vezi tu, Esau era omul lui „acum”. Acum îi era foame și pentru o mâncare a renunțat cu nonșalanță la dreptul său la 2/3 din averea lui Isaac și la dreptul de a duce mai departe numele casei tatălui său! Mai târziu Iacov îi va fura binecuvântarea părintească, și deși ca oameni nu aprobăm fapta lui Iacov, trebuie să admitem că e posibil ca furtul binecuvântării să fi fost numai o consecință a vânzării dreptului de întâi născut.

Esau îl urăște pe Iacov iar acesta trebuie să fugă de acasă. Băieții se întâlnesc peste circa 20 de ani, când sunt deja bărbați în toată puterea cuvântului. Esau are familie și vine să-l întâmpine pe Iacov cu o mică armată de soldați, acoliți de-ai săi. Iacov are și el familie mare și averi numeroase. În cele din urmă cei doi frați se împacă. Dar vechile ranchiune îi urmăresc pe urmașii acestor doi în întreaga lor existență istorică. Când Iuda este cotropit de către babilonienii lui Nebucadnețar (586 î.Hr.) Edom se pare că a râs și s-a bucurat de soarta lui Iuda, a intrat și el în cetățile iudeilor să jefuiască și dacă au fost oameni care au scăpat i-a prins și i-a dat cotropitorilor babilonieni (Obadia v. 12-14).

Acum Domnul promite edomiților că-n „ziua Domnului”, zi care se află în viitor, edomiții vor fi și ei cuprinși în judecata lui Dumnezeu făcută asupra neamurilor de pe pământ. Nu va mai rămâne nimeni din Edom (v. 18). Faptele lor rele vor fi pedepsite. În schimb o rămășiță din Iuda va fi mântuită și muntele Sionului (Ierusalimul) va fi salvat. Împărăția va fi a lui Dumnezeu.

Două sau trei lucruri îmi rămân din citirea acestei cărți a lui Obadia și din revizitarea istoriei lui Iacov și Esau din Geneza.

1. Nu trăi în „acum” în atât de mare măsură încât să uiți de „ziua Domnului” sau de viitor. Umplerea burții „acum” cu o ciorbă nu are nici o valoare din perspectiva veșniciei. Altfel spus, plăcerile de o clipă ale păcatului nu au nici o valoare în comparație cu eternitatea și valorile lui Dumnezeu..

2. Nu-ți scuza comportamentul și nu justifica ceea ce ești prin prisma împrejurărilor vieții. Nu zice „dar tu știi cum am crescut eu? Știi ce greutăți am întâmpinat? Știi cum am fost tratat, furat, ce mi s-a zis, ce mi-au făcut alții?” Esau avea o mulțime de scuze dar inițial a crescut în aceleași împrejurări ca și Iacov, cu aceeași părinți și aceleași învățături. În ultimă instanță ceea ce a devenit Esau a fost ceea ce a vrut el să devină. El a făcut cum a dorit el. Și tu și cu mine devenim ceea ce ne dorim să devenim, nu altceva.

3. Orice faptă ascunsă azi va scoasă la lumină într-o zi. Luca 12:2 Nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nici ascuns, care nu va fi cunoscut. Gândurile noastre, motivele inimilor, intențiile, planurile, scopurile, faptele noastre nevăzute de nimeni nu rămân ascunse de ochii ca „para focului” ai Aceluia care vede totul și știe totul. Într-o zi va trebui să dăm socoteală de toate lucrurile. E mai bine ca să folosim „acum” pentru a aduce toate acestea la piciorul crucii lui Isus Cristos și să lăsăm ca „sângele Lui să ne curețe de orice păcat!” (1 Ioan 1:7).

Warning:

28 Aprilie – Meditația zilei

Mia Pop, Stan Suzana liked this post

Geneza 28:20-22 Iacov a făcut o juruinţă şi a zis: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu, şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.”

Interesant că oamenii au simţit adesea imboldul de a face târguri cu Dumnezeu. Cumva, au înţeles de la început că nu-L poţi îndatora pe Dumnezeu. Că nu poţi face ceva pentru El fără ca El să-ţi facă ceva înapoi. Şi reversul, că nu poţi primi ceva de la Domnul fără să-i dai ceva în schimb. Această înţelegere, pe lângă avantajul despre care am vorbit mai sus, are şi dezavantajul de a ne face să credem că putem obţine ceva de la Dumnezeu pentru lucrurile făcute. Mântuirea prin fapte este unul dintre domeniile în care omul caută să aplice sistemul de a se târgui cu Dumnezeu: noi oferim faptele noatre cele mai bune, Dumnezeu ne oferă mântuirea.

Împărăţia lui Dumnezeu se extinde prin participarea noastră, aplicând cele de mai sus. Tot ce avem noi, am primit de la Isus. Şi El aşteaptă ca noi să reinvestim aceste lucruri în Împărăţia Sa. Nu poţi învăţa pe cineva fără să fi fost învăţat tu mai întâi. Nu poţi conduce fără să fi urmat pe cineva tu mai întâi. Şi, dacă binecuvintezi pe cineva, aşteaptă să fii şi tu binecuvântat la rândul tău! Dacă slujeşti, vei fi slujit.

Acum, s-ar putea să nu obţii cea ce doreşti în viaţa asta. Şi probabil că te întrebi, dacă vede cineva că tu faci, serveşti, slujeşti ş binecuvintezi. Da. Cu siguranţă. Nici un pahar cu apă rece oferit unui însetat nu va fi uitat.

Acum, ai şansa să treci prin viaţă ca unul care caută mereu să obţină ceva. Ca unul care caută mereu să-i pice câte o pleaşcă, câte un chilipir…. spiritual. Dar realitatea este că tu nu trăieşti cu adevărat până când nu începi să dai cu adevărat. Până eşti o lipitoare care absoarbe mereu ce se oferă în jur, nu ştii ce înseamnă viaţa. Dar dacă te predai 100% lui Isus, El te va dărui cu daruri pe care să le foloseşti binecuvântând pe alţii. Şi ţi se va întâmpla ceea ce a prezis Solomon: Proverbe 11:25 Sufletul binefăcător va fi săturat şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el.

Warning:

27 Aprilie – Meditația zilei

Ieremia 29:11 Căci Eu ştiu gîndurile, pe cari le am cu privire la voi, zice Domnul, gînduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.

Aici Dumnezeu vorbește despre trecerea celor 70 de ani și întoarcerea lui Israel din robie.

Ciudat că Domnul nu spune “voi știți gândurile Mele“. În engleză traducătorii au folosit planuri în loc de gânduri. Sună mai bine. Deci, ce bine că Domnul nu mă lasă pe mine să-mi amintesc de planurile Lui cu privire la mine! De fapt, nici nu mi le dezvăluie integral! Îmi spune doar că are planuri bune, cum se cuvine unui Dumnezeu bun și iubitor!

Dacă ar lăsa Domnul în seama mea amintirea planurilor Sale… Mai întâi, eu aș vrea să se împlinească toate dintr-o dată, claie peste grămadă, și peste noapte! Fără maturizarea mea, fără interacțiunea cu alții, fără dezvoltarea de caracter în mine! Apoi, dacă trecerea timpului ar fi implicată în împlinirea planurilor lui Dumnezeu (cum și este), eu le-aș pierde curând din vedere, din cauza zgomotului de fond! Din cauza îngrijorărilor, din cauza altor `planuri` ce par mai bune pentru moment.

De aceea Dumnezeu nu lasă planurile Sale la discreția mea. Acestea sunt bune, chiar dacă acum suntem în mijlocul a 70 de ani de exil! (Citește contextul versetului ca să înțelegi!). Pentru că, în timp ce lucruri rele li se pot întâmpla oamenilor buni, lucruri rele NU li se pot întâmpla oamenilor lui Dumnezeu, copiilor Săi! De ce? Din cauza planurilor de pace și nu de nenorocire, din cauza că Dumnezeu VREA să ne dea un viitor și o speranță!

Doar un alt fel de a pronunța Romani 8:28…

Warning:

26 Aprilie – Meditația zilei

Stan Suzana, Maria Maries liked this post

Matei 15:26-28 Isus i-a răspuns: “Nu se cade să iei pâinea de la copii și s-o arunci cățelușilor!” “Da, Doamne, a zis ea, dar și cățelușii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor!” Atunci Isus i-a răspuns: “O, femeie, mare este credința ta! Va fi așa cum vrei!” Și fiica ei s-a făcut bine chiar atunci.

O mamă bolnavă de cancer terminal. Dacă moare, rămân copii orfani şi un soţ cam neajutorat. Mama a fost „stâlpul” casei, nu soţul! Acum pronosticul e rău de tot. Biserica se roagă, copiii se roagă, pietenii şi rudeniile se roagă lui Dumnezeu. Cerşesc cu toţii doar o fărâmitură. O fărâmitură din ce are Dumnezeu este mai mult decât tot ce are sau poate oferi lumea aceasta! Şi toate rugăciunile acestea întind spre cer mâna credinţei: va fi credinţa suficient de mare pentru a obţine de la Dumnezeu fărâmiturile dorite?

O altă femeie, însărcinată. A încercat mulţi ani să aibă un copil şi acum, în sfârşit, minunea s-a petrecut! A rămas însărcinată! Dar va putea oare duce sarcina la capăt? Sau o va pierde timpuriu, cum a mai pierdut atâtea sarcini! Viitorii părinţi se roagă ca Domnul să păstreze nădejdea lor neînfrântă până la capăt! Viitorii bunici se roagă, rudeniile, prietenii. Ce cer ei? Fărâmituri!

O altă femeie, căsătorită. Cu un copil, o fetiţă. Inteligentă, frumoasă. Adică, fetiţa dar şi mama. Bărbatul a dat în patima beţiei. Când vine acasă este ba violent, ba indiferent. Bani nu mai aduce de mult şi mama şi fetiţa trăiesc din ce apucă. Rudeniile nu o înţeleg. Chiar o acuză! Cei din biserică nu au nici inimă, nici interes în soarta ei. Încet, interesul pentru biserică se stinge. Dar mai rămâne rugăciunea: ar fi bune nişte fărâmituri! Fărâmituri să vindece soţul, şi căsătoria! Vor veni la timp, înainte ca să se rupă tot felul de fire?

Un bărbat. Soţia l-a părăsit pentru un alt bărbat. Când era acasă, nu-i prea păsa de ale casei. Se aranja, era mereu gătită la ultimul răcnet. Nici bărbatul nu era prea atent cu ea. Seri cu prietenii, joc de golf de câteva ori pe săptămână… Băieţii familiei nu au fost un liant destul de puternic. Femeia a plecat cu un coleg de muncă. Soţul a rămas devastat. Copiii sunt pasaţi de la un părinte la altul. Confuzia este totală. Soţul s-a trezit, dar cam târziu. Acum strigă către Dumnezeu ca El să intervină şi să repare căsnicia. Cere fărâmituri!

Poţi pune istoriile din viaţa ta sau a cunoscuţilor tăi în oricare din aceste modele. Boli şi suferinţe, lipsuri şi sărăcie, relaţii distruse, confuzie, întrebări fără răspuns…

Nu, nu eşti căţel. Eşti fiu sau fiică! Şi deşi ceri fărâmituri, şi crezi şi tu că fărâmiturile ţi-ar satisface cererea, asigurarea lui Dumnezeu este că împreună cu darul lui Isus Cristos, tu ai primit toate lucrurile (Rom 8:32). Continuă să ceri, să stăruieşti! Din experienţă dar mai ales din promisiunea lui Cristos, în cele mai multe cazuri, cei ce strigă, cei ce stăruiesc, primesc lucrul cerut! Deoarece, cine caută găseşte, cine cere capătă şi celui ce bate, i se va deschide!

Warning:

25 Aprilei – Meditația zilei

Geneza 3:11-13 Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.”

Nu cred că există un domeniu care deschide atât de mult posibilitatea de a raţiona, de a explica, de a acuza şi scuza precum domeniul ispitei şi căderii în ispită! Nici ispita nu vine fără bagajul ei de raţionări. „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat…?” „Păi, ia să ne gândim: hmm…” În clipa ispitirii, este ca şi cum un paravan sau ceva întunecat ne-ar veni peste cap şi nu mai putem vedea altceva, nu mai gândim la altceva decât la ceea ce ne ispiteşte. E ca o boală, ca o obsesie de care nu ne dăm seama, şi de care nu putem scăpa.

Am auzit despre cineva care, ducea o viaţă normală câteva luni… apoi îl apuca beţia, bea de rupea câteva săptămâni, apoi devenea normal. Am un amic care se luptă cu patima jocurilor de noroc. Când a început să joace poker, a pierdut o groază de bani. Cred că şi acum datorează sute de mii de dolari unor persoane. Ca să-şi alimenteze viciul, minţea din orice poziţie: cerea bani împrumut să plătească ceva la şcoală, să plătească o rată la casă, să repare ceva la maşină, să împrumute pe altul… dar totul mergea la poker. Un fost coleg de-al meu, multi-milionar, dar „pasionat” şi el de poker, când l-am întrebat despre amicul meu, dacă l-a întâlnit vreodată la poker, mi-a zis că a fost un „loser”.

Am vorbit de câteva ori cu el. Raţiona că pierde pentru că învaţă să joace. Că aşa e la început, nu-ţi reuşeşte totul dintr-una! Că şi trăitul din poker este la fel precum trăitul din orice altă muncă onorabilă. Cu timpul, amicul a avut dreptate. A început să piardă tot mai puţin şi să câştige cât să poată trăi. Dar, preţul plătit e mare şi nejustificat.

Odată căzuţi în ispită, ni se deschid posibilităţi infinite de a justifica căderea sau de a o explica. Nu-i rău să analizăm o cădere pentru a descoperi mecanismul căderii, pentru a ne feri data viitoare. Dar scuzrea căderii, raţionalizarea a cea ce este greşit şi rău e o greşeală mai mare chiar decât căderea! Neatenţia, imposibilitatea de a se împotrivi, peer pressure, oboseala, alţii, lipsa de timp, de seriozitate, de disciplină, şi câte şi mai câte au devenit cu toate ţapii ispăşitori ai explicaţiilor noastre.

Ce simplu ar fi să recunoşti: „am greşit, regret, vreau să repar, să mă „pocăiesc” să mă schimb, ajută-mă!” Dar nu, noi ne uităm mereu în urmă şi-n jur pentru a explica, pentru a scuza. Şi cel mai ironic este când o facem înaintea lui Dumnezeu! Ca şi când Domnul ar avea nevoie de informaţia noastră! Eh! Asta e chestia cu ispita! Una din chestii! Că-s multe!

Warning:

24 Aprilie – Meditația zilei

Matei 4:12 Când a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat în Galilea. Matei 4:17 De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”

Domnul ne cuprinde pe dinainte şi pe dinapoi (Psalmi 139:5 Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mâna peste mine). Se poate spune că El merge înaintea noastră şi vine după noi.

Isus era înainte de Ioan, şi venea după Ioan. Ioan Botezătorul a fost un caracter interesant: de la naştere şi până la moarte caracterizat de ciudăţenii. Gălăgios, dur, obişnuit cu greul, cu foamea, cu stresul, opinionat, fără pardon. Hainele, alimentaţia, comportamentul, toate ciudate. Dar mesajul său era unul pentru reconciliere a rămăşiţei lui Israel cu Dumnezeu. „Pocăiţi-vă…!”

După ce degetul lui Ioan s-a îndreptat acuzator spre Irod, zilele lui Ioan au început să se numere. Ioan este închis şi mai târziu, ucis. Ce se va alege de lucrarea începută de el? Cine va continua?

Isus, vărul mai tânăr al lui Ioan o va face! Dar cei doi nu se potrivesc prea mult. Isus este mai tăcut, meditativ, plin de har şi iertare, înţelegător. Va apela la duritate ici-colo, va fi ferm uneori, dar în general va fi prietenos. Nu va sta prin pustiuri ci prin cetăţi, nu va mânca lăcuste ci alături de păcătoşi, şi pe aceştia, mai întâi îi va ierta, apoi îi va trimite cu porunca de a nu mai păcătui. Isus va vindeca pe bolnavi, va hrăni mulţimile, va fi ca un bun păstor pentru nişte oi împrăştiate şi confuze.

Mesajul cu care va începe Isus însă, va fi identic cu al lui Ioan. Şi astfel, cel ce a fost înainte de Ioan, vine după Ioan. Ca un fel de… rezervă! Este ca acel jucător ce-i introdus în meci cu 3 minute înainte de fluierul final. Echipele sunt la egalitate, şi jucătorii caută care mai de care să marcheze golul câştigător. Una dintre echipe îl introduce pe acest jucător, care merge şi bagă golul necesar câştigării. Jucătorul acesta este super-rezerva!

Ei, de câte ori am dat-o-n bară, doar pentru ca mai apoi să vină Isus şi să salveze situaţia! De câte ori am greşit ţinta, până când El şi-a pus mâinile peste ale noastre, ca săgeata să nimerească în mijlocul ţintei! Isus a plecat la cer spunând că ne va trimite în Duhul Sfânt un ajutor potrivit (Ioan 14:16). În sensul celor de mai sus, Duhul Sfânt în noi şi cu noi este garantul câştigării vieţii noi. Este cel ce merge înaintea noastră ca o Călăuză, cel ce vine după noi ca un Apărător. Este super-rezerva duhovnicească.

Warning:

23 Aprilie – Meditația zilei

Maria Maries, Diana Cuculea liked this post

Fapte 7:55 Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu;

Ai spus adevărul? Acesta poate că răneşte. Ştefan le-a spus iudeilor ce aveau inima împietrită de mândrie şi mintea încuiată de-o religie rece şi fără substanţă care era adevărul despre ei: părinţii lor i-au ucis pe proorocii de odinioară, şi-n aceeaşi idee, ei au pus capac păcatelor părinţilor lor, omorându-L pe Mesia.

Adevărul acesta i-a făcut pe iudei să scrâşnească din dinţi. Şi-au ieşit din minţi. Au început să urle, să-i adreseze invective şi epitete, s-au înfierbântat unii pe alţii, cum numai popoarele din orient o pot face… Împietrirea inimii mai are şi efectul acesta de orbire: mai ales faţă de propriile greşeli. Iar neprihănirea proprie te scapă repede din ghearele ei, doar pentru a te arunca în ghearele răzbunării. Căci neprihănirea de sine e la fel de mare balaur ca şi răzbunarea: ambele sunt izvorâte din iad şi te distrug. Prima, pe nesimţite şi neştiute, cocoloşindu-te şi încântându-te cu propriile bunătăţi, cealaltă înfigându-ţi în inimă şi minte sute de cuţite şi săgeţi.

Ce-i de făcut când răzbunarea celuilalt faţă de tine nu mai are nici un stăvilar? Ce-i de făcut când invectivele s-au transformat în urlete, iar urletele în palme şi pumni, iar aceştia, în cazul lui Ştefan, în lovituri cu pietrele? „Îmi ridic ochii spre munţi…” zicea psalmistul. Ştefan nu are ochi decât pentru Domnul. Dincolo de urlete şi mânie, stătea un Dumnezeu calm, şi un Cristos în slavă. Aceasta este o privelişte pentru care merită să abandonezi până şi cele mai frumoase privelişti din lumea aceasta!

Dar cum poţi abandona lucrurile de jos pentru cele de sus? Cum te poţi gândi mereu le acelea de sus? Cum poţi abandona lucrurile ce se văd pentru cele ce nu se văd? Cum se pot lăsa frumuseţile de aici, pentru cele ce nu se pot rosti?

Limpede ca lumina: Ştefan… plin de Duhul Sfânt. Dacă stai plin de Duhul şi dacă vorbeşti plin de Duhul şi dacă trăieşti plin de Duhul, vei muri plin de Duhul. Ştefan nu s-a uitat doar, nu doar şi-a aruncat privirea spre cer, ci şi-a pironit ochii. Şi i-a în-cuit pe cer. S-a uitat cum zice Evrei 12, ţintă.

Apoi, când nu ai ochi decât pentru Domnul, o să constaţi că ce face şi ce zice lumea, nici nu mai are mare importanţă. Dar ce zic eu: nu mai are NICI o importanţă!

Warning:

22 Aprilie – Meditația zilei

Daniela Miclea liked this post

Fapte 9:10 În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: „Anania!” „Iată-mă Doamne” a răspuns el.

Anania este unul dintre exemplele cele mai pline de inspiraţie dintre toţi oamenii “mărunţi” pe care i-a folosit Domnul vreodată. El este un creştin obişnuit (dacă putem califica creștinismul ca fiind… obișnuit!), chemat să trăiască viaţa de credinţă în mijlocul unor împrejurări obişnuite.

Câţi oameni trăiesc şi astăzi în astfel de împrejurări obişnuite şi gândesc că tocmai împrejurările acestea sunt o piedică în afirmarea lor pentru Cristos? Câţi nu ar dori să aibă mai mulţi bani ca să facă ceva cu ei pentru Domnul? Si totuşi, Evanghelia înaintează cu banii celor săraci şi ai văduvei!

Câţi nu ar dori să aibă mai mult timp să facă ceva pentru Domnul, şi totuşi cele mai mari lucruri au fost îndeplinite de cei mai ocupaţi dintre oameni? Câţi nu ar dori să aibă mai multă şcoală biblică pentru a face ceva profesional, şi totuşi Evanghelia a înaintat cel mai mult prin intermediul celor mulţi şi lipsiţi de educaţia biblică savantă.

Viața obișnuită este adesea mai greu de trăit decât viața extraordinară. In viaţa această există puţini stimuli exteriori şi de aceea sunt necesare o credinţă mai mare şi o hotărâre mai puternică.

Noi avem nevoie de creştini care să trăiască viaţa obişnuită în cel mai neobişnuit mod. Insuşi Domnul a avut cuvinte de laudă pentru cel ce a fost credincios peste puţine lucruri. De aceea ar trebui să începem să renunţăm la a dispreţui lucrurile obişnuite. Ele au jucat rolul cel mai mare în întreaga istorie a omenirii.

Warning:

21 Aprilie – Meditația zilei

Geneza 2:25 Omul şi nevasta lui erau amândoi goi şi nu le era ruşine.

Goliciune, intimitate,… ruşine! În calitate de păstor aud câteodată o mărturisire de genul „am fost intimi cu X” în care X nu este soţia/soţul celui ce confesează. Asta înseamnă că cei doi au avut sex. Intimitatea se pare că implică trupurile noastre. Dar intimitatea este mai mult decât goliciune trupească. Implică o goliciune emoţională, o etalare a sentimentelor şi gândurilor ce trece dincolo de suprafaţă şi coboară în adâncimile fiinţei cuiva.

Acum, Adam şi Eva erai goi dar le lipsea cunoaşterea binelui şi a răului, pentru a descoperi că sunt goi şi pentru a le fi ruşine. Putem spune că ruşinea a venit odată cu cunoaşterea. Cunoaşterea este ciudată: nu doar că ne aduce lumină asupra a ceea ce este rău sau bine, dar ne oferă mijloacele de a judeca pe alţii şi ne umple de frica că putem fi judecaţi.

Orice descoperire de sine ne lasă vulnerabili, ne deschide posibilităţii de a fi judecaţi într-un fel sau altul. Uite, scrii ceva într-un blog, şi gata! Te-ai deschis criticii unora, judecăţii altora, sau de ce nu, şi aprecierilor (câteodată…)! Dar când ai scris, pe lângă etalarea acestei „goliciuni”, ai îmbogăţit lumea cu ceva unic, ceva ce nu a existat până atunci!

Unii de frica de a fi ridiculizaţi sau criticaţi nu fac nimic toată viaţa. Multe daruri rămân astfel ascunse între cutele ştergarelor sufletelor noastre. În familia lui Dumnezeu, nu ar trebui să fie aşa! Oricum, nu de frica criticilor! Numai că, între creştinii (români) se practică criticarea, judecarea şi condamnarea cu o singură bidinea, dintr-o mişcare! Asta trebuie să se schimbe! Prea mare e paguba de a nu împărtăşi şi de a nu avea parte de talentele şi lucrarea altora!

Warning:
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...