27 Ianuarie – Meditația zilei

Iacov 1:5-6 Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte, seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo.

Iacov sfârșește versetul 4 din acest capitol dorind ca niciunuia să nu-i lipsească nimic. Aceasta propunere am accepta-o cu drag cu toții: să nu ne lipsească nimic! Dar, la ce anume se referă Apostolul? Ce anume se include în „nimic?” Deoarece termenul de nimic este destul de cuprinzător! Aici am include noi frumusețe, bani, sănătate, dragoste, relații, succes, împlinirea tuturor dorințelor, ș.a.m.d. Îți amintești de regele mitologic Midas? Acela care s-a rugat ca tot ce atinge să se transforme în aur și a cărui rugăciune zeii au ascultat-o? Știi din ce cauză a murit el? Aristotel ne spune că a murit de foame. De ce? Deoarece „totul” este un cuvânt atotcuprinzător, ca și „nimic.” „Totul” nu se referă doar la obiecte din jurul nostru (pietre, mobile, etc) ci și la bucata de pâine pe care dorești s-o mănânci. Astfel, sub atingerea lui Midas hrana se transforma în aur iar el nu mai putea mânca nimic. Așa și „nimic”: conține lucruri „bune”, precum mai sus, dar și pe cele rele, despre care vorbește Iacov.

Dar, despre ce vorbește Iacov? Păi, Iacov vorbește despre răbdare în încercare ca fiind calea spre această plinătate în care nimic nu ne lipsește. Aha! Răbdarea e bună, dar ea nu se naște decât provocată de ceva anume: de suferință. Răbdarea este ca zeama bobului de strugure: dacă pe acesta nu-l zdrobești sub presiune, nu vei gusta niciodată dulceața mustului său. Așa e și cu răbdarea: ea este produsul ființei umane aflată în presa necazurilor, a durerilor și a problemelor.

Auzeam odinioară pe cineva sfâtuind un altul; zice să nu cerem niciodată Domnului să ne dea răbdare, deoarece Domnul ne va da probleme care dau naștere la… răbdare.

Haideți însă să trecem de la răbdarea adusă de încercare la altceva: la subiectul acestor două versete ale zilei. Înțelepciunea. Asta da! Asta ne place! Numai eu nu înțeleg un lucru: dacă îți lipsește înțelepciunea, cum îți poți da seama că… îți lipsește? Pentru că mie mi se pare că ai nevoie de înțelepciune ca să-ți dai seama că îți lipsește și mai multă înțelepciune.

Îți amintești de cel căruia i-a spus Isus să creadă? El a răspuns, „Cred Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24). Este ca și cum omul a avut suficientă credință pentru a realiza că de fapt ceea ce are este atât de puțin încât este asemenea necredinței. Așa și cu înțelepciunea. Dar cine s-ar fi gândit că ceea ce ne lipsește cel mai mult este înțelepciunea?

Eu înțeleg aici altfel lucrurile: recunoașterea lipsei de înțelepciune nu este propusă celor din afara trupului lui Cristos ci celor credincioși. Iacob scrie în 1:2, „Frații mei!” Deci el se adresează celor credincioși. Iar termenul acesta califică și pe celălalt din versetul 5, „tuturor.” Credincioșii au venit la Cristos, deci ei au deja înțelepciune. Oricum, începutul înțelepciunii este frica de Domnul – Psalmul 111:10 (frica, înseamnă frică, dar și respect, reverență).

Și apoi, cu privire la cei mântuiți, când poate careva dintre ei afirma, „eu nu mai am nevoie de înțelepciune, eu am suficientă!” Dimpotrivă, dacă recunoști că ai nevoie de înțelepciune, Dumnezeu nu te mustră ci este gata să-ți asculte cererea pentru înțelepciune. Doar că este o condiție: să ceri cu credința că vei primi, altfel necredința în această cerere caracterizează întreaga ta viață: ești nestatornic.

Iacov este dur, intransigent. Seamănă cu fratele mai mare, cu Isus. Nu are zone gri. Albul e alb, negrul e negru. Numai dacă ne uităm ce avantaje are o asemenea înțelepciune, înțelegem de ce ne apasă Iacov butoanele care le apasă: Iacov 3:13-17 Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii! Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească (Greceşte: sufletească.), drăcească. Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele. Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi, curată, apoi pacinică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică.

Copyright © 2015 PERSPECTIVE CRESTINE. All Rights Reserved.