19 Februarie – Meditația zilei

Ioan 7:37 În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea.

Nu m-am gândit să scriu nimic special despre sete. Este un sentiment cu care ne întâlnim atât de frecvent şi ni-l satisfacem cu atâta uşurinţă, încât nu ne prea gândim la el cu seriozitate. Dacă apa ar fi o problemă pentru noi, măcar pentru un timp, atunci perspectiva noastră asupra setei s-ar modifica radical.

Noi risipim atâta apă! Ne picură robinetele, ne curg toaletele, lăsăm să curgă apa fără nici o problemă. Este atât de la-ndemână, încât nu o preţuim deloc! Apa se găseşte pe rafturile magazinelor, în fântâni de băut, în aparate de servit apa prin birourile noastre, pretutindeni. Curge în râul ce trece prin oraş, o vedem zbătându-şi valurile pe ţărmul oceanului, când mergem la ocean să ne relaxăm la sfârşit de săptămână, este sub barca în care plutim pe lacul din vecini. Apa! Este pretutindeni.

Acum, cei ce trăiesc prin pustiuri, s-ar putea să preţuiască apa mai mult decât noi! Pe distanţele de zile dintre oaze, apa trebuie transportată cu grijă şi fiecare picătură trebuie economisită. Sau probabil copiii africani, pe care-i vedem slabi, cu burţile mari din cauza subnutriţiei, numai piele şi os, s-ar putea să preţuiască apa… că este atât de rară pentru ei.

Isus a strigat cu privire la sete. „Dacă însetează cineva”! Desigur că acum două mii de ani, în Israel, setea de apă era ceva obişnuit. Nici astăzi, în Israelul modern apa nu se risipeşte ca aici, în America. Dar Isus nu vorbea despre apa fizică, nici despre setea fizică. El vorbea despre o altfel de sete, una a spiritului.

Noi cunoaştem o sete ca aceea pe care omul firesc încearcă să o umple adesea cu lucruri, cu emoţii, cu plăceri. Sex, bani, putere, împliniri, educaţie, etc. etc. Şi pentru că lucrurile acestea nu stâmpără setea lor, ei se îndreaptă mereu spre altele, sau spre mai mult din cele ce le-au încercat deja, sperând că dacă se măreşte cantitatea, se va produce saltul calitativ… Dar totul este în zadar. Noi, creştinii ştim că satisfacerea acestei sete este numai în Dumnezeu. Dar omul lumesc nu însetează după Dumnezeu, deoarece nu-L poate pricepe pe Dumnezeu, nu are capacitatea de a-L „bea” pe Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 2:14 Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte). Deci Isus nu acestei categorii se adresa. Ştim din citirea în continuare a textului din care am luat versetul 37 din Ioan 7, că Domnul vorbea de o sete după Duhul Sânt. Omul firesc nu cunoaşte această sete. El trebuie mai întâi să ajungă la convingerea că are nevoie de Dumnezeu. Abia mai pe urmă vine setea după Duhul!

Setea despre care vorbeşte Domnul aici este a celui ce a gustat apa Domnului dar a ajuns să fie gol, însetat. Cum poate un creştin care a gustat şi a văzut că bun este Domnul să ajungă gol şi însetat? Doar nu a spus Isus femeii Samaritence: Ioan 4:14 Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţîşni în viaţa veşnică.”? Nu este o contrazicere în Cuvânt? Într-un loc Domnul zice că în veac nu-i va fi sete celui ce bea din apa Lui, apoi mai târziu strigă celor însetaţi să vină! Şi noi am venit la Isus după plinătatea cu Duh Sfânt, dar totuşi ne este mereu sete după mai mult! Şi nu doar că ne este sete după mai mult, că aceasta poate fi explicat prin urcarea noastră „din slavă în slavă” cum zicea Pavel; adică, fiecare etapă atinsă, fiecare „plinătate” dobândită, este punctul de plecare spre un alt nivel.

Creştinul devine însetat când nu bea mereu, zilnic, clipă de clipă din apa Duhului Sfânt. Cum bem altă apă, cum devenim însetaţi după Duhul. Câteodată setea este abia percepută, aşa ca un susur blând… Dacă trec multe zile fără să bem din Isus, atunci setea devine mai pregnantă, mai puternică. Dacă trece şi mai mult timp, setea devine tot mai slabă, până când dispare de tot.

Singurul fel în care putem păstra o „sete sănătoasă” de Domnul este ca să bem mereu din El. Pentru noi strigă încă şi azi Isus: „dacă îi e sete cuiva”! Şi mie, îmi e nespus de sete, chiar acum!

Copyright © 2015 PERSPECTIVE CRESTINE. All Rights Reserved.