Filipeni 2:16 ţinând sus Cuvântul vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zădar.

S-a terminat şi campionatul mondial de fotbal. Eu nu sunt mare microbist; adică, nu-s microbist aproape de loc! Nu e o fală chestia asta… este doar un fapt. Nu eram pasionat nici pe vremea când locuiam în România, iar după ce am sosit în SUA, ţară în care „soccer”-ul abia îşi scoate capul printre tradiţionalele sporturi americane (baseball, basketball, football, etc) nu m-am mai uitat la vreun meci decât aşa, ca acum, la câte un campionat mondial. Şi atunci doar la meciuri în care jucau echipe despre care ştiam din citirea altor articole din presă că ar fi „bune”.

Aşa că cu ocazia acestui campionat, mi-am înoit cunoştinţele de cultură generală sportivă, privind unele meciuri în care au jucat SUA, Germania, Brazilia, Peru, Franţa şi Italia. În meciul final, am „ţinut” cu Italia. Cumva gestul meu pornea din subconştient: Franţa a fost un adversar politic al SUA de când cu războiul în Irak, şi nu numai cu această ocazie. Apoi eu am multe împotriva ateismului şi socialismului care au fost facilitate în Europa precum şi-n lumea întreagă cu începere de la Revoluţia Franceză încoace.

Nu că italienii ar fi curaţi sau mai buni moral… dar asta a fost! Ei bine, Italia a învins până la urmă într-un meci în care s-a apărat bine deşi a jucat mai slab decât francezii, în care mi s-a părut că puţin arbitrul le-a ţinut partea, şi în care au avut şansa de a marca toate cele 5 lovituri de pedeapsă pentru deciderea învingătorului.

Dar nu despre asta vreau eu să scriu. Am privit la exuberanţa jucătorilor italieni după câştigarea finalei. Sărituri, dansuri, strigare, dat peste cap, râset voios, într-un cuvânt o bucurie debordantă şi aproape ieşită din minţi. Cum eu mă gândesc mereu la corelaţia dintre ceea ce observ şi Biblie, nu am putut să nu îmi amintesc cuvintele apostolului Petru: 1 Petru 1:8 pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită. O astfel de bucurie era printre suporterii squadrei azzura în Italia, în Montreal, în New York şi pretutindeni. De bucurie oamenii nu mai ştiau ce să facă! Intrau în fântâni arteziene, călătoreau pe acoperişul automobilelor, fluturau drapele, cântau cântece, râdeau, chiar se prosteau uneori, şi nu era nimic exagerat pentru un suporter fidel!

Şi nu am putut să nu mă întreb, gândindu-mă la creştinii pe care-i cunosc eu: unde ne este bucuria? Acea bucurie pe care Petru o descria sub inspiraţia Duhului Sfânt ca fiind negrăită (adică care nu se poate explica prin cuvinte) şi strălucită? Umblăm cu frunţile încruntate, preocupaţi, istoviţi, cu umerii aduşi, de parcă povoara lumii întregi ne-ar copleşi! Suntem morocănoşi, prost-dispuşi, gata mereu de a ne lua la harţă pentru te-miri-ce, şi prea prea serioşi! După ce am venit la Christos nu ne mai permitem să ne bucurăm nici de lucrurile de care se bucură lumea în general (cum ar fi câştigarea unui trofeu de către echipa favorită), nici de ceea ce ni s-a descoperit în Christos, şi care e muuuuuuult mai scump, mai preţios, mai valoros şi este chiar veşnic decât o cupă, fie ea chiar şi de aur masiv, cum este Cupa Mondială. Ne este frică să zâmbim de parcă ni s-ar rupe scoarţa de religiozitate sub care ne ascundem şi s-ar vedea că dedesubt, suntem şi noi doar oameni care avem sentimente omeneşti! Ne aruncăm unii altora priviri furişe, şi clătinam din cap cu dezaprobare când vreunul îndrăzneşte să facă vreun gest de bucurie! Îl etichetăm imediat ca fiind „carnal” şi „firesc”. O astfel de bucurie, trebuie să izvorască din firea pământească, nu-i aşa?

Noi ne-am bucura şi noi, dacă am avea „chef”. Ba mai dăm vina şi pe Duhul Sânt şi pe Dumnezeu… că ei ar trebui să facă ceva, cumva să ne gâdile pe dinăuntru ca să ne îmbucure! Uităm că psalmistul se scula dis-de-dimineaţa. Poate şi el fără chef să cânte Domnului sau să-L laude… şi-şi „trezea” instrumentele pentru a începe să-l laude pe Domnul (Psalmi 57:8 Trezeşte-te, suflete! Treziţi-vă, alăută şi arfă! Mă voi trezi în zori de zi). Ştii, un proverb românesc spune că pofta vine mâncând. Poate că ar trebui să-l aplicăm şi la alte domenii de viaţă, cum ar fi de exemplu necesitatea de a ne bucura de Christos şi de viaţa nouă pe care am primit-o în El.

Al doilea lucru pe care l-am observat, a fost la componenţii echipei italiene împreună cu antrenorii şi ceilalţi care au contribuit la victorie. Sărutau trofeul, îl strâneau în braţe, îl ridicau fără nici o ruşine sus de tot, şi îl priveau ca pe ceva deosebit de drag şi de valoros. Şi din nou, mi-au venit în minte cuvintele lui Pavel adresate filipenilor, cuvinte pe care le-am citat la începutul acesesi pagini.

Nouă ne lipseşte pasiunea după Cuvântul vieţii! Ar trebui să-l ţinem şi noi sus de tot, să-l îmbrăţişăm cu toată făptura noastră, să-l iubim, să-l sărutăm şi să-l privim cu dragoste, deoarece el este Evanghelia prin care am fost noi mântuiţi, şi prin care vor fi mântuiţi oamenii pe care vrem să-i ducem cu noi în cer, de la membrii ai familiilor noastre, la colegi, prieteni şi alte rudenii, şi chiar până la duşmani! Căci vorbind despre duşmani, eu mă rog adesea pentru cei ce-i am… că mă gândesc că cea mai mare răzbunare a mea pe ei, ar fi să-i văd şi pe ei afectaţi şi transformaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, ca să putem împreună petrece veşnicia în cer! Ha! Îţi dai seama? Să fie „obligat” actualul tău duşman să te iubească şi să stea cu tine o veşnicie în cer! Mare răzbunare!

În sfârşit, e vremea ca noi să ne umplem inimile de o nouă pasiune pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Că numai dacă nu ne va fi ruşine de el, numai dacă vom crede că în el există aceeaşi putere care ne-am mântuit şi pe noi vom putea să-l ţinem cu încredere şi fără ruşine sau îndoială, sus, sus de tot!