Am primit ieri (8/28/06) o poză de la nişte prieteni de-ai mei din Nashville, TN. Îmi scira doamna, care în special ea avea o inimă foarte deschisă pentru misiune. Am cunoscut-o în anul 1991. Am fost într-o călătorie de explorare a posibilităţii de a primi ceva fonduri pentru începerea unei lucrări de plantare de biserici în România. Mă invitase un păstor american pe care l-am cunoscut în timpul unei vizite pe care o făcusem amândoi în Romania post-ceauşescu. El s-a arătat interesat de posiblităţile plantării de biserici şi m-a invitat să petrec două săptămâni la ei. M-a cazat la familia dspre care vă povestesc, doamna şi domnul Cassell.

Oameni aşa la cam 55 de ani pe vremea aceea. Locuiau într-o casă de vis, mobilată cu mult gust, conduceau maşini de marcă. Domnul era preocupat de maşinile sale de epocă şi de motocicletele Harley Davidson. Se pensionase din poliţie. Doamna munca 4 ore pe zi la secretariatul unei biserici. Am aflat de la păstor că dona timpul ei, şi de asemenea contribuia cu 2-3 mii de dolari lunar la fondurile bisericii. Tot de la păstor am aflat că mama doamnei a fost unul dintre psihiatrii de mare prestigiu din SUA şi că i-a lăsat doamnei Cassell o avere comfortabilă. Chiar şi doamna a fost profesoară universitară de limba franceză, limbă în care avea doctorat.

Cu mine au fost foarte amabili. Mi-au deschis casa lor ca pentru fiul lor, am şi azi o cheie de la casa lor, în care mi-au dat spre folosinţă apartamentul de la parter. Când mă duceam pe la ei, casa le era mereu plină de misionari: negri ca abanosul din Africa, galbeni din Thailanda, bruneţi din India. La ei îşi găseau adăpostul în timpul călătoriei în America o mulţime de creştini din lumea a treia. Nu doar adăpostul, ci erau expuşi şi generozităţii familiei Cassell.

Ei înşişi plecau de două-trei ori pe an pe undeva, prin părţile destitute ale lumii, să ajute la săparea unei fântâni, să ajute la ridicarea unei şcoli sau a unui spital, să viziteze pe vreun misionar băştinaş, sau să facă parte dintr-o echipă de evanghelizare. Când au început kurzii să vină din Irak în SUA, doamna Cassell a cumpărat vreo 40 de duplexuri ca să-i găzduiască. Îi ducea la lecţii de limba engleză, îi ajuta cu bani, îi transporta pe la medic, îi ajuta ca să se integreze în societatea nouă! Şi, le dădea biblii în limba lor, sau când îi învăţa engleza, folosea biblia engleză!

Casselli aveau doi copii: un băiat, pe vremea aceea de cam 12-14 ani şi o fată, studentă la Waco Texas, într-o facultate creştină. Fata a fost sălbatică în „tinereţea” ei. Mi-a povestit ea orgii şi păcate de ţi se face părul măciucă. Dar cu vreo doi ani în urmă, s-a întors la Domnul. Voia să termine facultatea să se facă misionară. Şi, şi-a împlinit dorinţa. A plecat imediat după facultate în Afganistan. Acolo a prins-o pe Dayna invazia americanilor. A petrecut peste 3 luni în închisorile talibane până a fost eliberată de trupele americane. Avea 30 de ani, şi trăia printre afgani, îmbrăcată ca ei, mâncând ceea ce mâncau ei, vorbindu-le limba, propovăduindu-le Evanghelia.

S-a întors pentru un scurt timp acasă să-şi vadă părinţii şi să se odihnească. A făcut câteva călătorii prin State, şi cu o ocazie, în Portland, ne-am întâlnit. Radia de fericire, de încredere, de bucuria slujirii lui Christos. A venit la o biserică să vorbească tinerilor despre frumuseţea lucrării de misiune şi pentru a-i provoca să devină misionari. După program ne-am întreţinut un timp. Am întrebat-o ce va face în continuare. Mi-a spus fără să se gândească că se va întoarce în Afganistan. Dar că mai întâi va încerca să se căsătorească. A întâlnit un fost coleg, el avea un business prosper. L-a convins să-l vândă, s-au căsătorit şi au plecat din nou în misiune. În ţări arabe.

Ieri li s-a născut primul copil, o fetiţă. Am primit poza şi detalii. Dayna a născut prin cezariană, într-un spital de undeva din lumea a treia. Fără frică de infecţii, de probleme, fără grija pentru viitorul copilului lor. Dacă Domnul va voi să întârzie până fetiţa lor va creşte mare, ei ar dori ca să se facă şi ea misionară! Să le vestească Evanghelia celor ce nu cred în Domnul, celor nefericiţi, săraci, că sunt şi ei suflete pentru care a murit Domnul Isus Christos.

Am stat azi pe gânduri… ce le lipsea acestor oameni? De ce nu puteau sta liniştiţi în biserica lor să cânte acolo imnurile creştine, să dea şi ei un dolar la colectă, să meargă acasă şi să-şi cheltuiască averea pe mobilă, maşini, cumpăprături, restaurante, croaziere (apropo, i-am întrebat şi nu au fost niciodată în vreo croazieră de plăcere!)? De ce trebuiau să ne facă de ruşine pe noi, cei peste 99% dintre creştini, care nu putem depăşi zona comfortului personal pentru a face ceva semnificativ pentru Domnul?

Şi ce planuri avem noi pentru copiii noştri? Să ne copieze în indiferenţa noastră, în creştinismul nostru de duminică, care nu riscă nimic, care nu cheltuieşte nici un cent şi nu merită nici un ban?

Când ne vom molipsi şi noi sau copiii noştri de fascinaţia misiunii? Secerişul este gata, trebuie lucrători, şi Domnul secerişului ne cheamă. Vino!

695 de pastori au fost întrebaţi nu de mult care sunt după părerea lor inamicii cei mai puternici ai familiei americane. Ei au răspuns că inamicul #1 este divorţul (43%), apoi influenţa negativă a audio-vizualului (38%) şi a materialismului (36%). Urmează pe următoarele locuri absenţa din familie a tatălui (24%), lipsa unui părinte care să stea acasă şi să se ocupe exclusiv de creşterea copiilor (22%). De asemenea, un loc important ocupă şi următoarele: coabitarea înainte de căsătorie (18%), pornografia (16%), lipsa de educaţie morală în şcoli (14%) şi sărăcia (13%). Desigur că lista mai conţine încă 10 alţi inamici în afara acestora, dar aceştia sunt după părerea celor chestionaţi inamicii cei mai importanţi.

Vorbind despre aceşti primii trei duşmani, nu putem să nu admitem că mulţi dintre ei au început să atace şi familiile creştinilor români. Până nu cu mulţi ani în urmă, la creştinii evanghelici români divorţul era o raritate. Cei doi soţi credeau că divorţul este un păcat împotriva căruia Dumnezeu a făcut afirmaţii clare în Scripturi. Se ştia şi se predica în adunări că cei doi soţi au intrat în căsnicie pentru cât va dura viaţa lor. Asta însemna că ei vor trebui să muncească la minimalizarea, dacă nu eliminarea diferenţelor, a certurilor, a problemelor dintre ei, pentru a putea trăi în pace, pentru a-şi făuri un viitor împreună, pentru a-şi creşte copiii. Când aveai de-a face cu soţi sau soţii dificile, care nu voiau să cedeze, celălalt partener, de obicei partea suferindă, învăţa să suporte în tăcere, să se roage şi să aştepte cu speranţă ziua în care Dumnezeu va interveni pentru schimbarea partenerului de viaţă. Nu rareori a intervenit Dumnezeu şi a onorat credinţa şi aşteptarea celui răbdător şi credincios.

Dar acum situaţia pare că s-a schimbat. Avem din ce în ce mai puţină răbdare unul cu celălalt. Descoperim repede că nu ne potrivim la caracter, ne refuzăm datoria de soţi ca pedeapsă, piperăm bine materialul căsniciei noastre cu certuri, cu cuvinte grele, cu injurii, cu umiliri, cu speranţa că îl vom împinge în definitiv pe celălalt dincolo de limita răbdării şi va abdica. Divorţul începe să fei un inamic al familiilor evanghelicilor români. El este din câte am observat eu mai frecvent printre cei tineri. Este adevărat că tinerii se căsătoresc şi prea… tineri şi nepregătiţi de viaţa de căsnicie. Răbdarea lor unul pentru altul este minimă, dorinţa de a ceda este mică, tentaţiile venite din afară sunt mari, învăţătura din adunări lipseşte, şi ce factori să mai adaug aici ca să arăt cine este vinovatul #1 pentru rata crescândă a divorţurilor la evanghelicii români?

Al doilea inamic menţionat, acela al televizorului, radioului şi a publicaţiilor este prezent de mai mult timp la evanghelicii români. După anii de abstinenţă forţată (pe vremea lui Ceauşescu, aveam două ore de televiziune pe seară, şi acelea erau despre „conducătorul iubit”) a venit „libertatea”! Am uitat că libertate nu înseamnă să faci ce vrei, ci să faci ceea ce trebuie! Telenovelele ne-au invadat căminele. Odată cu ele, a venit în camerele noastre de zi viaţa murdară întruchipată de ele. Ele prezintă o lume de „vis” ireală, cu o viaţă care poate că este trăită de un infim procent dintre cei mai bogaţi. În ea, se văd ambarcaţii luxoase, piscine cu apă de un albastru infinit, femei voluptoase, petreceri peste petreceri, crime nedescoperite, căsătorii şi divorţuri care se petrec într-o oră de serial, cutare s-a culcat cu cutare, a aflat cutare, s-a supărat şi la rândul ei, cutare s-a culcat cu cutare ca să-i facă în ciudă… Şi noi stăm la ele! De cum intrăm în casă, mâncăm repede ceva, apoi ne aşezăm comfortabil în fotoliul preferat pentru a permite revărsarea potopului de mizerie în casele noastre, şi prin ochii noştri în sufletele noastre. Încet-încet, viaţa aceea a starurilor ne captivează. Ne uităm la soţiile noastre… ele nu-s aşa de frumoase ca femeile de pe ecrane. Nu avem mobila lor, şi noi nu ne-am permis să mergem nici măcar într-o vacanţă de 3 zile la munte, darmite să trăim în staţiuni? Dimineaţă trebuie să ne sculăm devreme şă mergem să pontăm la fabrică… apoi să prăşim cucuruzul, apoi… Asta este viaţă!? Nuuuuuuuu! Aceea e viaţă! Asta este chin! Mai merită să slujim lui Dumnezeu? Unde este fericirea, zâmbetul, distracţia care se vede pe ecran…? Şi încet încet, apar nemulţumirile, visările irealiste, murdare, păcatul. Influenţa este transmisă copiilor noştri. Nu ştiu cu e în Romania, dar în SUA se petrec în medie în faţa televizorului 29 de ore pe săptămână! Asta înseamnă peste 4 ore pe zi! Dormim 8, la TV 4, la munca (cu drum cu tot) 10… şi ce mai rămâne pentru copii, soţie sau soţ, pentru Domnul? Nişte amărâte de două ore? DACĂ!

Ascultam într-o zi un talk-show local (de fapt era transmis în toată America) al lui Michael Medved. El spunea că familia lui nu are televizor. Ei nu se uită la televizor. Se duc ocazional la un film, dacă consideră că au ceva bun de învăţat din el. Dar preferă ca familia lui să citească o carte, să înveţe o limbă străină, să înveţe la un instrument, să facă cev util. M-a făcut cumva de ruşine… eu nu am astfel de preocupări! Eu încă mai gândesc că viaţa fără televizor nu este posibilă! Şi ca mine sunt mult prea mulţi!

Materialismul este la putere şi la noi. Dorim mereu mai mult şi mai mult. M-am uitat deunăzi la pozele de pe un CD al unui prieten care prezentau lucrări făcute de el prin diferite case. Lucrează în principal la case de români. Am văzut interioare de case ale românilor, ca în vis. Eu nu sunt împotriva traiului bun. Dar există un exces care este strigător la cer, care este păcat. Există o preocupare cu banii, cu posesiunile, cu lucrurile lumii acesteia, există o lăudăroşie a vieţii şi o poftă a firii pământeşti care se luptă împotriva omului dinăuntru. Şi materialismul acesta afectează familiie evanghelicilor români.

Ar trebui să ne întoarcem cu toată inima la Dumnezeu. Să căutăm în Cartea Vieţii şi să vedem care sunt cărările pe care au umblat Isus şi apostolii Săi. Care sunt planurile lui Dumnezeu pentru noi, care sunt Legile Sale şi ce doreşte El de la noi. Şi apoi, să trăim aşa cum vrea Domnul. Că dacă nu o vom face, atunci va fi vai şi amar nu doar de noi ci şi de familiile noastre. Planul Domnului este ca să fim mântuiţi noi, şi casele noastre. Depinde de acum doar de noi!

Un tânăr savant evreu a fost invitat să fie rabinul unei mici comunităţi din Chicago. La cel dintâi sabat, a izbucnit o ceartă în adunarea sa, cu privire la cum ar trebui să stea memebrii adunării în timpul citirii celor zece porunci: în picioare sau aşezaţi.

A doua zi, tânărul rabin se duse să-l viziteze pe decanul de vârstă al adunării, rabinul Katz, care avea 98 de ani şi trăia într-un cămin de bătrâni.

- Domnule Katz, vă întreb pe dumneavoastră, cel mai bătrân membru al comunităţii noastre să-mi spuneţi care este obiceiul sinagogii pentru poziţia corectă în timpul citirii celor zece porunci?
- De ce mă întrebi? răspunse domnul Katz.
- Pentru că ieri am citit cele zece porunci. Unii dintre membri şedeau în bancă, alţii s-au ridicat în picioare. Cei ce erau ridicaţi în picioare au început să strige la cei aşezaţi spunându-le să se ridice şi ei. Cei aşezaţi aun început să ţipe la cei ridicaţi să se aşeze…
- Păi, zise bătrânul, acela este obiceiul sinagogii noastre!

Ioan 7:37 În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea.

Nu m-am gândit să scriu nimic special despre sete. Este un sentiment cu care ne întâlnim atât de frecvent şi ni-l satisfacem cu atâta uşurinţă, încât nu ne prea gândim la el cu seriozitate. Dacă apa ar fi o problemă pentru noi, măcar pentru un timp, atunci perspectiva noastră asupra setei s-ar modifica radical.

Noi risipim atâta apă! Ne picură robinetele, ne curg toaletele, lăsăm să curgă apa fără nici o problemă. Este atât de la-ndemână, încât nu o preţuim deloc! Apa se găseşte pe rafturile magazinelor, în fântâni de băut, în aparate de servit apa prin birourile noastre, pretutindeni. Curge în râul ce trece prin oraş, o vedem zbătându-şi valurile pe ţărmul oceanului, când mergem la ocean să ne relaxăm la sfârşit de săptămână, este sub barca în care plutim pe lacul din vecini. Apa! Este pretutindeni.

Acum, cei ce trăiesc prin pustiuri, s-ar putea să preţuiască apa mai mult decât noi! Pe distanţele de zile dintre oaze, apa trebuie transportată cu grijă şi fiecare picătură trebuie economisită. Sau probabil copiii africani, pe care-i vedem slabim cu burţile mari din cauza subnutriţiei, numai piele şi os, s-ar putea să preţuiască apa… că este atât de rară pentru ei.

Isus a strigat cu privire la sete. „Dacă însetează cineva”! Desigur că acum două mii de ani, în Israel, setea de apă era ceva obişnuit. Nici astăzi, în Israelul modern apa nu se risipeşte ca aici, în America. Dar Isus nu vorbea despre apa fizică, nici despre setea fizică. El vorbea despre o altfel de sete, una a spiritului.

Noi cunoaştem o sete ca aceea pe care omul firesc încearcă să o umple adesea cu lucruri, cu emoţii, cu plăceri. Sex, bani, putere, împliniri, educaţie, etc. etc. Şi pentru că lucrurile acestea nu stâmpără setea lor,ei se îndreaptă mereu spre altele, sau spre mai mult din cele ce le-au încercat deja, sperând că dacă se măreşte cantitatea, se va produce saltul calitativ… Dar totul este în zadar. Noi, creştinii ştim că satisfacerea acestei sete este numai în Dumnezeu. Dar omul lumesc nu însetează după Dumnezeu, deoarece nu-L poate pricepe pe Dumnezeu, nu are capacitatea de a-L „bea” pe Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 2:14 Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte). Deeci Isus nu acestei categorii se adresa. Ştim din citirea în continuare a textului din care am luat versetul 37 din Ioan 7, că Domnul vorbea de o sete după Duhul Sânt. Omul firesc nu cunoaşte această sete. El trebuie mai întâi să ajungă la convingerea că are nevoie de Dumnezeu. Abia mai pe urmă vine setea după Duhul!

Setea despre care vorbeşte Domnul aici este a celui ce a gustat apa Domnului dar a ajuns să fie gol, însetat. Cum poate un creştin care a gustat şi a văzut că bun este Domnul să ajungă gol şi însetat? Doar nu a spus Isus femeii Samaritence: Ioan 4:14 Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţîşni în viaţa veşnică.”? Nu este o contrazicere în Cuvânt? Într-un loc Domnul zice că în veac nu-i va fi sete celui ce bea din apa Lui, apoi mai târziu strigă celor însetaţi să vină! Şi noi am venit la Isus după plinătatea cu Duh Sfânt, dar totuşi ne este mereu sete după mai mult! Şi nu doar că ne este sete după mai mult, că aceasta poate fi explicat prin urcarea noastră „din slavă în slavă” cum zicea pavel; adică, fiecare etapă atinsă, fiecare „plinătate” dobândită, este punctul de plecare spre un alt nivel.

Creştinul devine însetat când nu bea mereu, zilnic, clipă de clipă din apa Duhului Sfânt. Cum bem altă apă, cum devenim însetaţi după Duhul. Câteodată setea este abia percepută, aşa ca un susur blând… Dacă trec multe zile fără să bem din Isus, atunci setea devine mai pregnantă, mai puternică. Dacă trece şi mai mult timp, setea devine tot mai slabă, până când dispare de tot.

Singurul fel în care putem păstra o „sete sănătoasă” de Domnul este ca să bem mereu din El. Pentru noi strigă încă şi azi Isus: „dacă îi e sete cuiva”! Şi mie, îmi e nespus de sete, chiar acum!

2 Timotei 3:16-17 Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.

Toată Scriptura; nu numai versetele care ne convin; nu numai cele ce se potrivesc cu preferinţele noastre. Unul dintre lucrurile care trebuie să le descoperim după ce ne întoarcem la Domnul, este că Scriptura nu poate fi luată pe “porţiuni”. Chiar dacă anumite versete vorbesc despre mântuire, ele sunt la fel de importante ca cele care vorbesc despre dărnicie. Chiar dacă unele vorbesc despre Duhul Sfânt, ele nu sunt mai importante ca cele ce vorbesc despre puritatea morală. Nu poţi să spui despre o persoană că mâinile sunt mai importante decât picioarele: persoana nu poate fi divizată în important, mai important şi foarte important. Tot aşa şi cu Cuvântul: TOATĂ Scriptura. De aceea toată trebuie citită, studiată şi trăită. Până nu vom învăţa să privim la Biblie ca la un tot unitar, nu vom beneficia de toate binecuvântările ei.

Apoi, al doilea lucru pe care îl desprindem din textul nostru, este că este insuflată de Dumnezeu. Faptul acesta vorbeşte despre originea şi autoritatea Cuvântului. Când ne gândim la originea unui lucru, ne gândim la puritatea şi calitatea lucrului respectiv. Când noi spunem ceva, s-ar ptea să gândim altceva; nu tot la fel este şi cu Dumnezeu: El ce gândeşte, aceea şi spune (Ps 17:3). Intre gândurile lui Dumnezeu şi cuvintele Sale nu există nici o diferenţă; nici între ceea ce spune şi ceea ce face. De aici derivă unitatea dintre Dumnezeu şi Cuvântul Său (Ioan 1:1). Cuvântul este la fel de curat cum este şi Dumnezeu. Apoi, cuvântul lui Dumnezeu are autoritate. Prin acest cuvânt au fost creiate cerul şi pământul. Ceea ce spune Dumnezeu, se face. Autoritatea Cuvântului decurge şi din puterea lui Dumnezeu. Din poziţia Sa de Stăpân al universului.

Următorul lucru pe care trebuie să-l remarcăm, este că Scriptura nu este numai insuflată de Dumnezeu, ci este de folos. Este utilă, în întregime. Noi vorbim multe cuvinte care nu au nici un rost, care nu duc nicăieri. Dar nu tot la fel este cu Scriptura: ea este de folos. Dacă se găseşte cineva să vrea să pună la încercare cuvântul, va vedea folosul acestuia. Cuvântul:
– învaţă,
– mustră,
– îndreaptă,
– dă înţelepciune în neprihănire,
şi toate cele de mai sus, cu scopul ca omul lui Dumnezeu
– să fie desăvârşit, şi
– să fie absolut destoinic pentru orice lucrare bună.

1. Cuvântul ne învaţă. In momente grele, când nu ştim ce hotărâre să luăm, putem apela cu înredere la Cuvânt pentru a găsi sfat şi îndrumare. El ne învaţă cum şi ce să facem, cum să ne purtăm, ce să spunem, cum să ne îmbrăcăm, unde să mergem şi unde nu, la ce lucrări să participăm, etc. Cuvântul ne învaţă cu privire la începuturile lumii, cu privire la fiinţele duhovniceşti, diavol, îngeri, demoni, lucrări, viaţa de după moarte, păcat, mântuire, etc.

2. Cuvântul ne mustră. Ne spune când am greşit şi nu ne iartă de mustrare. Nu se poartă cu mănuşi cu noi. Nu spune alb la negru şi negru la alb. Nu este indulgent cu noi. Cuvântul este tăietor, şi taie tot ce este rău din viaţa noastră.

3. Cuvântul îndreaptă. El nu ne mustră cu intenţia de a ne trânti la pământ. Cu intenţia de a ne nimici. De a ne distruge. El ne mustră numai cu intenţia de a ne îndrepta.

4. Cuvântul dă înţelepciune în neprihănire. Chiar dacă aşa cum am spus, Cuvântul oferă cunoştinţe despre multe lucruri, totuşi interesul # 1 al Scripturii este neprihănirea. Dumnezeu este neprihănit şi ne vrea şi pe noi neprihăniţi.

Toate cele de mai sus, sunt numai pentru omul lui Dumnezeu. Dacă se consideră cineva om al lui Dumnezeu, atunci scriptura este pentru el. Dacă Dumnezeu are vreun interes în lumea aceasta, atunci interesul Său este pentru oamenii Săi.

Omul lui Dumnezeu trebuie să fie desăvârşit (Matei 6:48). El trebuie să semene cu Tatăl său. Să poarte nu numai chipul său ci să fie una cu El.

Apoi, în ultimul rând, noi am fost chemaţi să lucrăm pentru Dumnezeu. Lucrările Lui sunt bune. Si sunt multe. Unora le-ar place să facă numai anumite lucrări (să predice, de ex). Dar Dumnezeu are multe lucrări, şi toate sunt importante. Omul lui Dumnezeu trebuie să fie apt pentru orice lucrare bună.

6. Abandonează dorinţele idealiste care te împiedică să accepţi realitatea aşa cum este ea. Deşi scenariile ideale pe care le visezi sunt posibile, nimeni nu-ţi poate garanta că se vor împlini. Imprejurările propice pe care le visezi s-ar putea să nu mai vină niciodată, de aceea acceptă viaţa aşa cum este şi foloseşte la maxim ceea ce ţi se oferă. Recunoaşte că DUREREA este o parte intrinsecă a acestei lumi căzute în care trăim noi, dar nu trebuie să răspundem la durere prin îngrijorare. Cheltuieşte-ţi energiile în a căuta să trăieşti calm încrezându-te în Dumnezeu care îţi va da tot ceea ce-ţi este necesar atingerii chemării Sale.

7. Dă-ţi seama că multe dintre insecurităţile pe care le resimţi sunt creiate de presiunea părerii altora despre tine sau de împrejurările potrivnice. Tu însă ai fost creiat după chipul lui Dumnezeu şi ai o mare valoare în ochii Lui. Recunoaşte ceea ce vede Dumnezeu în tine chiar dacă altora lucrul acesta le este ascuns.

8. Invaţă să deosebeşti relaţiile sănătoase de cele nesănătoase. Alege să ai relaţii numai cu oameni de valoare. Unele relaţii pot alimenta îngrijorarea noastră. Nu te lăsa influenţat de încăpăţânarea sau capriciile altora. Fă alegerile sănătoase fără să-ţi pese de critica altora. Indepărtează-te de oamenii care au obiceiul să saboteze.

9. Nu te preocupa cu păstrarea aparenţelor; fii real întotdeauna. Plin de curajul pe care ţi l-a dar Domnul, fii tu însuţi fără teamă. Fii sincer în conversaţiile cu alţii, fără a destăinui lucruri mai intime decât celor în care poţi avea încredere.

10. Cunoaşte-te pe tine însuţi, fii real şi în faţa propriei tale conştiinţe. Caută mai degrabă să dobândeşti caracter decât să atingi performanţe deosebite. In cele din urmă, în faţa lui Dumnezeu contează ce eşti mai mult decât ce performanţe ai atins.

11. Ingrijorarea se datorează adesea şi unor priorităţi greşit alese. De aceea stabileşte lucrurile importante, desparte-le de cele lipsite de importanţă şi concentrează-te asupra celor dintâi. Alegerile morale, folosirea timpului, a banilor şi a resurselor spirituale şi umane sunt prioritaţi de luat în considerare.

12. Dă-ţi seama că orice problemă are o soluţie, de aceea gândeşte pozitiv şi decide-te să fii unul care biruieşte. Chiar şi în lupta cu îngrijorarea, tu poţi ieşi biruitor, deşi nu este uşor şi biruinţa aceasta presupune efort, concentrare, hotărâre, şi răbdarea de a trece prin procesul în care în cele din urmă vei fi biruitor.

Acestea le-am sintetizat din: Twelve Steps to Anxiety-Free Living, by Dr. Les Carter and Dr. Frank Minirth.

Vei întâlni adesea împrejurări care îţi vor produce îngrijorare. Chiar dacă lumea din jurul tău nu se schimbă, tu te poţi schimba. Dacă răspunzi la împrejurările stresante într-un mod sănătos, te poţi elibera de cursa îngrijorării şi poţi experimenta trăirea vieţii pe care a planificat-o Dumnezeu pentru tine.

Iată 12 paşi pe care-i poţi face pentru a te educa în eliberarea de îngrijorare:

1. Trebuie să admiţi realitatea îngrijorării în situaţia dată şi poţi determina ce o provocă. Apoi trebuie să ştii că îngrijorarea poate fi combătută. Ca în orice „boală”, şi în îngrijorare trebuie ca mai întâi să admiţi că eşti „bolnav”. Numai că, spre deosebire de boli incurabile ale secolului 21, îngrijorarea are antidot.

2. In fiecare situaţie, ţi se vor oferi mai multe opţiuni. Mulţimea opţiunilor nu trebuie să te înspăimânte nici să te paralizeze. Bazează-te pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe înţelepciunea de sus, pe călăuzirea Duhului Sfânt, pe puterea de sus în alegerea opţiunii celei mai bune. Să crezi că Dumnezeu ţi-a dat o minte capabilă de luarea de hotărâri sănătoase atunci când cauţi ajutorul Lui prin rugăciune. De asemenea, nu exclude total ca sfatul lui Dumnezeu să-ţi parvină şi prin alte mijloace: un vis, un cuvânt de la Dumnezeu vorbit în Duhul tău, sau un sfat dat printr-un alt copil al lui Dumnezeu.

3. Invaţă să faci distincţie între ceea ce poţi sau nu poţi controla tu însuţi. Astfel, anumite activităţi ale tale pot fi organizate, pentru ca să atingi anumite scopuri şi să nu cazi pradă ispitei de a acţiona pe baza unor sentimente de moment. Invaţă că nu poţi avea controlul asupra altor persoane; asta te va feri de cheltuirea ne-necesară a energiei, a emoţiilor şi a eforturilor, precum şi de frustrările ulterioare ce ar parveni din iritarea cu privire la alţii.

Tu nu poţi controla 100% nici măcar pe copiii tăi. În afara de darea unui exemplu bun, de a-i învăţa ceea ce trebuie să facă şi de a te ruga pentru ei, tu nu poţi controla viaţa şi destinul lor. De aceea nu te risipi în îngrijorare cu privire la ei.

4. Recunoaşte că tu eşti singur responsabil de definirea scopului vieţii tale. Nu căuta să trăieşti la înălţimea aşteptărilor celorlalţi. Recunoaşte că Domnul te-a creiat într-un mod unic; caută şi urmăreşte chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Nu te compara cu alţii: dacă eşti „mai bun” decât ei, te vei mândri; dacă eşti „mai slab” decât ei, te vei simţi inferior. Nici una nici cealaltă nu e o stare bună.
5. Invaţă să comunici în mod constructiv mânia şi iritarea; nu le păstra în tine însuţi. Ele pot fi cauza multor îngrijorări. Nu exploda în tirade verbale că acestea îţi vor ridica şi mai tare starea de mânie şi iritare. Dimpotrivă, comunică mânia sau iritarea cu tact, calm şi decent.

Acestea le-am sintetizat din: Twelve Steps to Anxiety-Free Living, by Dr. Les Carter and Dr. Frank Minirth.

Un membru al sinagogii se duce la rabinul său zicându-i:
- Rabine, se întâmplă ceva teribil, şi trebuie să-ţi cer neaparat părerea.
Rabinul întrebă:
- Dar ce se întâmplă?
- Soţia mea mă otrăveşte! răspunse omul.
Foarte surprins, rabinul exclamă:
- Extraordinar! Dar cum se poate întâmpla una ca asta!
- Acesta este adevărul! Ai cumva vreun sfat pentru mine? întrebă omul?
- O să vorbesc eu cu ea să văd dacă este adevărat, şi-ţi voi spune ce părere am – zise rabinul.

Ziua următoare, rabinul îl cheamă pe om la biroul său şi-i zice:
- Am vorbit cu soţia ta ieri, la telefon. Convorbirea a durat peste trei ore. Mai vrei să ştii care-i sfatul meu?
- Da, desigur! răspunse omul.
- Mai bine să iei otrava! răspunse rabinul.

Diferenţa între ceva elegant sau elaborat. Diferenţa între ceva comun sau ceva ce are clasă. Diferenţa între prea mult sau suficient. Diferenţa între ceva diluat sau ceva concentrat. Diferenţa între confuzie şi comunicaţie.

Simplitate: economie de cuvinte amestecată cu calitate a gândului ţinute laolaltă de subtilitatea expresiei. Este practicarea unei reţineri în a spune prea multe, pentru a lăsa la latitudinea ascultătorului dorinţa de a trage singur concluzia. Adică, clar şi precis.

Noi creştinii, vorbim prea mult. Noi nu facem o declaraţie concretă despre pădure, lasând la latitudinea ascultătorului analizarea fiecărui copac, ci ne apucăm noi să analizăm fiecare detaliu al pădurii până când plictisim pe toată lumea. Suntem plini de zel pentru a explica şi defini totul până când toată lumea îşi pierde interesul şi răbdarea.

Noi ar trebui să spunem suficient pentru a stârni interesul altora; pentru a-I determina să înceapă a explora pe cont propriu. Isus a procedat astfel. El a simplificat totul şi a clarificat fiecare problemă; a strecurat detaliile şi a lăsat esenţa a ceea ce trebuia spus. A folosit un limbaj comun, simplu, pe care să-l înţeleagă fiecare ascultător, nu numai teologii. A spus suficient ca să inspire o cercetare viitoare pe cont propriu a fiecăruia care L-a ascultat vreodată. Invăţătura Lui a fost completată cu o ilustrare din viaţa de toate zilele, adesea plină de ironie sau umor.

Isus nu a încercat să impresioneze pe oameni. A fost concis, clar şi de aceea oamenii au căutat mereu sfatul Lui.

Iată în continuare un sumar al celor spuse:
- Fii clar
- Fii simplu
- Accentuează esenţialul
- Nu căuta să impresionezi
- Lasă câteva lucruri nespuse. Noi avem cea mai bună veste ce s-ar putea spune vreodată.

Dacă am aplica aceste reguli la conversaţia noastră cu cei nemântuiţi (dar chiar şi cu cei mântuiţi!) simplitatea noastră ar face mai mulţi copii ai lui Dumnezeu şi ar sfinţi pe mai mulţi dintre copiii Lui actuali.

Matei 11:28-30 Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”

Să analizăm în cele ce urmează oferta, sau chemarea lui Isus:

1. Odihnă în mântuire. Fiecare mişcare religioasă oferă celor dispuşi să-i dea crezare o oarecare ‘odihnă’. Fiecare şcoală filozofică promite o eliberare de tensiunile vieţii. Astfel, prin exerciţiul de înţelegere, mintea pricepe ce este în spatele fiecărei tensiuni şi o poate dezamorsa, prin meditaţie de exemplu. Sau, alte şcoli, propune anumite formule de scăpare din tensiune: acestea pot fi formule de respiraţie, de poziţii ale trupului, etc.

Isus nu face ceea ce fac alţii; El nu copiază, nu îmbunătăţeşte. El este deasupratuturor, El este Dumnezeu!

Astfel, odihnă Sa începe printr-o invitaţie: ‘veniţi la Mine’. Unii au pornit-o înspre Isus, dar nu au ajuns niciodată. Isus nu ne invită înspre El; El ne invită la El. Cuvintele Sale nu lasă loc pentru nici o confuzie, pentru nici o alternativă. Ele sunt o poruncă şi o invitaţie în acelaşi timp. Sunt o poruncă pentru că Isus este Rege; sunt o invitaţie deoarece nu eşti obligat nici forţat ci se lasă la propria ta alegere liberă dacă vei veni său nu la Isus. Dar, în cuvintele lui Isus există o anumită urgenţă. Ca şi cum dacă nu vii ACUM, atunci nu eşti sigur că mai poţi veni MÎINE.

Invitaţia lui Isus este la o persoană, nu la o teologie, nu la o învăţătură, nu la o biserică, nu la o nouă denominaţiune, nu la o instituţie, nu la o ceremonie sau ritual. El ne cheamă la Sine.

Apoi, cei invitaţi sunt cei ce trudesc şi sunt împovoraţi. Nu cred că este vorba aici de cei ce trudesc la locul de muncă. Munca este o necesitate, transpiraţia este un lucru inerent muncii încă din blestemul păcatului adus peste om în grădina Edenului, aşa că noi toţi trebuie să muncim şi vom trudi la aceasta şi vom fi împovoraţi cu munca.

Aici cred că este vorba de un alt fel de povoară: cea care rezultă cu insuccesul în lupta cu eul nostru. Cea care rezultă din nereuşita în lupta cu starea noastră de păcătoşenie care produce păcate în viaţa noastră. Cei care se frâng sub povoara frământărilor şi a îngrijorărilor. Cei apăsaţi de păcat.

O altă religie, în loc să te uşureze, îţi pune pe umăr un nou jug: mai multe îndatoriri, mai multe jertfe, mai multe legi de îndeplinit. Isus îţi oferă odihnă. Astfel, odihna lui Isus este duhovnicească. Sursa acesteia este personală: Eu vă voi da odihnă. Odihna aceasta este un cadou, un dar şi rezultă dintr-o nouă relaţie cu Singurul care posedă adevărata odihnă. Isus este singurul care poate să-ţi dea odihna Sa şi care te face apt de a o primi şi de a o reţine tot timpul vieţii tale.

În această odihnă, este cuprinsă puterea necesară de a trăi; împrospătarea care vine din Duhul Sfînt. Vorbind despre astfel de oameni care au găsit sursa odihnei, psalmistul îi aseamănă unor pomi plantaţi pe malul unor ape… (Ps 1:3). Oamenii aceştia nu mai sunt apăsaţi de povoara remuşcărilor conştiinţei, nu mai sunt robi ai poftelor firii pământeşti; ei au primit starea după voia lui Dumnezeu, adică starea de odihnă. Prima zi experimentată de om după creerea sa de către Dumnezeu a fost ziua a 7-a, adică o zi de odihnă! Nu ţi se pare ciudat?

2. Odihna în supunere. După starea iniţială de odihnă, care o putem denumi o stare de recuperare spirituală prin odihnă divină, vine starea următoare de adâncire a odihnei: odihna prin purtarea jugului lui Isus.

Aş vrea să descoperim necesitatea purtării unui jug. Libertatea absolută este o iluzie. Tu trebuie să fii robul cuiva. Dacă nu eşti robul lui Dumnezeu, eşti al Satanei. Sau al tău personal. Sau al obiceiurilor. Sau a orice altceva. Sau al oricui altcuiva. Isus Cristos îţi propune în cazul acesta, jugul Lui.

Aş vrea să remarcăm împreună superioritatea jugului lui Cristos. Pe vremea lui Isus, cuvântul jug, era deja un termen consacrat disciplinei, instruirii într-o anume şcoală, obligaţiei. A purta jugul lui Cristos presupunea a deveni ucenicul Său, a învăţa de la El. A învăţa de la Isus este cel mai înalt privilegiu posibil în acest univers, deoarece Isus este Dumnezeu. Dacă trebuie să trăiesc, atunci vreau să trăiesc aşa cum ar trăi Dumnezeu în locul meu. De aceea trebuie să învăţ de la Isus.

Este obositor să cauţi să placi altora. Jugul lor este greu. Cum poţi fi pe plac unei persoane capricioase care se schimbă în pretenţii de la o clipă la alta? Dar unei persoane de la care nu ştii la ce să te aştepţi? Este deosebit de greu. De la Isus nu înveţi pe ghicite. Nu te apropii de El gândindu-te oare în ce dispoziţie îl vei găsi ca să te comporţi în funcţie de faptul că este vesel sau supărat. Isus a descris în Cuvântul Său cum trebuie să te comporţi şi ce aşteaptă El de la tine. El a trăit ceea ce aşteaptă de la tine şi ţi-a lăsat un exemplu.

Nu trebuie să bâjbăi în legătură cu viaţa ce o ai de trăit. Tu trebuie numai să-L imiţi pe Isus. Iar maniera Sa de viaţă şi de predare a materiei vieţii în şcoala Sa, este blândeţea şi umilinţa. El nu este un învăţător inabordabil, încrezut, aspru, de care să nu te poţi apropia. El nu este impulsiv şi nervos, nu este ambiţios. Are o singură dorinţă: să ajungi ca El; acesta este programul Său de predare iar materia este însăşi viaţa. El nu este numai umilit: El este însăşi umilinţa personificată şi ascultarea întrupată.

Semnificaţia odihnei la care suntem invitaţi constă în calitatea acesteia. Sarcina lui Isus este uşoară. Trebuie numai să te uiţi la El tot timpul, şi să nu-ţi iei privirile de la El. Apoi El te va călăuzi, şi asta este deja uşor. Jugul lui Isus este bun, sarcina Sa este uşoară.

Matei 11:28-30 Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”

Deşi a fost adesea cuprins de oboseală în timpul trăirii Sale pe pământ, Domnul Isus pare a fi o persoană care nu oboseşte niciodată. Puterile Sale parcă renăşteau de câte ori avea ocazia de a ‘mânca’ hrana divină a împărtăşirii Evangheliei şi a mântuirii sufletelor (vezi Ioan 4). Ba mai mult chiar, în textul de faţă prezintă o invitaţie la toţi cei obosiţi, de a veni la El pentru a primi odihnă!

El stă în faţa timpului care trece şi care îşi lasă amprenta asupra noastră, şi spune celor în vârstă, care au obosit din cauza vieţii lungi şi grele, “veniţi la Mine, Eu vă pot da odihnă”! El stă în faţa celui peste care au trecut suferinţe şi boli şi-i spune şi acestuia, “Vino la Mine, Eu îţi pot da odihnă”! El stă în faţa celui obosit şi căzut în lupta cu păcatul şi-i spune: “Vino la Mine, Eu îţi pot da odihnă”!

Isus Cristos este acelaşi ieri, şi astăzi şi în veci! Noi abia de ne putem susţine pe noi înşine, dar să mai susţinem şi pe alţii. Noi ne trudim suficient de mult cu noi, şi nu mai avem putere să ne chinuim şi cu alţii. Suntem încovoiaţi sub povoara propriilor noastre sarcini.

Isus nu este ca noi: El e ca un râu care curge proaspăt întotdeauna. Apa lui este întotdeauna rece şi proaspătă. Oferta Sa de a da odihnă nu se diminuează niciodată, nu se termină niciodată. Cu cât mai mulţi apelează la El, cu atât mai mulţi vor fi satisfăcuţi.

Odihna pe care o oferă Isus se găseşte în condiţia mântuirii. Până când omul nu ştie precis în inima sa că alienarea sa faţă de Dumnezeu este un lucru de domeniul trecutului, până atunci el nu-şi găseşte odihna. Până când nu ştii dincolo de orice îndoială că păcatele tale au fost şterse prin sângele lui Isus, până atunci nu ai odihnă adevărată. Când prin mântuire ai intrat în familia divină, odihna aceasta este a ta.

Apoi, Isus îţi oferă odihna uceniciei. Această stare este o adâncire a odihnei în care ai intrat prin mântuire. Acum nu mai trebuie să îţi baţi capul cu ce direcţie să iei în viaţă. Tu trebuie să îl urmezi doar pe Isus. Trebuie să petreci timp cu El ca să-I dai prilejul să-ţi vorbească şi să te călăuzească. El vrea să facă aceasta.

Uită-te la ucenici: Isus i-a condus pretutindeni. I-a apărat de inamici, i-a hrănit, când i-a trimis în lucrare le-a dat învăţături cum şi ce să facă iar ucenicii s-au întors cu succese mari (Luca 10:17), i-a ferit de furtunile mării, i-a scăpat dintre valuri, dacă s-au lepădat i-a iertat şi i-a reprimit, etc. Singurul lucru de care trebuiau să se îngrijească, era să-L urmeze pe Isus.
Apoi, treapta următoare de odihnă oferită de Isus, este purtarea unui jug. Ştiu că pentru minţile noastre omeneşti, purtarea unui jug nu este de loc sinonimă cu odihna. Cel înjugat nu se odihneşte ci munceşte; este un rob. Dar contrar a ceea ce gândeşte o minte omenească, purtarea unui jug al lui Dumnezeu este odihnă în Dumnezeu.

Marcu 8:34 Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.

Adam a fost cel dintâi care a fost înşelat că ar putea fi ca Dumnezeu…. şi păcăleala asta stă la baza oricărei închinări la eul nostru promovată de Satan. Miliarde de oameni au fost păcăliţi dealungul timpului că sunt dumnezei. Credinţa asta stă la baza doctrinei ˝New Age˝. Ea sta la începutul oricărei robii spirituale.

Problema aceasta este gravă, deoarece omului îi lipsesc atributele necesare pentru stabilirea propriului destin, independent de voinţa lui Dumnezeu. Nici măcar în starea de inocenţă a sa, Adam nu a avut aceste atribute. Potenţialul acesta nu există în noi, nu poate fi dobândit şi nu aparţine nici unei fiinţe omeneşti sau îngereşti! Numai Dumnezeu este Dumnezeu!

Dacă vrei să trăieşti liber de diavolul, atunci trebuie să te lapezi de sine şi să îţi iei crucea pe urmele lui Isus (Mat 16:24-25). A te lepăsa de sine nu este sinonim cu a-ţi refuza anumite plăceri. Sportivii renunţă de dragul victoriei la o mulţime de lucruri cu care oamenii obişnuiţi nici nu-şi bat capul. Renunţarea aceasta este pentru glorificarea de sine, renunţarea la sine este pentru glorificarea lui Dumnezeu.

Lupta principală a vieţii se dă pentru ocuparea tronului vieţii tale: vei sta TU pe tron sau Dumnezeu? Problema ta este că nu ai fost creiat ca să funcţionezi independent: ori depinzi de Dumnezeu ori de Satana. Depinzând de Satana, eşti în căutarea slavei proprii, a dreptăţii proprii, a neprihănirii proprii. Renunţând la sine, îţi dai inima lui Dumnezeu şi El va ocupa tronul vieţii tale!

Acum, predarea vieţii în mâna lui Dumnezeu implică mai mult decât o decizie intelectuală: este o predare practică, a vieţii, care în termeni biblici se numeşte ˝purtarea crucii˝. Crucea nu e a noastră, ci a lui Christos. Purtarea ei înseamnă recunoaşterea zi de zi că aparţinem lui Christos, supunerea voluntară în faţa Lui în fiecare zi. Purtarea crucii mărturiseşte că identitatea noastră nu este în existenţa noastră fizică ci în relaţia noastră cu Dumnezeu.

Purtarea crucii ajută lepădării de sine; lepădarea nu se face cu eforturi proprii, căci eul nu va scoate niciodată afară pe eu. Dar crucea lui Christos ne va ajuta! Crucea înseamnă moarte, şi aceasta, împreună cu Cel ce a murit pentru noi.

1. Când eşti ˝pe cruce˝, vederea ta asupra lumii se schimbă total. De pe cruce, îţi dai seama că eşti în perspectiva schimbării unei vieţi de jos cu o viaţă de sus. Eşti pe punctul de a pierde viaţa de jos… ca s-o câştigi pe cea de sus!

2. Apoi, sacrifici plăcerile existenţei pentru a câştiga existenţa, sau viaţa! Unii se concentrează atât de mult asupra plăcerilor vieţii că pierd esenţa ei, şi viaţa trece fără ca ei s-o fi trăit! Pe lângă plăceri, ne luptăm pentru bani, muncă, poziţii şi uităm de dragoste, bucurie, pace, prietenie!

3. Si în al treilea rând, de pe cruce ne dăm seama că sacrificăm ceea ce este trecător pentru a câştiga ceea ce este etern! Unul dintre semnele maturităţii spirituale este capacitatea de a putea amâna acceptarea răsplătirilor. Copii vor răsplata ˝acum˝, oamenii mari pot aştepta… Calitatea de copii ai lui Dumnezeu este suficientă acum; restul poate aştepta până mai târziu.

Ioan 6:41-42 Iudeii cîrteau împotriva Lui, pentru că zisese: „Eu Sunt pâinea care s-a pogorât din cer.” Şi ziceau: „Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum, deci, zice El: „Eu M-am pogorât din cer?”

Este atât de uşor să-ţi faci idei preconcepute despre oameni! Să îi pui într-o cutie, sau într-o categorie, împreună cu alţi oameni cu care nu aparţin acolo!

Ideile preconcepute se formează uşor de tot! Pe la 1940, cam când au început să se importe bananele Chiquita în SUA era o reclamă la televizor în care, pe o melodie, se cânta cum că bananele acestea cresc la ecuator şi nu-i voie să le pui în frigider. Termenul „frigider” a fost ales pentru că rima oarecum cu „Ecuator”. Reclama aceasta cu o melodie cantabilă a devenit foarte populară. La fel de popular a devenit şi conceptul că bananele nu se păstrează în frigider (deşi se păstrează foarte bine şi mult mai mult timp!). Pe vremea aceea, gospodinele mergeau la cumpărături zilnic, pentru că multe dintre ele erau casnice şi frigiderele erau mici şi neperformante. Aşa că se cumpărau banane zilnic… şi se consumau zilnic. Peste ani, când femeile au început să muncească în afara căminului lor, şi au început să facă cumpărăturile o dată pe săptămână, cumpărau doar 3-4 banane, pentru că se stricau până săptămâna viitoare. Vânzarea bananelor a scăzut foarte mult. Degeaba încercau comercianţii de banane să convingă pe oameni că nu-i adevărat că bananele nu se pot păstra în frigider… deja oamenilor le intrase asta în cap. Chiar şi noi când am venit în SUA în anii ´80 am auzit de la prietenii români că bananele nu se pun în frigider!

Aşa-i şi cu oamenii. Ne formăm o părere despre ei, îi plasăm într-o categorie, şi de acolo înainte ei aparţin acelui grup în care au fost puşi şi TREBUIE să funcţioneze identic cu restul componenţilor grupului!

Isus Christos nu a fost scutit de a fi categorisit astfel. Crescut într-o localitate mică, cu părinţi cunoscuţi, cu fraţii şi surorile Sale trăind printre ceilalţi oameni, El însuşi probabil în cei 30 de ani pe care i-a trăit înainte de intrarea în slujbă fabricând poate o masă, un scaun, un sicriu pentru vecinii Săi, Isus era atât de cunoscut! Oamenii au avut percepţia despre El că ei ştiu cine este, cum este, ce capacităţi are. E un ţăran, un tâmplar, fără avere, fără şcoală, de aceea fără viitor, fără potenţial. Şi în mintea lor, i-au interzis Domnului Isus să se ridice mai mult decât credeau ei că se poate ridica.

Dar El acum spunea despre Sine lucruri care pentru iudei erau profetice: în Luca 4, după citirea unui pasaj din profetul Isaia, Isus a stat jos şi le-a spus că în clipa aceea, în auzul lor, sub privirile lor, s-a împlinit proorocia lui Isaia, care era despre Mesia. Cu alte cuvinte, El, Isus, fiul tâmplarului şi al Mariei, era Mesia! Te mai miri că în sfârşitul paragrafului, consătenii lui Isus îl iau pe sus şi se duc pe sprânceana muntelui ca să-L arunce jos de acolo ca pe unul care blasfemia?

Aşa ne uităm noi la oameni. Le analizăm culoare pielii, dacă-s graşi sau slabi, dacă-s educaţi sau nu, ne uităm cum se îmbracă, cum mănâncă, cum se poartă, cum vorbesc, şi apoi decidem în ce cutie cu ce categorie de oameni îi punem. Au părul lung, sau scurt, sunt tineri (a! noi ştim că tinerii-s neserioşi, nu-i aşa?) sau bătrâni (şi noi ştim că bătrânii-s rigizi şi conservatori!)…. Totul intră în categorii.

Dacă meseria noastră este de învăţător la şcoală, îi plasăm pe copiii ce-i educăm într-o anume categorie. Dacă suntem poliţişti, când tragem pe dreapta un om de culoare, îl plasăm automat într-o anume categorie (vezi filmul Crash). Dacă angajăm sales-people pentru o companie, şi candidaţii la post au accent puternic, ne gândim imediat că ei nu vor fi buni pentru compania noastră.

Prejudicii! Desigur că noi nu facem asta intenţionat! Dar aşa funcţionează creierul nostru, pentru a conserva energie şi pentru a asocia informaţii. El are compartimente şi acolo punem informaţiile primite. „Tu eşti Isus, fiul Mariei şi a lui Iosif, din Nazret. Eşti tâmplar, deci nu eşti prea deştept. Eşti sărac, că dacă ai fi fost vreun tâmplar de lux, te mutai de mult la Ierusalim să faci mobilă pentru Irod! Nu ai şcoală, deci nu poţi cugeta şi gândi în categorii filozofice, aşa că nu o să-ţi dăm ceva greu de făcut, ceva ce nu pricepi!”

Isus Christos a avut potenţial şi oamenii nu l-au perceput, de aceea au rămas neinfluenţaţi de ceea ce le-a adus Domnul. Potenţialul omului provine din planul lui Dumnezeu pentru viaţa fiecăruia, din felul în care percepem noi planul lui Dumnezeu şi nu ne împotrivim acestuia ci permitem prin disiplină proprie, studiu, dăruire, etc ca Dumnezeu să-şi împlinească lucrarea în noi! ”Eu sunt pâinea ce a venit din cer”! a zis Isus. Oamenii s-au uitat la El. Cei ce au văzut un consătean de-al lor şi L-au judecat ca atare, au neglijat cea mai măreaţă veste ce s-a adus omului vreodată. Ceilalţi, care nu s-au uitat de unde vine, cine i-au fost părinţii, cine-i erau neamurile, ci au primit în inimă ceea ce le spunea El, au dobândit viaţa veşnică.
Tu ce faci cu Isus Christos? Cine este El pentru tine? La-i pus în categoria „învăţătorilor”, sau a „întemeietorilor de religii”, sau este doar un „moralist de seamă”? Isus este într-o categorie unică, doar El singur: El este Mântuitorul lumii. Ca El nu a fost şi nu va mai fi nimenea cât vor fi cerurile şi pământul.

- Frate pastor, este potrivit ca cineva sa beneficieze dupa greseala altcuiva? intreba enoriasul pe pastor.
- Nu-i potrivit, Ioane! raspunse pastorul.
- Sunteti sigur? intreba Ion.
- Absolut sigur! raspunse pastorul.
- Atunci va rog sa-mi inapoiati cele 3 milioane de lei cu care v-am platit pentru oficierea nuntii mele, in toamna! zise Ion.

Nu-i mai voie să urci în avion cu sticla de apă, nu-i mai voie cu şamponul, nu-i mai voie rujul şi spray-ul de păr, nu-i mai voie apa de gură, nu-i mai voie deodorantul, nu-i mai voi pasta de dinţi, nu-i mai voie nimic! Dacă nu o să ne ucidă vreo bombă fabricată din lichide şi chimicale, atunci o să ne ucidă putoarea emanată de respiraţia noastră, transpiraţia noastră şi alte emanaţii, mai ales după excursiile lungi, trans-oceanice! Aşa că, de un fel de teroare în văzduh, tot ni-e sortit să suferim! Şi dacă nu ştii despre ce vorbesc, vreau aşa, să te întreb cinstit: ai stat vreodată lângă cineva care pute?

Dar ce mă supără mai tare, e politica asta a vestului, în care toţi sunt consideraţi terorişti, numai de dragul de a nu supăra pe cineva! Păi dacă cineva are tenul închis, are barbă, vorbeşte cu accent, îl cheamă Mahomed, sau Rashid, sau Mahmoud, sau Ahmed, şi dacă s-a născut în Arabia Saudită, sau Egipt, sau Libia, sau Siria, sau Irak, sau Iran…. Atunci lui să i se ia apa, şi pasta de dinţi şi restul! El să fie luat la întrebări, să fie controlat, dezbrăcat în pielea goală, căutat prin toate orificiile (J) etc, etc. De fapt, eu nici nu cred că aştia umblă cu pastă de dinţi, cu apă de gură şi cu deodorant! Din câte îmi amintesc eu, de câte ori am stat sau am trecut pe lângă ei, nu foloseau! Păi, cu atât mai uşor! Când îl prinzi pe Mahomed cu deodorant, ştii că pune ceva la cale!

Dar nu, să nu supărăm pe careva, mai bine le luam la toţi chimicalele. Sper ca pacifiştii să fie mulţumiţi! Ei şi aşa vor să facem în aşa fel încât să trăim paşnic cu cei ce vor să ne ucidă. Să-i lăsăm în pace, că poate atunci nu ne ucid, decât pe jumătate din noi! Adică, noi suntem de vină că mahomedanii ne urăsc şi ne atacă! Serios? Păi ce le-am făcut noi, americanii, celor ce ne atacă?
- La 4 Noiembrie 1979 teroriştii au atacat ambasada americană din Teheran şi au ucis 66 de ostatici. 14 au fost eliberaţi, iar alţi 52 au fost eliberaţi după 444 de zile. Îţi închipui ce „fericire” este să trăieşti ostatic al unui terorist timp de 444 de zile?
- Între 1982 – 1991 peste 30 de americani şi alţii au fost luaţi ostatici de către Hezbollah în Liban. Unii au murit în captivitate, alţii au fost omorâţi, alţii au fost eliberaţi. Un american, Terry Anderson a fost eliberat după 2454 de zile.
- La 18 Aprilie 1983, o bombă într-o maşină explodează la Ambasada Americană din Beirut, Liban (drăgălaşii de Hezbollah, luptătorii pentru libertate!): 63 de oameni mor, printre care 17 americani.
- La 23 Octombrie 1983, un camion explodează lângă nişte barăci militare americane: 241 de marinari îşi pierd viaţa. Câteva minute mai târziu, o altă explozie ucide 58 de soldaţi francezi în vestul Beirutului.
- La 12 Decembrie 1983, în Kuwait, 5 americani îşi pierd viaţa şi alţi peste 80 de oameni sunt răniţi când un camion explodează.
- La 20 Septembrie 1984, un camion explodează lângă ambasada americană din Beirut, ucigând 2 americani şi alţi 22 de oameni.
- La 3 Decembrie 1984, zborul 221 din Kuwait spre Pakistan este deturnat de terorişti. Doi americani îşi pierd viaţa.
- La 12 Aprilie 1985, în Madrid, un restaurant frecventat de americani este aruncat în aer. Mor 18 spanioli şi 82 de persoane sunt rănite.
- La 14 Iunie 1985, zborul TWA 847 dinspre Atena spre Roma este deturnat şi pasagerii sunt reţinuţi timp de 17 zile. Un marinar american este executat.
- La 7 Octombrie 1985 vasul italian Achille Lauro este atacat de terorişti. Un turist american este omorât.
- La 18 Decembrie 1985, aeroporturile din Roma şi Vienna sunt atacate cu bombe, 20 de oameni mor, din care 5 americani.
- La 2 Aprilie 1986, zborul TWA 840 dinspre Roma spre Atena este atacat cu bombe: 4 americani mor, 9 sunt răniţi.
- La 5 Aprilie 1986 un disco-bar din Berlin este atacat de terorişti: doi îşi pierd viaţa, alte sute de oameni sunt răniţi.
- La 21 Decembrie 1988, zborul Panam dinspre Scoţia spre SUA este aruncat în aer: toţi cei 259 de pasageri mor, 11 mor pe pământ sub resturile căzute din aer.
- La 26 Februarie 1993, World Trade Center este atacat în New York, 6 oameni îşi pierd viaţa, alţi 1040 sunt răniţi.
- La 13 Noiembrie 1995, în Riad, Arabia Saudită explodează o bombă la ambasada americană: mor 5 militari americani.
- La 25 iulie 1996 în Arabia Saudită la o bază militară o bombă explodează şi 19 americani plus 13 alţi oameni îşi pierd viaţa.
- La 7 August 1998, în Kenya şi Tanzania două camioane explodează concomitent, ucigând 224 de oamenii, rănind peste 4500 de alţi oameni.
- La 12 Octombrie 2000, la Aden, Yemen distrugătorul american USS Cole este aruncat în aer. 17 marinari sunt ucişi.
- 11 Septembrie 2001, atacul în New York şi Pentagon, 2992 oameni sunt ucişi.
- La 14 Iunie 2002, în Pakistan o bombă explodează la consulatul american; 12 oameni mor.
- La 12 Mai 2003, în Arabia Saudită un om se aruncă în aer şi ia împreună cu el 34 de alţi oameni, dintre care 8 americani.
- În 2004, 29 de oameni mor în 3 diferite atacuri teroriste în Arabia Saudită.
- La 9 Noiembrie 2005, în Aman Iordania 3 hoteluri sunt atacate, şi 57 de oameni îşi pierd viaţa.

V-am plictisit deja? Că dacă da, mă opresc… şi aminetsc în trecere miile de oameni ce mor în Irak, Nigeria, Malaezia, etc. Dacă nu v-am plictisit, voi continua… numai că va trebui să deschid un nou web-site! Şi toate acestea atacuri teroriste executate de către o religie a păcii! Dar cum poate să facă altceva un om care din copilărie este învăţat că evreul este o maimuţă, creştinul e un porc, şi că trebuie urâţi şi unul şi celălalt, şi că nu-i voie să le faci bine, să te împrieteneşti cu ei…

Acum musulmanii sunt supăraţi că Bush i-a numit pe cei dintre ei care sunt terorişti „fascişti islamici”. Eu cred că ar trebui să lase protestele contra lui Bush şi să protesteze împotriva acelora dintre ei care fac relele astea. Nu vreau să aud din gura lor nici un alt fel de protest. Numai că ei nu potaltfel! Îţi vine să crezi? Sunt musulmani care-s de 3-4 generaţii în Anglia, şi urăsc pe englezi!

M-am mai gândit că dacă nu ar fi existat Israelul, ar fi fost mai bine? Şi apoi m-am gândit de asemenea, că nu. Musulmanii ar fi căutat un alt motiv: s-ar fi supărat că de la 1492 maurii au fost daţi afară din Spania, că …

În sfârşit, cred că tactica noastră este greşită: noi ne bucurăm când reuşim să dejucăm un atac, ca cel de săptămâna asta, în Anglia. Dar asta e o tactică greşită! Noi ar trebui să eradicăm răul de la rădăcină. Să interzicem predicarea religiei urii printre noi, la moscheele din Occident. Să trimitem acasă la ei pe cei cărora nu le place aici, şi vor să ne ducă cu 5-6 secole în urmă. Că şi aşa nu au produs nimic în întreaga lor existenţă decât… petrol! Şi până şi acel, nu-i produsul lor ci al bunului Dumnezeu!

Acum câţiva ani, scriam poezia de mai jos. În seara aceasta, privind la ştirile recente, cu atacul terorist dejucat de forţele de poliţie din Anglia, am încercat să găsesc un canal de televiziune care vorbeşte despre altceva. Altceva, nu am găsit (decât desigur deea ce nu mă interesează). Şi astfel, mi-am amintit de versurile pe care le scriam în urmă cu ani, fiind obosit de ceea ce se întâmplă, cam aşa cum mă simt acum. Iată-le, sper spre delectarea cititorilor mei:

Doamne, eu te rog
Puterea sã mi-o împrospãtezi
Ca sã îţi pot
Sluji.

Printre lupte
Şi ispite
Am ajuns
Obosit.

Numai la pieptul tãu
Mã grãbesc
Sã-mi aştern
Capul meu
S-am odihnã.

Sã simt mâna ta
Pe frunte cum
Mã va mângâia
Şi sã suspin
Uşurat.

Fericirea mea
Este întotdeauna
Doar
Sã vãd faţa ta
Sã te ştiu alãturea
De mine.

Dintre lupte
Şi ispite-acum
La tine-am venit.

Numai la pieptul tãu
M-am grãbit
Sã-mi aştern
Capul meu
Şi-am odihnã.

Simt puterea ta
În mine cum curge ca un râu
Doar ţie-ţi voi
Sluji.

Am primt deunăzi articolul de mai jos de la bunul meu prieten, Emi Pavel. Mi l-a trimis cu destinaţia „pentru blogul tău” şi deci, TREBUIE să ţin cont de el! Iată deci:

Agentia de presa Reuters a recunoscut ieri ca a difuzat o fotografie trucata.

Realizata de fotograful libanez profesionist Adnan Hajj, colaborator Reuters inca din 1993, imaginea reda un atac aerian al Israelului asupra Beirutului. In urma trucajului, orasul arata mai afectat decat a fost in realitate.

Fotografia a fost difuzata saptamana trecuta de mai multe site-uri internationale de stiri: nori grosi de fum negru se ridica deasupra unor cladiri din capitala libaneza. Cateva bloguri de stiri insa au remarcat ca imaginea fusese prelucrata in programul Photoshop, prin care “s-a adaugat” mai mult fum decat a fost in realitate.
“Fotograful a incercat in mod deliberat sa manipuleze imaginea, declarand ca a incercat doar sa inlature urmele de praf din fotografie si nu a reusit, facand greseli din cauza conditiilor proaste de iluminat existente in locul in care lucra”, a declarat Moira Whittle, seful Departamentului de relatii publice al agentiei Reuters.

Reuters si-a cerut scuze fata de public si a anuntat ca renunta la serviciile lui Hajj. Chiar si dupa aceasta mica victorie, bloggerii au solicitat Reuters sa evalueze si alte fotografii realizate de Hajj, mai ales pe cele facute dupa atacul de la Cana.

La inceputul razboiului, site-urile mici specializate pe stiri s-au luptat cu marile agentii. Acum, bloggerii nu inteleg cum de imagini trucate, care ar fi putut fi sesizate de orice fotograf neprofesionist, i-au putut pacali pe profesionistii de la Reuters.

Ieri, pe mai multe bloguri era postata inca o fotografie realizata de Hajj pentru Reuters considerata a fi tot un trucaj: un F-16 al armatei israeliene lanseaza proiectile asupra orasului Nabatiyeh, in timpul unui bombardament in sudul Libanului. Bloggerii sustin insa ca, de fapt, darele luminoase nu sunt proiectile, si au fost editate tot in Photoshop.

Nimic nou sub soare! Teoriştii se ascund după copii şi femei (desigur, de cele mai multe ori după propriile lor femei şi copii! Că doar ce-i femeia în lumea arabă, dacă nu doar un obiect, după care te poţi ascunde, cum te-ai ascunde după un… dulap, de care te poţi descotorosi cum şi când vrei, pe care poţi călca ca pe un preş!). Când femeile şi copiii le sunt ucişi, atunci toată lumea strigă că s-au atacat civilii! Mai întâi ni se aruncă o perdea de fum, afirmându-se că au murit aproape 100 de civili. Mai apoi, când îi numărăm, de fapt au fost doar vreo 28. Nu că moartea a 28 de civili e mai puţin importantă decât moartea a 100! Dar faptele trebuie să reprezinte adevărul!

Când e vorba de a tăia capul unui ziarist capturat, teroristul se ascunde după o broboadă cu care se înveleşte bine, ca să nu fie recunoscut. Când e vorba de transmisii televizate, teroristul se ascunde după fraze sforăitoare şi ameninţătoare, după emisiuni înregistrate în secret, anterior cu mult transmisiei. Prin peşteri şi munţi, prin ambasade străine (deoarece se pare ca actualul lider al Hizbollah-uylui, Hassan Nasrallah se ascunde în amabasada iraniană din Beirut), prin gropi şi canale, teroristul luptă de-a ascunselea cu lumea-ntreagă.

Minciunile sunt un lat fel de a se ascunde, mai bine zis de a ascunde adevărul. Fotograful ziarist care a trucat pozele de mai sus a ascuns adevărul după mai mult fum, sau după mai multe dâre luminoase! Când este vorba să minţi, poţi folosi drept ascunziş întunerecul sau.. lumina!

Ce s-a mai ales şi de meseria asta, de ziarist! Cândva ziaristul trebuia să transmită exact ceea ce se întâmpla. Cometariul întâmplării trebuia lăsat în seama cititorului ştirii. Acum însă, ziaristul urmăreşte evenimentele, le comentează şi ni le dă gata mestecate. Noi nu mai trebuie să ronţăim ştirile, nu mai trebuie să ne batem capul, nu mai trebuie să gândim: trebuie să cântăm „osanale„ ziaristului care ne-a dat totul de-a gata. Ce efrot! Ce servicu! Ce act eroic! A gândit el pentru noi, aşa că noi ne putem vedea mai departe de treabă, şi să ne gândim cu cine se va culca „next” una dintre protagonistele show-ului Desperate Housewives….

Agenţia de ştiri Reuter nu a scăpat nici ea de a cădea pradă păcatului de a ne da gata mestecate nişte ştiri. Numai că, atunci când primeşti ştirea de la unul care trăieşte în apropierea teroriştilor, trebuie să fii atent! Modus Operandi al teroriştilor este minciuna, ascunderea, atacul pe la spate, pe neaşteptate, când te aştepţi mai puţin, când ţi-e lumea mai dragă.

Mulţumesc frumos, Emi! Ştirea ce mi-ai trasmis-o mi-a dat ocazia să mă mai eliberez de năduf!

In ziarul Cronica Zilei din Mexico City, ieri, 7 August 2006 a apărut o poză interesantă. Ea reprezintă nişte copiii din Venezuela lui Hugo Chavez. Pornit pe principii dictatoriale, regimul lui Chavez i-a îmbrăcat pe copii în echipament militar şi-i îndoctrinează pentru ca mâine ei să desăvârşească „revoluţia marxistă” din ţara lor.

Când vor fi lăsaţi copii să fie copii? De ce le dăm preocupări de adulţi, în timp ce au o minte de copii? Imaginea aceasta apare din când în când, prin ţări ca Irak, Iran, Pakistan, şi în legătură cu organizaţii teroriste ca Hizbollah, Hamas sau al Qaida.

Dacă le prezinţi unor copii nişte personaje cum au fost Che Guevara şi Carlos Şacalul ca pe nişte eroi, şi actele lor criminale ca pe nişte aventuri, copiii te vor crede şi vor începe să viseze la idealul de a fi ca eroii aceştia. Viaţa copiilor este dominată de eroi, mulţi dintre ei imaginari. Noi putem alimenta imaginaţia lor cu minciuni, şi ei le vor crede ceea ce le spunem noi. Dacă le spunem să pună mâna pe armă şi să tragă cu ea în inamic, şi să nu ţină cont că vor muri, că dacă mor, vor merge dincolo la Mohamed sau Alah, copiii vor crede. Dacă unim legătura de exploziv ascunsă în jurul brâului lor pe care s-o detoneze în mijlocul unei pieţe pline de civili de un act al credinţei cerut de Coran, sau de ţară, sau de „conducătorul iubit”, copiii vor crede şi te vor asculta.

Noi creştem prin diverse locuri viitorii terorişti ai lumii. Astfel, numărul celor ce mâine vor arunca în aer trenuri şi biserici, pieţe şi fabrici, va creşte exponenţial. Avem în mâna noastră, cea mai teribilă armă a zilei de mâine: nu cea atomică, ci copiii noştri! Degetele lor vor sta pe butoanele roşii care vor arunca în aer viitorul lumii în care trăim astăzi. Ce fcaem cu ei? Ce îi învăţăm?

Sunt destule exemple nobile în jurul nostru. Şi e plină Scriptura de astfel de exemple. Să le dăm ca eroi pe cei ce au stat pentru dreptate, pentru adevăr, pe cei ce au făcut isprăvi izvorâte dintr-o credinţă curată şi adevărată în Dumnezeul cel viu! Şi nu ne va fi niciodată ruşine de copiii noştri. Nu ne vom teme de umbletele lor, de prietenii lor, de alegerile pe care le vor face.

Nu de mult (la 1 August 2006) canalul de televiziune MTV (Music Television) a sărbătorit 25 de ani de existenţă. Programul prezintă vidouri muzicale cu piesele cele mai populare, şi este adresat adolescenţilor şi tinerilor (vârsta 12-25 ani). Câteodată când fac chanel-surfing şi dau peste MTV, văd transmisii de prin Cabo San Lucas-Mexico şi alte puncte de vacanţă populare printre tineri, în care sunt redate imagini de fete îmbracate în costume de baie foarte sumare, tineri şi tinere îmbrăţişându-se şi sărutându-se, consumând bere şi alte produse alcoolice, şi chiar participând în dezmăţ. Trec rapid peste canalul respectiv şi nu ştiu dacă am stat în total pe el mai mult de 10 minute în ultimii 20 de ani. O să mă întrebaţi dacă în timpul acesta scurt mi-am făcut o părere educată cu privire la „toate” programele: păi, o să vă întreb, de câte ori trebuie să muşcaţi dintr-un măr putred ca să vă daţi seama că-i… putred?

Tinerii noştri petrec într-o săptămână mai multe ore în faţa televizorului decât la şcoală! Plătim bani grei să ne trimitem copiii la şcoli de pe lângă biserici, sau parohiale, ca să dobândească o educaţie solidă, dar ei ne sunt educaţi de programe de televiziune ca MTV, de jocuri jucate pe Play Station, de desene animate de o lipsă de gust crasă. Am urmărit unele desene animate destinate tinerilor (Beavis and Butt-Head), cu limbaj mizerabil, cu aluzii frecvente la sex, cu porecle de „slot” şi „whore” (curvă), „pimp” (proxenet) etc. Nici nu-i de mirare că tinerele noastre de prin şcoli, la vârsta de 12-13 ani au avut deja experienţe sexuale.

Îmi amintesc de o glumă (tristă, dar cu un mare adevăr în substart) în care tatăl s-a gândit că ar fi timpul să-i vorbească băiatului său de 14 ani despre sex, aşa că l-a chemat la el în dormitor, a închis uşa, şi i-a zis: fiule, trebuie să vorbim despre ceva foarte serios! Despre ce vrei să vorbim, tată? a zis băiatul. Despre sex! a răspuns tatăl. Şi ce vrei să ştii despre sex? a continuat puştiul.

Generaţia de tineri care creşte sub ochii noştri a crescut sub influenţa electronicii ca nici o altă generaţie de până acum: casetofoane, MP3 playere, i-PODuri, jocuri electronice, etc. 80% din tinerii noştri urmăresc programele MTV. A fost canalul în care s-a investit cea mai multă cercetare pentru a alcătui programe care să „prindă” tineretul. A devenit astfel o forţă economică şi culturală în viaţa tinerilor. Cultura aceasta (pop culture) este contrară învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu şi principiilor sănătoase în care am crescut noi!

Nu-i de mirare că pe lângă promiscuitatea de care dau dovadă, tinerii cresc violenţi, fără respect, fără responsabilitate, fără educaţie, fără morală.

Ce-i de făcut? Vina este şi a noastră, a părinţilor: i-am scăpat din mână. Nu le-am cenzurat (ştiu că e un cuvânt neplăcut, dar până dau de mâncare, şi adăpost, şi plătesc şcoala copiilor mei, ei sunt datori să asculte de mine şi de regulile mele!) timpul petrecut în faţa televizorului, nu i-am îndrumat spre activităţi care dezvoltă imaginaţia (cum este cititul, de exemplu; se ştie că urmăritul programelor de TV este cel mai puternic ucigaş al imaginaţiei, al gândirii creiatoare!), nu i-am încurajat să asculte muzică care înalţă şi nu degradează, nu i-am încurajat să înveţe să cânte la un instrument, să facă un sport!

Poate că începutul recâştigării pentru Dumnezeu al acestei generaţii nu-i ratat. Propun să începem noi înşine, părinţii, cu un mai mare respect pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciune. Să înfiinţăm în casele noastre altare sfinte, la care copiii noştri să fie aduşi în rugăciune şi pentru a se ruga. Apoi să-i încurajăm la a-şi ocupa timpul cu ceva constructiv. Şi nu în ultimul rând, să cenzurăm la ce privesc, ce ascultă, cu cine discută şi ce vorbesc.

Cred că nu-i prea mult, pentru viitorul lor, şi liniştea noastră!

Trei băieţi s-au dus la pescuit, lângă moara cea veche. Pe când pescuiau ei de zor, hopa şi inspectorul de permise apare dinspre pădure. La vederea lui, unul dintre băieţi îşi trânteşte undiţa pe mal, şi o ia la fugă din răsputeri. Inspectorul o ia pe urmele lui.

După o fugă de vreo cinci minute, ajuns în pădure, băiatul se opreşte brusc, îşi pune mâinile în şolduri şi-l aşteaptă pe inspector. Acesta vine gâfăind la băiat şi-i cere permisul de pescuit. Băiatul bagă mâna în buzunar şi i-l dă.
- Asta e cea mai mare prostie ce am văzut-o vreodată în viaţa mea!, spuse inspectorul. Dacă ai permis de pescuit, nu trebuie să fugi de mine!
- Eu am permis, răspunse băiatul, dar prietenii mei care au rămas pe mal nu au!