Am primit ieri (8/28/06) o poză de la nişte prieteni de-ai mei din Nashville, TN. Îmi scira doamna, care în special ea avea o inimă foarte deschisă pentru misiune. Am cunoscut-o în anul 1991. Am fost într-o călătorie de explorare a posibilităţii de a primi ceva fonduri pentru începerea unei lucrări de plantare de biserici în România. Mă invitase un păstor american pe care l-am cunoscut în timpul unei vizite pe care o făcusem amândoi în Romania post-ceauşescu. El s-a arătat interesat de posiblităţile plantării de biserici şi m-a invitat să petrec două săptămâni la ei. M-a cazat la familia dspre care vă povestesc, doamna şi domnul Cassell.

Oameni aşa la cam 55 de ani pe vremea aceea. Locuiau într-o casă de vis, mobilată cu mult gust, conduceau maşini de marcă. Domnul era preocupat de maşinile sale de epocă şi de motocicletele Harley Davidson. Se pensionase din poliţie. Doamna munca 4 ore pe zi la secretariatul unei biserici. Am aflat de la păstor că dona timpul ei, şi de asemenea contribuia cu 2-3 mii de dolari lunar la fondurile bisericii. Tot de la păstor am aflat că mama doamnei a fost unul dintre psihiatrii de mare prestigiu din SUA şi că i-a lăsat doamnei Cassell o avere comfortabilă. Chiar şi doamna a fost profesoară universitară de limba franceză, limbă în care avea doctorat.

Cu mine au fost foarte amabili. Mi-au deschis casa lor ca pentru fiul lor, am şi azi o cheie de la casa lor, în care mi-au dat spre folosinţă apartamentul de la parter. Când mă duceam pe la ei, casa le era mereu plină de misionari: negri ca abanosul din Africa, galbeni din Thailanda, bruneţi din India. La ei îşi găseau adăpostul în timpul călătoriei în America o mulţime de creştini din lumea a treia. Nu doar adăpostul, ci erau expuşi şi generozităţii familiei Cassell.

Ei înşişi plecau de două-trei ori pe an pe undeva, prin părţile destitute ale lumii, să ajute la săparea unei fântâni, să ajute la ridicarea unei şcoli sau a unui spital, să viziteze pe vreun misionar băştinaş, sau să facă parte dintr-o echipă de evanghelizare. Când au început kurzii să vină din Irak în SUA, doamna Cassell a cumpărat vreo 40 de duplexuri ca să-i găzduiască. Îi ducea la lecţii de limba engleză, îi ajuta cu bani, îi transporta pe la medic, îi ajuta ca să se integreze în societatea nouă! Şi, le dădea biblii în limba lor, sau când îi învăţa engleza, folosea biblia engleză!

Casselli aveau doi copii: un băiat, pe vremea aceea de cam 12-14 ani şi o fată, studentă la Waco Texas, într-o facultate creştină. Fata a fost sălbatică în „tinereţea” ei. Mi-a povestit ea orgii şi păcate de ţi se face părul măciucă. Dar cu vreo doi ani în urmă, s-a întors la Domnul. Voia să termine facultatea să se facă misionară. Şi, şi-a împlinit dorinţa. A plecat imediat după facultate în Afganistan. Acolo a prins-o pe Dayna invazia americanilor. A petrecut peste 3 luni în închisorile talibane până a fost eliberată de trupele americane. Avea 30 de ani, şi trăia printre afgani, îmbrăcată ca ei, mâncând ceea ce mâncau ei, vorbindu-le limba, propovăduindu-le Evanghelia.

S-a întors pentru un scurt timp acasă să-şi vadă părinţii şi să se odihnească. A făcut câteva călătorii prin State, şi cu o ocazie, în Portland, ne-am întâlnit. Radia de fericire, de încredere, de bucuria slujirii lui Christos. A venit la o biserică să vorbească tinerilor despre frumuseţea lucrării de misiune şi pentru a-i provoca să devină misionari. După program ne-am întreţinut un timp. Am întrebat-o ce va face în continuare. Mi-a spus fără să se gândească că se va întoarce în Afganistan. Dar că mai întâi va încerca să se căsătorească. A întâlnit un fost coleg, el avea un business prosper. L-a convins să-l vândă, s-au căsătorit şi au plecat din nou în misiune. În ţări arabe.

Ieri li s-a născut primul copil, o fetiţă. Am primit poza şi detalii. Dayna a născut prin cezariană, într-un spital de undeva din lumea a treia. Fără frică de infecţii, de probleme, fără grija pentru viitorul copilului lor. Dacă Domnul va voi să întârzie până fetiţa lor va creşte mare, ei ar dori ca să se facă şi ea misionară! Să le vestească Evanghelia celor ce nu cred în Domnul, celor nefericiţi, săraci, că sunt şi ei suflete pentru care a murit Domnul Isus Christos.

Am stat azi pe gânduri… ce le lipsea acestor oameni? De ce nu puteau sta liniştiţi în biserica lor să cânte acolo imnurile creştine, să dea şi ei un dolar la colectă, să meargă acasă şi să-şi cheltuiască averea pe mobilă, maşini, cumpăprături, restaurante, croaziere (apropo, i-am întrebat şi nu au fost niciodată în vreo croazieră de plăcere!)? De ce trebuiau să ne facă de ruşine pe noi, cei peste 99% dintre creştini, care nu putem depăşi zona comfortului personal pentru a face ceva semnificativ pentru Domnul?

Şi ce planuri avem noi pentru copiii noştri? Să ne copieze în indiferenţa noastră, în creştinismul nostru de duminică, care nu riscă nimic, care nu cheltuieşte nici un cent şi nu merită nici un ban?

Când ne vom molipsi şi noi sau copiii noştri de fascinaţia misiunii? Secerişul este gata, trebuie lucrători, şi Domnul secerişului ne cheamă. Vino!

The Fascinaţia misiunii by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.