Aug 04 2006
Armele Noastre
2 Corinteni 10:4 Căci armele cu care ne luptăm noi, nu Sunt supuse firii pământeşti, ci Sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.
Asistăm zilele acestea la răzbiul dintre Israel şi Hezbollah. Ambele armate folosesc tot felul de armament. Hebollah a luat prin surprindere pe Israel prin nişte rachete de lungă bătaie despre care nu se ştia că sunt în arsenalul lor. De asemenea, în ultimele zile s-au tras zilnic peste 150 de rachete în Israel. Au murit mulţi de ambele părţi. Israel a folosit rachete trase din avioane şi helicoptere de luptă.
Apoi cursa înarmărilor este mai aprigă decât oricând! Iranul se străduieşte să dobândească arma nucleară. Se pare că cei din Coreea de Nord o au deja. Aşa că lumea se împânzeşte cu tot mai multe arme care vor putea distruge civilizaţia şi omenirea, aşa cum le cunoaştem noi astăzi! Arsenalele acestea vor contribui probabil la exploziile care vor aduce decimarea populaţiei după cum ne sunt redate evenimentele în cartea Apocalipsei.
Dar de fapt şi noi creştinii avem armamentul nostru! Noi suntem la rândul nostru angajaţi într-un război. Nu-i nuclear ci spiritual, nu-i pentru pământ ci pentru suflete! Problema noastră, a celor mai mulţi, este că ne-am băgat de mult săbiile în teacă (poate că au şi ruginit acolo!) şi trăim o viaţă fără griji în Sion, în timp ce inamicul nu are nici o reţinere sau lene în a folosi armele la dispoziţia lui pentru a cuceri importante redute spirituale şi culturale.
Culturale, deoarece după părerea mea cultura reprezintă credinţe religioase aflate la confluenţa trăirii cotidiene; mai direct spus, cultura este credinţa aplicată în toate domeniile de existenţă. Eu fac alegeri de fiecare zi sau ceas, care reflectă setul meu de valori religioase: ce fel de abţibild îmi cumpăr să pun pe bara de protecţie a maşinii mele, ce fel de haine port, ce citesc, cum vorbesc, ce filme urmăresc, ce fel de muzică ascult, ce mă interesează, pentru cine votez, etc. Astfel, faptele mele devin materialul din care se formează cultura în care trăiesc. Faptele vorbesc mai puternic decât ideile şi cuvintele noastre!
Noi care am trăit o perioadă sub comunismul românesc, ştim că cei de la guvernare limitau exprimarea religioasă la anumite standarde care se potriveau cu obiectivul lor de a duce ţara spre ateism. Cu toate acestea, Biserica lui Christos a înaintat şi s-a dezvoltat parcă în ciuda opreliştilor şi piedicilor impuse. Noi vorbeam despre Christos cumva cu mândrie! Credinţa în El ne dăduse o libertate care nu era oprită de nici o oprelişte de dinafară. Forţele celui rău nu ne puteau cuceri în felul acesta!
Dar am plecat din ţară, şi ne-am împrăştiat prin lume, care-ncotro! Găsind o nouă libertate, cu care nu eram obişnuiţi anterior, ne-am lăsat jos garda şi, nu că am început să acceptăm compromisul, dar am început să trăim viaţa creştină mai cu nonşalanţă! Corectitudinea politică ne-a făcut să nu mai vorbim despre Christos şi despre credinţa în El cu acelaşi entuziasm cu care o făceam când ni se impunea tăcerea! Aici în America, musulmanii şi New Age pot să-şi predice fără probleme crezurile… dar noi, creştinii ne ferim să „obligăm” pe cineva să îmbrăţişeze credinţa în Christos. Am uitat de „smulgerea din foc” despre care vorbea apostolul Iuda (Iuda 1:23 căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc). Smulgerea e un act de o anumită violenţă menită să învingă inerţia celui cuprins de flăcări! Nu numai că nu mai atacăm cu armele noastre, dar abia de ne mai apărăm redutele cucerite odinioară! Ne-am retras în turnul nostru de fildeş, cu crezul că dacă noi nu atacăm pe alţii, ne lasă şi ei în pace! Ce greşeală! Între timp, pata de pământ pe care stătea împlântat turnul nostru de fildeş a devenit tot mai mică, şi acum duşmanul stă chiar la porţile noastre şi bate cu furie. Ne-a apucat pe unii dintre copiii noştri, a pătruns prin adunările noastre, este la el acasă în casele noastre, în obiceiurile noastre. Ne cucereşte la serviciu şi în vacanţă, când suntem ocupaţi sau în timpul nostru liber!
Între timp, armele cele mai puternice, cu cea mai lungă bataie posibilă, arme care străpung inima omului, care despică gândurile de sentimente, arme care pătrund cerul şi se împlântă cu putere în Locul Preasfânt din Templul lui Dumnezeu, stau ruginite în tolbele lor… Avem cu noi rugăciunea, dar n-o mai folosim decât să ne însoţească până la serviciu şi înapoi acasă (celebrul cântec englezesc care spunea you’ve got to pray just to make it today…). Avem Cuvântul lui Dumnezeu pe care când deschidem gura să-l rostim, trebuie să ne dregem cu atenţie glasul, pentru că vocea ne e răguşită ca şi când ne-am fi trezit dintr-un somn lung. Apoi îl pronunţăm cu sfială, ca nu cumva să deranjăm vreun alt adormit.
Propun să trecem la o reformă a vieţii noastre creştine. Noi avem nişte ordine, avem o misiune! Suntem ostaşi în Armata Domnului Isus Christos şi El a spus: Mergeţi în toată lumea (asta am făcut deja într-un fel sau altul) şi predicaţi Evanghelia la orice făptură! (Marcu 16:15). Pavel spunea lui Timotei: 2 Timotei 4:2 propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. În Apocalipsa 19 Domnul Isus ne este ilustrat ca un luptător viteaz, având o sabie ÎN GURĂ! Sabia aceasta este şi în gura noastră: la magazin, acasă, la biserică, în parc şi pe metrou, sabia e la noi! Să o folosim cu încredere. Rezultatul încleştării noastre în lupta cu Diavolul este la latitudinea lui Dumnezeu. Noi doar trebuie să putem spune la sfârşit, alături de Pavel: 2 Timotei 4:7 M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.
Doamne ajută-ne!
