PERSPECTIVE CRESTINE

Pe un forum de discuţii, s-au pus mai multe eseuri scrise de fratele Tson. Am crezut de cuviinţă să pun aici pe blogul meu în serial eseurile acestea. Iată deci partea întâia. Dacă vreţi să comentaţi în vreun fel sau altul, scrieţi-mi la adresa tedpope@gmail.com şi eu voi comunica fratelui Iosif părerea voastră.

Citatele din Noul testament sunt luate din Noul Testament, Traducerea D. Cornilescu, ediţie revizuită, făcută de Societatea Misionară Română în colaborare cu Licht im Osten, publicat în 2003 de Editura Lumina lumii..

Conceptul de „mântuire”, sau „salvare”, este central în Sfânta Scriptură şi în teologia creştină. Este normal, în situaţia aceasta, ca subiectul să fie dezbătut în nenumărate cărţi, să fie interpretat în zeci de feluri, să fie adeseori răstălmăcit, şi chiar tratat în mod eretic.
În cele ce urmează, voi căuta să dezvolt conceptul de „mântuire” aşa cum îl explică şi dezvoltă apostolul Pavel în epistola către Romani.
În primul capitol, apostolul ne arată starea de la care oamenii trebuie să fie mântuiţi. Oamenii nu L-au păstrat pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, adică, au considerat că mintea lor, independentă de Dumnezeu, le este ghid suficient pentru viaţă. Dumnezeu le-a respectat dreptul lor de a alege şi i-a lăsat în voia minţii lor, adică i-a lăsat să vadă unde vor ajunge călăuziţi numai de propria raţiune. Rezultatul a fost dezastru moral şi de acolo dezastru pe toate celelalte planuri.
Capitolul doi si partea dintâi a capitolului trei sunt dedicate de apostol în special să arate că situaţia decăzută prin separarea de Dumnezeu este generalizată, cuprinzând întreaga omenire.
În partea a doua a capitolului trei, apostolul începe să relateze acţiunea lui Dumnezeu pentru redresarea situaţiei create de separarea oamenilor de Dumnezeu.
Faptul fundamental este că, în ciuda rebeliunii oamenilor, Dumnezeu îi vrea înapoi la Sine. El vrea să rezolve problema lor. Obstacolul principal în calea recuperării oamenilor este de natură juridică: justiţia lui Dumnezeu cere pedepsirea celor răzvrătiţi. Dumnezeu nu-i poate primi pe oameni la Sine atâta timp cât ei sunt declaraţi de justiţia lui ca fiind vinovaţi. Căci, dacă Dumnezeu i-ar declara nevinovaţi, când ei sunt vinovaţi, s+ar face El însuşi vinovat. Trebuie să adăugăm aici că în ebraică nu se lucra cu termenii de „vinovat” şi „nevinovat” ci cu termenii de „drept” şi „nedrept.” La judecată, evreul cerea judecătorului să-i dea lui dreptate, să-l considere pe el „drept” şi pe pârâşul lui „nedrept”. Dacă judecătorul îl declara „drept”, omul spunea că a fost „îndreptăţit.” Dacă omul, fiind drept, era declarat de judecător ca nedrept, însemna că judecătorul este nedrept!
Apostolul Pavel cu aceşti termeni ebraici când discută problema omenirii în a doua parte a capitolului trei. Problema era a lui Dumnezeu Însuşi. Oamenii erau „nedrepţi”. Cum putea oare Dumnezeu să-i primească la Sine, şi prin aceasta să-i declare „drepţi” când ei erau „nedrepţi”, căci dacă o făcea, El însuşi devenea „nedrept”. Problema este formulată succint in versetul 25: „pentru ca El să fie drept şi totuşi să-i socotească (declare, considere) drepţi…”
În joc aici era „dreptatea lui Dumnezeu”! Şi Dumnezeu „şi-a arătat dreptatea Lui”. Cum? Prin fiul Său, cu care El era una”, Dumnezeu a luat asupra Lui Însuşi păcatele lor şi le-a ispăşit murind încărcat cu ele pe cruce. Astfel, justiţia Lui a fost satisfăcută. Acum, pe cei care cred în Isus ca unul care a murit şi a înviat pentru ei, Dumnezeu îi socoteşte drepţi şi totuşi El Însuşi rămâne drept.
Aceasta este numai o dimensiune a mântuirii. Mai trebuie arătate încă două, despre care aflăm din alte surse decât Romani.
A doua dimensiune ne-o dă Însuşi Fiul lui Dumnezeu când ne spune că „Fiul omului a venit să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28 şi Marcu 10:45).
„Răscumpărarea” era pe acea vreme actul prin care cineva plătea preţul pentru un sclav (îl „răscumpăra”) şi apoi îl punea în libertate. Imaginea aceasta este dezvoltată tot de Domnul Isus, în cuvintele pe care i le spune lui Saul, pe drumul Damascului:
„Te-am ales din mijlocul acestui popor şi din mijlocul naţiunilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub autoritatea lui Satan la Dumnezeu şi să primească prin credinţa în Mine iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi” (Faptele apostolilor 26:17-18. Italicele îmi aparţin, I.Ţ.).
Actul de proprietate a lui Satan asupra oamenilor erau păcatele oamenilor. Când Fiul lui Dumnezeu a murit încărcat cu aceste păcate, El a nimicit actul sau certificatul lui Satan de proprietar asupra oamenilor. El nu i-a plătit lui Satan un preţ, cum se spunea în perioada patristică. El i-a răscumpărat pe oameni, adică i-a eliberat din sclavia lui Satan anulând dreptul de proprietar al acestuia când a anulat păcatele oamenilor.
De la moartea Domnului Isus pe cruce, Diavolul nu mai este proprietar de drept asupra oamenilor. Dar oamenilor trebuie să li se deschidă ochii să vadă unde sunt şi, prin credinţa în Domnul Isus, să iasă de sub autoritatea lui Satan şi să vină sub autoritatea lui Dumnezeu. Oamenii pot să aleagă să rămână sub proprietatea lui Satan, dar ei sunt acum acolo ori prin faptul că nu ştiu că ar putea fi liberi, ori prin actul lor liber de alegere să rămână acolo.
Al treilea aspect al mântuirii priveşte lăuntrul omului. Păcatul este nu numai o încălcare a justiţiei divine şi nu numai o intrare sub sclavia lui Satan, ci este şi o pângărire lăuntrică. Era nevoie de o substanţă care să cureţe această poluare interioară. Iată de ce Şi-a vărsat Fiul lui Dumnezeu sângele pe cruce: „Şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:7).
Apostolul Pavel explică în Romani 4 importanţa credinţei ca actul prin care ne însuşim ceea ce a realizat Fiul lui Dumnezeu pe cruce pentru noi. Apoi, la începutul capitolului 5, el rezumă ceea ce a spus până aici:
„Deci, fiindcă suntem consideraţi drepţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos.
Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem; şi ne bucurăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu” (Romani 5:1-2).
Sunt convins că marea majoritate a credincioşilor evanghelici vor zice că aceasta este mântuirea! Pentru mulţi evanghelici, ceea ce urmează de aici încolo sunt doar comentarii şi sfaturi pioase, bune şi ele, dar neesenţiale pentru mântuire. Mulţi teologi evanghelici argumentează pentru această interpretare. Dar, să vedem cu ochii deschişi ce spune Pavel în continuare:
„Deci, cu atât mai mult acum, când suntem consideraţi drepţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (5:9-10. Italicele ne aparţin, I.Ţ.).

The Mântuirea, partea 1-a - Iosif Tson by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.

Trackback URI | Comments RSS