Pe un forum de discuţii, s-au pus mai multe eseuri scrise de fratele Tson. Am crezut de cuviinţă să pun aici pe blogul meu în serial eseurile acestea. Iată deci partea întâia. Dacă vreţi să comentaţi în vreun fel sau altul, scrieţi-mi la adresa tedpope@gmail.com şi eu voi comunica fratelui Iosif părerea voastră.

Acum, să facem aici o pauză de gândire. Eu cred că este clar, pentru oricine care gândeşte, că învăţătura lui Luther despre îndreptăţire fără nici un fel de schimbare nu duce pe oameni să dorească cu înflăcărare sfinţenia vieţii sau, în jargon modern, să-şi formeze un caracter integru.
Tot astfel, învăţătura americană despre două Evanghelii şi despre posibilitatea să-L primeşti pe Isus numai ca Mântuitor, fără să fie nevoie să asculţi de ce te învaţă El şi de ce-ţi porunceşte El, nu face pe nimeni plin de râvnă pentru o viaţă fără păcat, pentru o trăire curată.
Cred că din acestea se poate vedea cum anumite doctrine, sau anumite învăţături, nu duc la o schimbare a vieţii şi nu duc la formarea caracterului cristic.
Cu aceasta, să venim la faimoasa carte a lui Max Weber, „Etica protestantă şi spiritul capitalist.” Cartea a fost publicată în româneşte de editura Humanitas acum vreo paisprezece ani. Max Weber a fost un sociolog german, care a trăit la începutul secolului al 20-lea. El provenea dintr-o familie de reformaţi şi avea o foarte clară înţelegere a diferitelor forme ale creştinismului.
Max Weber a observat că nu toate formele de creştinism stimulează şi duc omul spre o viaţă curată, spre hărnicie şi spre corectitudine la locul de muncă. Analizând bine situaţia din Europa, el a constatat că numai patru forme de creştinism au dus la formarea omului harnic şi corect în munca şi în comportamentul lui Acestea sunt, în ordinea istorică în care au apărut: anabaptiştii, puritanii, fraţii moravieni şi weleianiştii (metodiştii). După ce a făcut această constatare, Max Weber şi-a pus întrebarea: Ce elemente din aceste credinţe au dus la formarea omului harnic şi cinstit, a omului de caracter?
Fiindcă Max Weber îi cunoştea cel mai bine pe puritani (care erau ramura cea mai strictă a reformaţilor, apăruţi în Anglia cam pe la anul 1600), el explică pe larg în cartea lui gândirea puritană care a dus la formarea omului harnic şi moral. Iată pe scurt cum explică el această gândire. Reformaţii credeau forate puternic în predestinaţia divină: că unii oameni au fost aleşi de Dumnezeu pentru a fi mântuiţi, iar alţii au fost aleşi pentru pierzare eternă. Omul nu poate face nimic pentru a fi într-o categorie sau în cealaltă. Dar, şi-au zis ei, oare cei care au fost aleşi pentru mântuire nu pot ştii că sunt în această categorie? Oare trebuie să aşteptăm până murim şi trecem dincolo ca să aflăm dacă am fost mântuiţi sau nu? Răspunsul lor a fost simplu şi foarte clar: Există un semn că ai fost ales pentru mântuire şi acest semn este viaţa schimbată! Mai exact: Dacă eşti un om harnic, dacă eşti pasionat pentru sfinţenie, dacă ai un caracter şi un caracter şi un comportament ca cel descris în Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ai dovada clară că eşti copil al lui Dumnezeu, eşti ales de Dumnezeu pentru mântuire.
Cu alte cuvinte, spune Max Weber, puritanii erau extrem de pasionaţi să-şi dovedească lor înşişi şi altora că sunt între cei aleşi, sunt copii ai lui Dumnezeu. Această nevoie de confirmare că se numără între cei predestinaţi pentru mântuire i-a determinat pe puritani să fie pasionaţi pentru curăţia vieţii. De aici denumirea lor de „puritani.”
Aşa se explică faptul că puritanismul reformat a fost o mişcare creştină care a produs oameni de mare caracter, oameni dăruiţi muncii şi corectitudinii.

Când Max Weber se apropie de celelalte trei mişcări creştine producătoare de caractere mari, anabaptiştii (apăruţi la 1525), moravienii (apăruţi imediat după 1700) şi wesleienii (apăruţi după 1750), el întâmpină o dificultate deoarece toate aceste trei mişcări erau arminiene, adică respingeau doctrina predestinaţiei şi credeau în libertatea omului de a alege pe Cristos sau de a-L respinge. Întrebarea pe care şi-a pus-o atunci Max Weber a fost: Ce doctrină transformatoare au aceste credinţe? Sau, ce doctrină transformatoare au în comun toate aceste patru credinţe? Răspunsul pe care îl dă Max Weber este acesta: Toate aceste patru mişcări creştine au în comun credinţa în „comuniunea cu Dumnezeu”. Această „comuniune cu Dumnezeu” este mai bine exprimată prin expresia „relaţia personală cu Dumnezeu.”
Voi trata mai jos, lăsându-l acum de o parte pe Max Weber, modul în care credinţa în relaţia personală cu Dumnezeu duce inevitabil la o viaţă curată, la un caracter cristic şi la un comportament moral.
În Noul Testament, termenul „relaţie personală”, sau „comuniune” este cel de „părtăşie.”. Apostolul Ioan face din părtăşia cu Dumnezeu scopul central al Evangheliei: „ceea ce am văzut şi am auzit aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos” (1 Ioan 1: 3).
Dar imediat Ioan are grijă să definească termenii în care se poate avea o asemenea părtăşie:
„Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim este că Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric.
Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (v.5-6).
Cu alte cuvinte, părtăşia cu Dumnezeu este condiţionată de puritatea vieţii. Dacă trăieşti în păcat, dacă practici păcatul, indiferent ce ai zice tu, afirmaţia ta că tu ai părtăşie cu Dumnezeu este o minciună, o autoînşelare şi o înşelare a altora.
Părtăşie sau comuniune cu Dumnezeu înseamnă că tu eşti liber să intri în prezenţa lui Dumnezeu, prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt, şi această părtăşie este reală, adică tu eşti realmente în contact cu El. În timpul tău personal de citire a Cuvântului, de meditaţie şi de rugăciune, tu realmente ai o întâlnire cu o Persoană reală, care este acolo, şi tu eşti în prezenţa lui Dumnezeu.
Dar când tu ai comis un păcat şi nu-l recunoşti, şi nu vrei să te laşi de el, degeaba te duci la timpul şi la locul de părtăşie: Dumnezeu nu mai este acolo şi chiar dacă tu te rogi, aceasta nu mai este părtăşie cu Dumnezeu.

The Învăţătura şi Caracterul, partea a 2-a, de Iosif Tson by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.