PERSPECTIVE CRESTINE

Geneza 15:17-18 După ce a asfinţit soarele s-a făcut un întuneric adânc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate. În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale îi dau ţara aceasta.

Avraam era puţin îngrijorat. Mie nu-mi place când noi citim Biblia şi nu folosim de loc imaginaţia noastră, şi nu ne punem noi în locul personajelor despre care citim. Citim despre Avraam că Dumnezeu l-a chemat din ţara sa, din familia sa din poporul său… şi apoi în versetul următor, citim că Avraam a plecat, şi noi credem că plecarea lui Avraam a fost chiar atât de uşoară. Nici nu ne trece prin minte că Avraam o fi avut şi el dubiile sale, luptele sale, poate chiar nesiguranţele sale. Dicuţii cu soţia sa, Sara, sau cu neamurile sale. Acestea l-or fi făcut lunatic, i-or fi zis că poate şi-a pierdut minţile. Avraam a trebuit să învingă anumite dubii, inerente fiinţei umane, chiar şi celor mai puternici sau credincioşi dintre noi. Continue Reading »

3. Soţia lui Lot a avut o salvare cum puţine salvări există: un înger a luat-o de mână şi a scos-o afară din pericol! Geneza 19:15-16 Când s-a crăpat de ziuă, îngerii au stăruit de Lot, zicând: „Scoală-te, ia-ţi nevasta şi cele două fete, care se află aici, ca să nu pieri şi tu în nelegiuirea cetăţii.” Şi fiindcă Lot zăbovea, bărbaţii aceia l-au apucat de mână, pe el, pe nevastă-sa şi pe cele două fete ale lui, căci Domnul voia să-l cruţe; l-au scos şi l-au lăsat afară din cetate. Problema cu nevasta lui Lot este că de-acum inima ei se împietrise. Când refuzi să fructifici ocaziile pe care ţi le oferă Dumnezeu, ajungi să nu te mai mişte nimic. Faptul că îngerii au venit să o salveze, nu mai conta.

Îţi aminteşti de pilda bogatului nemilostiv? Acela care a ajuns în chinul iadului şi care îl ruga pe Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i avertizeze fraţii ca nu cumva să ajungă şi ei în chinul iadului? Îţi aminteşti ce a zis Avraam? Luca 16:29-31 Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.” „Nu, părinte Avraame” a zis el „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.” Asta îmi confirmă teoria că împietrirea e un păcat groaznic, care nu poate fi vindecat cu uşurinţă. Dacă refuzi mereu şi mereu ocaziile oferite de Dumnezeu, vei ajunge să nu mai preţuieşti nici „ultima ocazie” Refuzul privilegiilor de azi te va duce într-o stare de nerecunoaştere a privilegiilor din viitor.

4. Soţia lui Lot s-a întors înapoi pe când era aproape să atingă locul salvării. Lot a discutat cu îngerii posibilitatea de a scăpa nu la munte, cum ceruseră ei original, ci într-o cetate din apropiere. Îngerii i-au permis să scape în apropiere şi le-a promis lui Lot şi familiei că nu vor distruge cetatea aceea (Geneza 19:20-22). Despre soţia lui Lot se poate afirma: „atât de aproape, şi totuşi, atât de departe” În Sodoma au rămas mobila cumpărată pe sprânceană. Acolo i-au rămas vecinele şi prietenele. Au rămas acolo lucrurile de aur şi pietre scumpe (Lot a fost foarte, foarte bogat!). A rămas acolo casa! Soţia lui Lot ura corturile, şi de acum, după ce vor pierde totul, vor trebui să se întoarcă din nou la viaţa în corturi.

Dacă îngerii i-au păcălit? Dacă lumea lăsată în urmă nu va fi distrusă, şi lumea spre care se îndreaptă este incertă? Ia să vadă ea, să se asigure cu proprii ei ochi dacă e adevărat ce-o spus îngerii sau nu! Dacă se uită, şi nu păţeşte nimic? O să încerce!

Necredinţa! Ea se strecoară încet în inima noastră. Mai întâi ca o bănuială, apoi devine din ce în ce mai mult o convingere. „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat că…?” Oare au zis îngerii cu adevărat că…? Există un model după care lucrează necredinţa. Ea duce apoi la împietrire: Marcu 16:14 În sfârşit, S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă; şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat.

Necredinţa are adesea un asociat mortal: dragostea de lumea de acum! Atâtea lucruri „interesante” se întâmplau în lumea Sodomei! Luca 17:28 Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau. Scăparea vieţii este din nefericire trecută cu vederea de cei ce iubesc lumea! De aceea ne învaţă Cuvântul: 1 Ioan 2:15 Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Lumea şi lucrurile din lume. Prestigiul lui Lot, bogăţiile, proeminenţa sa printre cei din Sodoma… să dai acum cu piciorul în toate acestea? Soţia lui Lot nu s-a putut abţine de la a privi înapoi. Şi s-a uitat. Necredinţă în privirea ei? Părere de rău? Curiozitate? O combinaţie a acestora sau toate cele trei? Nu vom şti cu adevărat decât în veşnicie.

5. Soţia lui Lot s-a întors de dragul membrilor familiei lăsaţi în Sodoma. Se pare că Lot avea mai multe fete. Două cu el, care nu cunoscuseră bărbat şi care au fost oferite de Lot oamenilor din Sodoma în noaptea când aceştia au venit să-i ceară să se culce cu bărbaţii găzduiţi de el. Dar el avea şi gineri. Aceştia au fost probabil bărbaţii unor alte fete de-a lui Lot! Ginerii lui Lot erau responsabili de familiile lor, de aceea Lot cu ei a vorbit despre plecarea din Sodoma pentru scăparea vieţii. Ginerii lui au hotărât că posibilitatea ca aceste două cetăţi faimoase şi bine stabilite să fie distruse aşa, peste noapte, este nu improbabilă ci seamănă cu o glumă sinistră. Aşa că ei au rămas acolo. Cu ei, au rămas fetele lui Lot şi a nevestei sale, fete căsătorite cu aceşti bărbaţi.

Nevasta lui Lot a lăsat în Sodoma mai mult decât avere şi prestigiu: ea a lăsat acolo membrii de familie. O să-mi spui că a se fi întors a fost nobil din partea ei! Că aşa face o mamă bună! Şi nu te contrazic! Dar vreau să spun că există numai atâta cât poţi face pentru ai tăi! Să fii exemplu, să te rogi pentru ei, să faci tot ce depinde de tine ca să mântuieşti casa ta. Dar dacă ei nu vor să fie mântuiţi, să am pardon dar eu nu-mi voi pierde viaţa din solidaritate cu cei păcătoşi!

De dragul nostru a murit Christos. Atât eu cât şi ai mei suntem mântuiţi prin El. Şi mântuirea este personală. Ba mai mult chiar, mântuirea este într-un fel, EGOISTĂ! Eu trebuie să scap şi pe alţii (Iuda 1:23 căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne), dar nu-mi pot permite să iubesc mai mult pe alţii decât pe Domnul, fie ei mamă, tată, etc: Matei 10:37 Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.

Toate acestea au fost probabil în mintea lui Isus Christos când ne-a avertizat şi pe noi, împreună cu ucenicii Săi.

- Poate am primit credinţa de la oameni mari ai credinţei, sau am trăit în prezenţa unor titani ai lui Dumnezeu. Asta este un privilegiu, dar nu ne ajută la nimic dacă nu folosim avantajul în favoarea noastră, adică dacă nu am învăţat de la oamenii aceştia.

- Poate am fost salvaţi printr-o minune (nu că orice mântuire nu ar fi o minune în sine)!. Poate că am fost mântuiţi în împrejurări dramatice, dintr-un accident, boală, stare imposibilă. Dar asta nu înseamnă nimic dacă nu ducem până la capăt mântuirea şi sfinţirea noastră (2 Cor 7:1 Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu).

- Poate eşti foarte aproape de „apogeul” vieţii tale spirituale, pe cum era de aproape soţia lui Lot de mântuirea promisă. Dar fii atent, că poţi cade şi de acolo! Pavel recunoştea pericolul acesta: 1 Cor 9:27 Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.

- Poate ai membrii ai familiei în lume. Îi iubeşti, ţii la ei. Poate o fiică, sau un fiu, o mamă sau un tată. Sunt oameni buni, cinstiţi, educaţi, simpatici. Nu ar face rău nimănui! Se comportă bine, sunt vorbiţi de bine în societate; singura lor problemă este că nu-s mântuiţi! Ce să faci? Te solidarizezi cu ei de dragul iubirii familiale? Unde tragi linia între ceea ce urmăreşti, adică mântuirea ta şi dragostea de Domnul pe de o parte, şi dragostea de familie de cealaltă?

- Te ţine iubirea de lume şi de lucrurile din lume departe de mântuire şi de Domnul Isus Christos? Îţi pare rău de ceea ce trebuie să laşi aici? Eşti îndrăgostit de avere, de bani, de posesiuni? Îţi place faima lumii, prestigiul? Astea nu-s rele privite în contextul mântuirii. Printre oamenii din toate vremeurile de la Christos încoace au fost oameni faimoşi şi bogaţi. Dar averea şi prestigiul aduc adesea cu ele un tovarăş nepoftit şi dăunător: încrederea în aceste lucruri. Marcu 10:24 Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui. Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: „Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii, să intre în Împărăţia lui Dumnezeu!

Asta cred eu că a vrut Domnul Isus să ne spună, când ne-a avertizat să ne amintim de necasta lui Lot.

Nu de mult, cineva m-a întrebat de ce ne-a avertizat Isus să ne amintim de nevasta lui Lot? Acesta este răspunsul meu:

Luca 17:32 Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot.

Nu ni se spune nicicând cum o cheamă, ce vârstă a avut, nici despre familia ei. Expresia “aminteste-ţi de nevasta lui Lot” nici nu are în vedere amintirea de astfel de date biografice. Biografia cuiva nu este importantă în faţa lui Dumnezeu. Unde am fost, nu are importanţă, decât unde suntem şi unde mergem. Oricum noi nu putem altera trecutul nostru, decât dacă ne îndreptăm prezentul în vederea viitorului.

Expresia aceasta are rol de avertisment. Nu ni se spune să ne amintim de Avraam de exemplu, care după părerea mea ar fi un caracter mai pozitiv de memorizat şi studiat. Nouă nu ne plac avertismentele. Ne place pozitivul, ne place ceva ce ne inspiră, ce ne ridică şi ne motivează să fim la fel. Dar nu ne place să ni se spună: vezi să nu ajungi ca acela!

Ne place când romanele ce le citim se termină într-un mod pozitiv, când criminalul este răzbunat, când cei doi iubiţi despărţiţi prin forţa împrejurărilor au fost în sfârsitul cărţii reuniţi ca să trăiască fericiţi pe mai departe. Când romanele sau filmele se termină cu caracterul negativ câştigând, închidem cartea cu un gust amar în fiinţa noastră. Dacă acţiunea se gată neconcludent, plecăm acasă nesatisfăcuţi. Avem oroare ca cel rău să biruiască. De ce deci ne cheamă Christos la amintirea unui caracter negativ, care după istoria biblică, a eşuat în felul în care a eşuat?

Pildele scrise aici în Biblie, pozitive şi negative, sunt scrise pentru noi: 1 Cor 10:11 Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Domnul nu vrea ca noi să avem atitudinea copiilor care ling gemul de pe bucata de pâine şi apoi aruncă pâine la gunoi. Mâncarea ce ne-o dă Dumnezeu este bună doar mâncată integral.

Avertismentul acesta este adresat ucenicilor: Luca 17:22 Şi a zis ucenicilor: „Vor veni zile când veţi dori să vedeţi una din zilele Fiului omului, şi n-o veţi vedea…. este adevărat că discuţia a fost declanşată de o întrebare a fariseilor (Luca 17:20) dar apoi Isus continuă să se adreseze ucenicilor! De ce nu le-a spus fariseilor să-şi amintească de nevasta lui Lot? Doar ei erau în mare pericol de a păţi ce-a păţit soţia lui Lot? Nu erau ei morminte văruite, nişte oameni care-şi păstrau religia de ochii lumii, în realitate fiind stricaţi şi corupţi? Ba da! Atunci, de ce ucenicilor le spune Domnul să se gândească la soţia lui Lot? Să vedem deci ce ne putem aminti de soţia lui Lot.

1. Soţia lui Lot l-a avut de unchi pe Avraam. A fost atât de aproape de cel ce cel dintâi a primit neprihănirea prin credinţă! A fost atât de aproape de cel care va fi mai târziu „tatăl credincioşilor”. Într-o lume întreagă de necredincioşi, ea a fost atât de aproape de unicul model de credinţă din tot universul, de Avraam. Cum ucenicii erau aproape de Isus. Cum suntem noi aproape de Domnul.

Ocaziile unice cer de la noi acţiuni şi rezultate unice! Cu cât mai aproape de Domnul suntem cu atât ni se cere mai mult. Evrei 12:25 Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să-L asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri. Ce a făcut soţia lui Lot cu oportunitatea aceasta? Ea a avut alte preocupări, s-a gândit la altceva. Când în sfârşit a ajuns în Sodoma şi Gomora, a ajuns în elementul ei. Acolo era bogăţie, lux, distracţii, lucrurile care să-i umple viaţa! Viaţa în corturi şi călătoriile permanent în căutarea unei patrii atât de elusive, nu era pentru ea! S-o caute Avraam, care aude voci şi care stă noapte uitându-se la cer, încercând să numere stelele, sau care numără nisipul de la malul mării! Nevastei lui Lot îi plăcea să stea într-un loc, aproape de tot ce era „plăcut şi convenabil”.

Nu ştiu câţi ani o fi avut Lot când s-a luat după Avraam, dar dat fiind vârsta lui Avraam, probabil că Lot o fi fost matur şi o fi fost deja căsătorit. Asta înseamnă că nevasta lui Lot a fost acolo când Domnul l-a chemat pe Avraam. A auzit repetate promisiunile Domnului faţă de Avraam. Ştiu că Avraam le-a repetat mereu, deoarece numai aşa a putut să-şi păstreze credinţa, dacă reînoia periodic amintirea promisiunilor lui Dumnezeu. Vezi, Avraam nu a fost chiar atât de diferit de noi! După cum noi trebuie să citim şi să medităm la Scriptura scrisă, la fel şi el trebuia să-şi împrospeteze şi să mediteze asupra scripturii orale! Dar auzirea acestor promisiuni nu a afectat-o de loc pozitiv pe nevasta lui Lot. Ea a avut viaţa ei secretă care şi-a găsit împlinirea în Sodoma şi Gomora.

2. Soţia lui Lot l-a avut ca soţ pe… Lot! Lot nu a fost un om oarecare. Ceva din unchiul său s-a lipit şi de nepot; e adevărat că nepotul a făcut alegeri greşite în viaţă, ca atunci când a ales cetăţile din câmpie. Dar, Lot a plătit pentru greşelile sale şi a fost salvat din cetăţi pentru că avea o calitate extraordinară! Era neprhănit: 2 Petru 2:7-8 şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; (căci neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite;).

Soţia lui Lot nu şi-a luat în serios bărbatul. Probabil că fetele ei şi apoi ginerii au căzut sub influenţa ei, deoarece nici ei nu l-au tratat cu seriozitate pe Lot: Geneza 19:14 Lot a ieşit şi a vorbit cu ginerii săi, care le luaseră pe fetele lui: „Sculaţi-vă” a zis el „ieşiţi din locul acesta; căci Domnul are să nimicească cetatea.” Dar ginerii lui credeau că glumeşte. Lot ar fi putut fi preotul casei lui, dar cui să-i fie preot dacă nimeni nu l-a luat în serios? Lot şi-ar fi putu conduce casa în neprihănire, dar cine a fost interesat in chestia asta? Nimeni! În orice caz, nu soţia neprihănitului acestuia. Când Lot îşi chinuia sufletul, când plângea la vederea neleguirilor, soţia sa îşi vedea mai departe de treburile ei. Ea nu s-a alăturat niciodată soţului ei în suferinţa pentru cei pierduţi.

Ioan 3:1-2 Între Farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al Iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea.

Noaptea ascunde o mulţime de lucruri ce ziua pot fi văzute cu uşurinţă. Cu pelerina pe umeri, Nicodim putea fi uşor confundat cu o femeie, sau cu oricine altcineva. Noaptea estompează fineţea trăsăturilor, conturul exact. Probabil că bărbatul acesta proeminent nu a vrut să fie recunoscut. I-o fi fost ruşine să fie văzut vorbind cu Domnul Isus. El, fariseul decent, stilat, curat, preţuit şi stimat, vorbind cu rabinul acesta care nu are nici pedigree, nici şcoală, nici obiceiuri prea decente (petrece timp cu vameşii, păcătoşii şi cu prostituatele!), etc.

Noaptea este de asemenea mai multă linişte. Şoaptele se aud mai bine, zgomotele care ne perturbează atenţia în timpul zilei se liniştesc în timpul nopţii. Noaptea nu trebuie să strigi la celălalt pentru a fi auzit.

Noaptea este timpul când ne năpădesc gândurile şi îngrijorările. Atunci avem cel mai tare nevoie de cineva să ne atingă fruntea şi să ne zică: dă-mi mie gândurile tale. Dă-mi îngrijorările tale. Eu voi purta de grijă! Nu-i niciodată durerea atât de intensă ca noaptea! Dacă te-a durut ceva vreodată, un dinte sau vreun mădular, ştii că noaptea durerea este mai copleşitoare. Noapte frica este mai puternică. Orice zgomot te face să tresari. Noaptea! Ce mult aşteptăm noi să vină dimineaţa! Şi cu toate acestea, noaptea e un bun prilej de discuţie. În doi, fariseul şi rabinul ciudat încep discuţia.

O, dar ziua e atât de diferit! Atenţia ne este atrasă de atâtea lucruri pe care cade lumina! Atâta zgomot în jurul nostru! Atâtea distracţii! Durerile-s estompate de alte lucruri care se înghesuie să ne ocupe mintea şi sentimentele. Frica a fugit de la noi, deoarece pericolul este mai… vizibil! Zgomotele? Ne vom întoarce brusc să vedem de unde vin, şi ne vom linişti. Vom vedea că bătaia din geam din timpul nopţii, aceea care ne-a făcut să tresărim noaptea trecută şi să vedem dacă soţul nostru e lângă noi, în pat, este cauzată de arbustul din faţa casei, care iată, a rămas fără frunze acum toamna, şi care este clătinat de vânt până când, din când în când, atinge fereastra noastră.

După părerea mea însă, cu Domnul poţi să vorbeşti la fel de bine şi noapte, şi ziua! Noi nu trebuie să strigăm pentru ca El să ne audă. El este aproape de noi. Psalmistul zicea: Psalmi 121:5 Domnul este Păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă. Trebuie doar să ”venim în prezenţa Sa„ cu încredere, umilinţă şi anticipaţie. Scriitorul epistolei către evrei spune aşa: Evrei 10:22 să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. Tot el ne îndeamnă: Evrei 4:16 Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.

Nu ştiu dacă-ţi dai seama că pentru noi s-a deschis o uşă de comunicare şi comuniune (părtăşie) cu Dumnezeu. O cale este deschisă pentru apropierea noastră. Chiar dacă pe Domnul nu-L putem atinge fizic, duhul nostru şi Duhul Său sunt în părtăşie. Duhul Sfânt cercetează fiinţa noastră, adâncurile noastre. El citeşte gândurile şi emoţiile mele, El ştie semnificaţia gemetului şi oftatului meu, şi le duce înaintea lui Dumnezeu. Câteodată când satu pe genunchi şi nici un cuvânt nu-mi iese din gură, Duhul Sfânt este acolo! El ştie ce este în inima mea şi înainte ca să-mi iese cuvântul pe buze, El ştie, aude şi ajută.

Ce privilegiu! Domnul care a făcut cerul şi pământul mi-a dat Duhul Său ca să nu mai fiu singur şi neajutorat! Şi nu trebuie să merg departe, nu trebuie să fac nu ştiu ce scamatorii, nu ştiu ce semne sau să practic nu ştiu ce ritualuri tainice. Nu! El e distanţa unui cuvânt, a unei rugăciuni, a unui gând! Şi este acolo, şi noaptea, şi ziua!

La cina ocazionată de sărbătoarea mulţumirii, unui băieţel de 4 ani i s-a cerut să rostească rugăciunea de mulţumire. Toţi mesenii au plecat capul, în timp ce micuţul a început să mulţumească Domnului pentru toţi prietenii săi, numindu-i unul câte unul. Apoi a mulţumit pentru părinţi, pentru fraţii săi, pentru bunici şi pentru unchi şi mătuşe.

Rugăciunea de mulţumire s-a extins apoi la bucatele de pe masă: a mulţumit pentru curcan, pentru sosul de măcieşe, pentru prăjituri, pentru chiar tot ce era pe masă, inclusiv pentru frişcă. Apoi, a făcut o pauză, s-a uitat la mama sa şi a întrebat:
- Dacă mulţumesc şi pentru broccoli, va şti oare Dumnezeu că am minţit?

1 Corinteni 5:7 Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi Sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit.

Înainte de sărbătoarea Paştelor, evreii trebuiau să aprindă o lumină şi să cerceteze toată casa pentru a descoperi fărâmituri de pâine căzute prin crăpături, pierdute pe sub pat, pe la îmbinări, la marginea podelelor, poate uitate în vreo pătură cau în vreun veştmânt. Trebuia ca toate fărâmiturile să fie adunate şi aruncate afară din casă. Paştele nu putea fi sărbătorit cu aluat vechi de un an de zile! Trebuiau coapte azime fără aluat proaspete, şi ceea ce era vecgi trebuia înlocuit cu ceva nou!

E aproape sărbătoarea crăciunului şi mare parte dintre părinţii care au copii mici vor face pom de crăciun pentru ei. Amintirea cântecelor, a cadourilor, a clipelor petrecute lângă ai noştri cu ocazia acestor sărbători ne va urmări mulţi ani de-acum înainte. Ne va stărui în nări mirosul cozonacilor cu nucă proaspeţi, a prăjiturilor bune, a fripturii de carne de porc proaspăt tăiat, ne vom aminti de gustul verzei murate de curând. Vom vedea parcă aievea focul pâlpâind în vatră sau în şemineu, ne vom aminti de mirosul de acasă.

Vom învăţa colinzi noi, în timp ce vom cânta altele mai de demult şi vom reciti sau auzi aceleaşi texte sfinte care de mii de ani re-spun istoria venirii lui Dumnezeu la noi, pentru a ne salva şi a ne duce la Sine. Apoi zilele de sărbătoare vor trece. Ne vom duce pe la casele noastre, ne vom adânci din nou în preocupările noastre cotidiene şi vom zâmbi când vom crede că nu ne vede nimeni, la amintirea sărbătorii.

Pomul de crăciun! Unii zic că e un obicei moştenit de la păgâni şi că nu ar trebui să-l facem. Alţii zic că cei ce-l fac se închină la el. Că Christos nu ar accepta pom de crăciun şi probabil nici sărbătorirea naşterii Sale. Că oricum, nu s-a născut în decembrie ci în martie sau aprilie… Pe mine personal, astea nu mă interesează. Că unii identifică pomul de crăciun cu însăşi crăciunul şi că pentru alţii crăciunul e doar o lună a cadourilor şi a mâncărurilor, nu mă interesează nici atât. Pentru mine pomul de crăciun este un ornament, ceva ce împodobeşte sărbătoarea şi ajută la formarea amintirilor. Un ornament aşa ca tabloul pe care-l atârnăm deasupra şemineului, ca măsuţa pe care am pus vaza aceea cu flori artificiale iarna şi din când în când naturale, vara!

O să mă întrebaţi acum, de ce sar de la un subiect la altul; ce legătură am descoperit eu între sărbătoarea Paştelor şi aluatul, cu care am început, şi sărbătoarea Crăciunului şi pomul de crăciun la care am ajuns. Ei bine, eu am descoperit o legătură: iat-o. După ce am ţinut pomul de crăciun vreo două-trei săptămâni, a venit vremea desfacerii sale. Ornamentele au fost împachetate cu grijă, aşezate în cutii şi apoi în debara, ca să le găcim şi să le folosim anul ce vine. Fondantele şi ciocolăţile le-am mâncat de mult. Beculeţele le-am depozitat şi pe ele. În curând bradul, care nu are roade proprii ci trebuie împodobit, a ajuns golaş, aşa cum era în clipa în care l-am adus de la piaţă. Ba chiar acum arăta şi mai rău! Şi-a pierdut din culoare, din prospeţime. Şi-a pierdut din ace. Ciudatele ace! ce bine se ţineau ele de ramuri, ce ferme erau ele acum câteva săptămâni! Şi, ce uşor se desprind acum şi cum mai sar şi se pierd prin crăpături, pe sub pat, pe sub covor, pe la îmbinările pereţilor!

Le-am căutat cu atenţie, aşa cum la Paşte evreii căutau aluatul, ca să le strângem pe toate şi să le măturăm afară din casă. Dar cu toată strădania, am mai trecut cu vederea unele ace de pom de crăciun. Le vom găsi la curăţenia următoare, şi apoi la cea următoare. Desigur că evreii nu aveau luxul de a trece cu vederea o fărâmitură de aluat vechi şi să mai sărbătoarească paştele aşa cum se cuvenea. Folosirea aluatului în timpul mâncării paştelor pe parcursul a şapte zile era pedepsită cu moartea.

Ace de pom de crăciun. Nu chiar atât de drastic, dar pentru mine, aceeaşi învăţătură. Din când în când, trebuie să aprindem în viaţa noastră o lumină puternică de tot. De obicei, este acţiunea Cuvântului lui Dumnezeu sub lucrarea Duhului Sfânt. Atunci acele vechiului pom de crăciun, care nu a fost decât poate un ornament inofensiv în viaţa noastră de odinioară, dar acum, sub lucrarea Duhului Sfânt sunt cel puţin nefolositoare, ca să nu zic că pot deveni păcat şi ne pot „înţepe” când este cel mai inconvenabil să fim răniţi de lucruri… inofensive, acele pomului de crăciun zic eu, trebuie adunate cu grijă şi lepădate de la noi.

Câteodată ele îşi vor face apariţia aşa cum ziceam mai sus, când ne aşteptăm noi cel mai puţin. Când este scuturat un covor (aspect) al vieţii noastre, când bate câte un vânr peste noi menit să stârnească ceea ce e vechi şi ascuns pentru a fi adus la lumina adevărului. Sunt eu gata să mă aplec pe genunchi şi să caut cu atenţie aluatul, acele uscate ale pomului de crăciun? Căci Duhul Sfânt spune că trebuie să fac curăţenie în viaţa mea! Să înlocuiesc ceea ce este vechi cu ceea ce este nou şi duhovnicesc! Doamne, ajută-ne!

Un grup de peste 50 de indieni din India, susţin că sunt descendenţi ai seminţiei lui Manase, că s-au împrăştiat după invazia Israelului de către Asiria în 721 î.Hr. şi astfel au ajuns în India. Israel i-a recunoscut ca evrei, i-au ajutat să înveţe ebraica, să înveţe tradiţiile şi religia şi astăzi, 50 dintre aceşti evrei indieni s-au repatrait. Au fost primiţi cu acte în regulă, cu lacrimi, cu flori şi ca nişte evrei în toată regula, care s-au întprs acasă.

Cumva, când citesc astfel de ştiri, mi se întăreşte convingerea că măslinului îi înverzesc frunzele şi mai tare, sub ochii noştri, şi că vara este şi mai aproape (Marcu 13:28 Luaţi învăţătură de la smochin prin pilda lui. Cînd mlădiţa lui se face fragedă şi înfrunzeşte, ştiţi că vara este aproape).
http://news.yahoo.com/s/afp/20061121/wl_sthasia_afp/israelindiareligion

Săptămâna aceasta este ziua mulţumirii. E ultima joi din fiecare noiembrie. Apoi, intrăm în linie dreaptă în aşteptarea crăciunului. Ambele sărbători sunt considerate cu precădere sărbători ale familiei. De prin întreaga americă, oamenii vor călători la părinţii, fraţii, surorile, copiii lor. De fapt, sărbătoarea mulţumirii este sărbătoarea la care se ating niveluri record de călători la toate mijloacele de transport.

Aceste două sărbători ne apropie apoi de anul nou. De aceea, grupajul acestor trei săbători este pentru mulţi un timp de evaluare, de facere a inventarului. Unele scaune la mesele de sărbătoare, scaune ce anul trecut au fost ocupate, anul acesta vor fi goale. O relaţie care s-a răcit, sau o moarte care ne-a răpit prieteni sau iubiţi ai noştri a lăsat fără îndoială un gol la mesele noastre şi în inimile noastre. Nu ne-au rămas decât amintirile. Faptul că moartea sau alte evenimente ale vieţii ne pot răpi cei mai buni prieteni sau rudeniile cele mai dragi şi că singurul lucru care ne rămâne sunt amintirile, ar trebui să ne facă pe toţi să ne luăm în foarte serios relaţiile. Să nu renunţăm atât de repede la oameni cu care ne-am împrietenit, la membrii de familie din familia în care am fost aduşi fără voia noastră, sau din familia lărgită în care am ajuns prin alegere. Să nu fim atât de nerăbdători cu alţii, atât de perfecţionişti încât să le cerem mai mult decât pot! Să nu aşteptăm de la alţii mai mult decât putem da noi înşine!

Poate nu ar fi rău ca încă de pe acum, să scoatem o bucată de hârtie şi un creion şi să facem o listă cu nume ale unora care nu au primit o felicitare de crăciun de la noi de fooooooaaaarte multă vreme. Sau poate un telefon. Sau un email. Acesta din urmă, este atât de uşpr! Scrii câteva rânduri şi durează câteva secunde pentru a ajunge la destinaţie! Dacă am alcătuit lista, să începem să scriem unor unchi şi mătuşe cărora nu le-am mai scris de ani de zile, să sunăm prieteni vechi, cu care nu am vorbit de mult. Să răscolim în felul acesta amintirile plăcute de odinioară, şi să adăugăm altele noi la ele. Dacă vom fi confruntaţi cu un scaun gol la vreo ,asă de sărbătoare, să putem să ne ştergem lacrima din colţul ochiului cu un zâmbet care să semnifice că nu tot ce am avut în legătură cu persoana respectivă ne-a fost furat de evenimente.

Sărbătorile sunt nu doar un moment de inventariere, dar sunt şi un prilej de bucurie. Să ne oprim din alergarea pentru trup în zilele acestea şi să ne bucurăm! Să mulţumim din inimă Celui din mâna căruia ne vin toate lucrurile pentru tot harul şi lucrurile ce ni le-a dat. Pentru viaţă, sănătate, putere de muncă, înţelepciune şi inteligenţă, familie.

Să-i mulţumim pentru mântuire. Este lucrul cel mai de preţ pe care îl avem. Dacă aici pe pământ ne rămân amintirile ca un lucru de valoare, când vom pleca de aici, amintirile n-au nici un rost dacă nu am avut parte mai întâi de mântuirea lui Isus Christos. Este primul lucru pe care-l ducem din viaţa noastră de aici în viaţa nostră de dincolo. Nemântuiţi, trăim în moarte şi în întuneric, plecăm în moarte şi-n chin şi durere veşnică. Toate realizările noastre din lumea aceasta rămân aici dacă nu am fost mântuiţi. Nu zic că dacă am inventat ceva nu va fi folosit de posteritate, că dacă am acumulat avere nu o vor folosi urmaşii noştri. Nu. Permiteţi-mi să fiu egoist aici. Eu nici nu pot iubi pe alţii destul de bine dacă nu mă iubesc pe mine mai întâi! Vechea Lege spunea: Matei 19:19 „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” E logic că dacă nu mă iubesc pe mine mai întâi, nu pot iubi pe alţii cum trebuie! De aceea, ce las altora, ce bine fac pentru alţii depinde de ce duc eu din lumea asta, ce am făcut mai întâi pentru mine. Şi pot duce doar două lucruri: mântuirea, sau viaţa nouă primită în dar, prin credinţă de la Domnul Christos, şi faptele mele făcute în lumină (Apocalipsa 14:13 Şi am auzit un glas din cer, care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii, care mor în Domnul!” -„Da” zice Duhul „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”).

Să-i mulţumim Domnului Isus pentru că a lăsat slava cerului că să vină aici pe pământ, pentru a muri în locul nostru. Ştiu că există tendinţa omenească de a uita şi de a transforma crăciunul într-o sărbătoare a pomului de crăciun, a darurilor, a colinzilor şi gătitului. Astea-s bune toate la locul lor. Crăciunul este însă mai presus de toate, o amintire a venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. Fără venirea Sa, toate celelalte nu ar avea nici un rost. De aceea să ne concentrăm mai mult asupra Lui (ca să nu spun că ar trebui să nici nu ne intereseze altceva chiar deloc!) şi să lăsăm ca celelalte lucruri amintite mai adineaori să fie doar garnitura prilejului de sărbătorire a Domnului.

Noi nu putem preţui la adevărata valoare venirea Domnului în lume. Pavel încearcă să ne facă să înţelegem, să ne arate ce scrie printre linii, când spune: Filipeni 2:6-8 El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. Isaia adăuga şi el acestei imagini când spunea: Isaia 53:1-5 Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţă, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui Suntem tămăduiţi.

Să ne oprim deci la aceste sărbători să mulţumim pentru darul lui Dumnezeu. Să citim încă o dată cu familia istorisirile legate de venirea Domnului în lume şi să zicem din toată inima: Doamne, Te laud şi îţi mulţumesc!

Astfel de atitudini, vor transforma sărbătorile din anul acesta şi vor fi astfel cele mai frumoase din întreaga noastră viaţă!

A fost o dată un împărat japonez care s-a văzut nevoit să angajeze un samurai-şef aşa că a dat anunţul în toată lumea ca cei dornici să vină cu cererile lor la curtea sa. După pre-selecţii şi selecţii îndelungate şi riguroase, făcute de subalternii împăratului, trei samurai s-au calificat pentru a demonstra măiestria şi calitatea lor în faţa împăratului: un samurai japonez, un samurai chinez şi un samurai evreu.

În ziua competiţiei dintre aceştia trei, împăratul şi curtenii săi s-au adunat să aprecieze talentele candidaţilor.

Primul samurai, cel japonez a vanit în faţa curţii, a scos dintr-o cută a chimonoului său o cutie de cribrituri, a deschis-o, din ea a zburat un bondar, şi samuraiul şi-a scos rapid sabia, a şuierat cu ea în mişcări rapide prin aer şi iată că bondarul a căzut pe pământ tăiat în două. Toată curtea a aplaudat frenetic! Aşa ceva nu se mai văzuse niciodată.

Al doilea samurai, chinezul, a venit şi el în faţa curţii, a scos şi el o cutie de chibrituri, din ea a zburat o muscă, samuraiul a făcut dpuă mişcări fulgerătoare prin aer cu sabia sa, şi iată musca căzută la picioarele sale tăiată în patru bucăţi. Aplauzele au fost interminabile.

Samuraiului evreu i-a venit şi lui rândul. A venit în faţă, a scos de-acum tradiţionala cutie de chibrituri, din ea a zburat un ţânţar. Sabia samuraiului a făcut uuşş, uuşş, uuşş prin aer, după care, ţânţarul a continuat să zboare mai departe. În curtea împăratului s-a aşternut tăcerea. Toţi se uitau întrebători către samuraiul evreu, aşteptând o explicaţie. Împăratul chiar zise: foarte ambiţios, dar de ce mai zboară ţânţarul?

Cu o plecăciune adâncă, samuraiul evreu explică: tăierea împrejur nu a fost menită să ia viaţa ţânţarului!

Isaia 43:5 Nu te teme de nimic, căci Eu Sunt cu tine.

Frica este o reacţie emoţională la un factor de risc, ameninţare sau pericol percepute de noi. În faza cea mai blândă, frica este doar un sentiment neplăcut: ne îndeamnă la atenţie sau la evitarea situaţiilor care au indus frica. În fazele ei mai avansate, frica poate duce până la o stare paranoică cu privire la reala sau presupusa ameninţare.

Versetul de mai sus face parte dintr-un context în care Domnul Dumnezeu avertizează pe cel căruia i se adresează să nu-i fie frică dacă va trece prin apă sau foc, deoarece Domnul este cu el. Azi tu şi cu mine suntem cei cărora ne vorbeşte Domnul.

Nu ştiu dacă ai fost vreodată aproape de moarte! Dacă ţi s-a părut că mori, că nu mai poţi respira! Sau, dacă ai intrat cu avionul într-o turbulenţă atât de gravă încât ai avut impresia că nu o să mai ajungi întreg pe pământ. Sau dacă ai stat în faţa unei operaţii grave, când doctorul ţi-a spus că ar fi posibil ca operaţia să nu reuşească din cauza unor factori independenţi de el, şi că se poate muri pe masa de operaţie.

În asemenea momente, îţi trece prin faţa ochilor minţii toată viaţa. Lucrurile care ţi se păreau importante până la confruntarea cu moartea nu mai au nici o valoare: averea, maşina, hainele, diplomele, îşi pierd cu toate importanţa. Alte lucruri îţi vin în minte. Te gândeşti că nu ţi-ai cerut iertare soţiei după ultima ceartă. Că-ţi rămân copiii orfani. Că mărturia ta cu privire la Viaţa care a fost arătată nu a fost aşa cum trebuia. Că nu ai făcut cât ai fi putut pentru Christos.

Ce impact lasă asupra ta o astfel de experienţă? Dacă a fost doar o spaimă de moarte ceea ce a produs confruntarea ta cu adevărul, te întorci la vechea ta viaţă neafectat după ce totul revine la normal şi pericolul a fost îndepărtat? Sau îţi schimbi priorităţile? Iei hotărâri noi de care te vei ţine? Promiţi cumva Domnului ca Iacov, că dacă te scapă de situaţia aceasta, o să-i dai Domnului ceva în schimb? (Geneza 28:20-22).

Pentru cel ce trăieşte cu Domnul şi pentru El, frica nu trebuie să fie o problemă. În special, frica de moarte! De ce? Deoarece există un adevăr care copleşeşte orice frică, orice nelinişte: Coloseni 3:3 Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Un om mort nu se mai teme de nimic! Noi nu suntem doar morţi, ci trăim, şi viaţa noastră nouă, este ascunsă în Christos, şi cu Christos în Dumnezeu! Asta înseamnă că nimic nu ne poate afecta în rău atâta timp cât stăm ascunşi în Domnul!

Israeliţii ştiau ce însemna să treacă prin foc şi prin apă. Au trecut prin foc peste 400 de ani când s-au format ca naţiune în robia egipteană. Au fost puşi în cuptor până când strigătele lor au ajuns la Dumnezeu. Acolo în foc s-au curăţat de răutate, de invidie, de ură, de şiretlicurile fraţilor lui Iosif. Acolo au învăţat umilinţa. Acolo au cunoscut răutatea lui faraon şi a egiptenilor, ca să se scârbească de ei. S-au format în unitate şi s-au înmulţit în vederea alcătuirii unui popor al Domnului. Promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam de a-i înmulţi sămânţa, începea să se împlinească cu începere din Egipt.

Israeliţii ştiau ce însemna să treacă prin apă. Au ajuns la Marea Roşie, un popor mare la număr, cu femei şi copii, oameni fără arme şi antrenament militar, urmăriţi de o armată sofisticată de egipteni. Dumnezeue-o parte marea, de cealaltă armata egiptenilor. Au strigat către Domnul şi El a despicat Marea Roşie. Poporul a trecut ca pe uscat, cu apele aşezate ca două ziduri de-o parte şi de alta, martore a unei minuni. Flămânde ape, gata să mănânce un popor, dar oprite de o Mână… a celui ce le-a creiat! Apele îşi vor sătura foamea peste câteva ore, când vor ajunge egiptenii la faţa locului!

De aceea, peste ani Domnul va putea să-i încurajeze să nu se teamă de nimic, deoarece El este cu ei. El este cu noi de asemenea! Aminteşte-ţi de toate ocaziile când ai trecut prin greutăţi, şi El a fost cu tine. Fii fără frică!

Am primit o scrisoare din România: un nepot de-al meu se pregăteşte să dea examene pentru intrarea la un institut de studii superioare.. Vestea aceasta mi-a trezit tot felul de amintiri din anii de şcoală. M-am gândit mai ales la acele verificări periodice ale cunoştinţelor care făceau şi pe cei mai dezinteresaţi de şcoală să intre într-un fel de febră a ocaziei. Tezele, extemporalele şi examenele sunt acele momente ale şcolii când ţi se evaluează cunoştinţele acumulate într-o anumită perioadă de timp.

Ce criterii intră în calculul evaluării unei lucrări? Când am predat pentru doi ani cursuri de misiologie şi omiletică la Vision University (1993-1995) am avut ocazia să notez lucrări ale tinerilor ce se pregăteau acolo. După ce citeam conţinutul lucrării desfăceam colţul împăturit care conţinea ascuns numele autorului lucrării. M-am trezit adesea dând note oarecum subiective; adică, dacă lucrarea nu era foarte bună dar dacă studentul sau studenta erau harnici, participau regulat la cursuri, îşi dădeau silinţa chiar dacă nu erau dotaţi ca alţii, aveam tendinţa de a le da o notă mai mare decât merita lucrarea….

Noi ne confruntăm mereu cu examenele la care ne supune Dumnezeu: un test al credinţei, al răbdării, al dragostei, al ataşamentului faţă de El, etc. Ca să nu mai amintim marele test al tuturor timpurilor când toţi vom apare în faţa scaunului Său de judecată! Pe ce criterii judecă Domnul lucrarea noastră? El care ne cunoaşte atât de bine strădania (sau lipsa de strădanie), participarea noastră frecventă la serviciile bisericii (sau participarea noastră sporadică), hărnicia noastră (sau lenea)? Vor primi harnicii o „notă” mai mare decât leneşii?

Nu neg faptul că lucrarea noastră depinde de strădania noastră; dar nu uit nici faptul că Apostolul Pavel când amintea că a lucrat mai mult decât toţi, amintea mijlocul principal al lucrării sale: Harul lui Dumnezeu (1 Cor 15:10). Iar tot Pavel ne spune că mântuirea nu se dă prin fapte (ca să nu se laude nimeni) ci prin har (Efeseni 2:8-9). Deci dacă ne străduim, dacă participăm, dacă suntem harnici, să fim toate acestea doar pentru a dori şi a obţine mai mult har.

Matei 11:25-30

In 11:5 Isus transmitea lui Ioan Botezătorul că ˝săracilor li se vesteşte Evanghelia˝. Apoi El făcea remarca că este ferice de cel pentru care El, Isus Hristos nu este un prilej de poticnire. Continuarea relatării lui Matei ne spune despre critica aspră făcută de Domnul celor din vremea Sa (16-19). Critica continuă cu amintirea unor localităţi care au experimentat la prima mână minunile Domnului: Horazin, Betsaida, Capernaum. Impreună cu toţi cei ce au auzit vreodată cuvintele lui Isus Hristos şi împreună cu toţi cei ce au experimentat vreodată minunile Sale, cetăţile acestea vor fi judecate. Căci nici o revelare a lui Dumnezeu nu rămâne fără consecinţe!

In vremea acestor critici aspre, Isus are însă şi cuvinte de laudă; lauda Sa este pentru Tatăl din ceruri. Luca 10:21-22 ne precizează că această lăudare a lui Dumnezeu a coincis cu o bucurie în Duhul a Domnului Isus. Bucuria lui Isus este cu privire la componenţa Bisericii Sale, formată nu din înţelepţi şi pricepuţi, ci din prunci.

Completând parcă ideea lui Isus, Pavel scrie Corintenilor: 1 Cor 1:26-29 De pildă fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Si Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.

Este ciudat că Hristosul a cărui slavă şi glorie a fost descrisă atât de maiestuos în Vechiul Testament şi a cărui împărăţie a fost aşteptată cu atâta pompă, şi-a ales supuşii nu dintre cei mai nobili, care din punct de vedere omenesc ar fi putut acorda mai multă splendoare împărăţiei Sale, ci dintre cei mai de jos. Si pentru componenţa Bisericii lui Hristos, slava se cuvine Tatălui, Domn al cerului şi al pământului.

Amintirea acestei înălţări nespuse a lui Dumnezeu în contrast cu aleşii Săi (pruncii) are menirea de a ne spune trei lucruri:
1. Dumnezeu ar fi avut puterea de a aduce la Sine pe toţi oamenii; doar El este Domn al cerului şi al pământului.
2. Venirea unora la credinţă şi rămânerea altora afară este atât datorită alegerii lui Dumnezeu cât şi alegerii individuale a fiecăruia.
3. Revelaţia despre Dumnezeu vine direct de la Dumnezeu.

Prerogativele lui Dumnezeu sunt atât de a ascunde, cât şi de a descoperi! Si ambele lucruri după propria Sa plăcere!

Dacă ar fi ales Dumnezeu pe cei educaţi şi pricepuţi, s-ar fi înţeles de către unii că aceştia au ajus la Hristos prin propria înţelepciune; dar aşa este clar că pruncii au venit pentru că i-a motivat, i-a adus altcineva, căruia i se cuvine slava!

Experienţa ne dovedeşte că nu toţi cei lipsiţi de înţelepciune au venit la Hristos, după cum nu toţi cei înţelepţi au rămas în orbire. Deci, pe cine a chemat Dumnezeu la Sine?

1. Cei care nu se poticnesc în Hristos: Mat 11:6
2. Cei care nu au un spirit critic: Mat 11:16-19
3. Cei care iau aminte la minunile Domnului în viaţa lor: Mat 11:20-24

Gen 3:1-6

Genesa aruncă lumină asupra primei ispitiri din istoria omenirii. De altfel, Genesa conţine multe prime referiri la o mulţime de lucruri interesante.

Nu există nici o îndoială că omenirea este pornită să se auto-distrugă; avem parcă în noi un impuls care ne vrea pieirea cu orice preţ. De unde vine aceasta? Credem că prima ispitire ne pune la dispoziţie chei pentru înţelegerea dinamicii ce poate duce la dezintegrarea unei persoane. Dar, să urmărim procesul ispitirii primilor nosştri părinţi.

1. Ispitirea începe atunci când noi acordăm o prea mare atenţie unor lucruri care nu merită atenţia noastră. In momentul în care şarpele s-a adresat Evei, ea a trebuit să-şi dea seama că se întâmplă un lucru care a ieşit din ordinea normală a lucururilor. Ordinea creaţiei era dată peste cap: un animal vorbea. Noi ar trebui să recunoaştem o ispită prin faptul că atunci când ea apare, dă peste cap ordinea, şi răstoarnă calea normală a responsabilităţii noastre, a faptului că noi trebuie să dăm socoteală cu privire la vieţile noastre, deoarece noi nu suntem ai noştri.

Sarpele este cu adevărat şiret (v. 1). El este expert al deghizării, şi nu vei descoperi decât atunci când este prea târziu cine este el cu adevărat. El va aduce întotdeaună nelinişte în gândurile minţii noastre. Inima noastră va bate mai repede de câte ori se va afla în preajma lui. El este în stare să se transforme în înger de lumină dacă vrea să ne înşele. Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să nu stai de vorbă cu el.

Domnul Isus Cristos a spus că dacă mâna ta te face să cazi în păcat s-o tai (Mt 5:30). Ce voia să spună oare Mântuitorul? Să fi înţeles El o tăiere în sensul real al cuvântului? Sau a vorbit El figurativ? Deoarece este clar că dacă am pune în practică în mod literal acest cuvânt, noi am umbla orbi, şchiopi şi ciungi…

Isus vrea să spună că acţiunea noastră împotriva păcatului şi a ceea ce ne face să cădem în păcat trebuie să fie drastică. Noi nu trebuie să avem milă faţă de păcat sau ceea ce ne face să păcătuim. De aceea cel mai bun lucru care ţi-l poţi face este să-i întorci imediat spatele diavolului şi să nu stai de vorbă cu el.

Apoi, să remarcăm strategia ispititorului. El nu vine niciodată în mod frontal, pe faţă sau evident. Apropierea sa este întotdeauna voalată şi ascunsă. El vine cu promisiuni frumoase, dar care în realitate aduc moartea. Apropierea sa este asemănătoare unui cal troian. La prima aparenţă este o minune, sau un lucru plauzibil, şi aproape că eşti gata să-l inviţi în “cetatea” ta. Dar burta sa este plină de ‘soldaţi’ gata să te atace pe dinapoi atunci când te aştepţi mai puţin.

Uite la politeţea sa: ‘… a spus oare Dumnezeu?’ Aceasta nu este o negare frontală a adevărului, deoarece în cazul acesta Eva nu ar fi stat de vorbă cu Sarpele; ar fi fost prea evident că este împotrivă. Nu. El te pune pe tine să începi să te îndoieşti. Tu să începi să te întrebi dacă cuvântul spus de Dumnezeu este chiar aşa. Apoi să începi tu să te îndoieşti cu privire la caracterul lui Dumnezeu; cum că El nu ar căuta interesul tău 100%; cum că El ţi-ar interzice nişte binecuvântări care ţi s-ar cuveni; cum că El nu ar fi total sincer cu tine şi nu te iubeşte chiar atât de mult…

Aici vrem să remarcăm că ispititorul nu-l numeşte pe Dumnezeu Domnul. Pentru ispitiror Dumnezeu nu este Domnul. Pentru autorul Genesei, Dumnezeu este Domnul (3:1).

2. Ispita continuă cu o discuţie care nu ar fi trebuit să aibă loc. Atenţia a devenit de acum o conversaţie. In ispitirea Sa, Domnul Isus nu a stat de vorbă cu diavolul; El a contracarat orice atac al acestuia cu Cuvântul lui Dumnezeu. Există unele lucruri care nu ar trebui să fie spuse.

Când vorbim cu diavolul, noi îl minimalizăm pe Dumnezeu. Eva a omis să recunoască că poate să mănânce după plăcerea ei din orice pom (2:16). Mâncarea a devenit pentru Eva o obligaţie din partea lui Dumnezeu.

Si Eva începe să-L denumească pe Domnul Dumnezeu ca Dumnezeu (3:3), termen folosit şi de ispititor. Apoi începe să adauge spuselor lui Dumnezeu cuvinte proprii: să nu te atingi de el (3:3). Adică, Dumnezeu este prea strict, cere prea mult. Sub tirul neobosit al ispititorului îţi vei şopti ţie însuţi că Domnul Dumnezeu nu are nici un drept să fie atât de strict cu tine.

Apoi, ameninţarea lui Dumnezeu din 2:17 ‘veţi muri negreşit’ devine dintr-un fapt cert o posibilitate: ‘ca să nu muriţi’. Adică nu este chiar sigur că vom muri. Probabil că vom muri, dar nu se ştie precis.

Pentru şarpe era suficient: uşa a fost deschisă şi de acum atacă frontal (v 4): nu veţi muri în mod precis. Deci, conform diavolului, interdicţia divină este are rolul unei sperietori de ciori. Este o ameninţare care nu va fi pusă în practică, de aceea nu trebuie să te temi de ea. Dumnezeu nu a fost sincer, cu alte cuvinte. A spus că se va întâmpla ceva ce nu se poate întâmpla.

Atacul continuă: şarpele îl face de acum pe Dumnezeu gelos pe om, adică interdicţia Sa are rolul de a-l împiedica pe om să devină mai mult decât este. Dumnezeu ştie că viaţa omului ar fi mai împlinită, mai independentă dacă ar mânca… Ochii lor se vor deschide! Ei vor vedea cu alţi ochi viaţa.

3. Ispita se materializează prin a face ceea ce nu trebuie să faci. Mai întâi ai acordat atenţie la ceea ce nu trebuia. Apoi ai sta de vorbă despre ce nu trebuia. Acum faci ceea ce nu trebuie să faci.

Lecţia este clară: ispititorul ne biruieşte din clipa în care îi acordăm atenţie. Iacov 1:14-15 ne spune clar domeniul în care se duce lupta cu ispitirea: la nivelul poftelor şi al gândurilor (Iacov 1:13). Tot Iacov (1:16-18) ne spune despre caracterul lui Dumnezeu: în El nu este nici un rău, ci numai lumină, bine şi bunăvoinţă de a ne da orice dar bun şi perfect. Cum spunea cineva: un gând devine o faptă, o faptă devine un obocei, un obicei devine un destin.

Ce-i de făcut? Păi, trebuie să pornim invers în rezolvarea stării în care suntem: să ne recunoaştem faptele şi căderile, să ne cerem iertare de la Domnul Dumnezeu. Apoi să nu mai permitem nici o „discuţie” cu diavolul. Asta la nivelul poftelor firii pământeşti, a lăudăroşiei vieţii şi a poftelor ochilor. Unele lucruri din viaţa noastră nu trebui luate prea în serios! Nu trebuie să ne cheltuim sentimentele pe chestii care nu merită! Există prea mult frumos şi important ca să ne oprim la ceea ce nu este esenţial.

Succes tuturor în lupta cu ispitele!

Ioan 5:1-16

Există tot felul de locuri unde lumea se duce ca la minune. În special locuri în care se spune că s-au arătat anumiţi sfinţi, sau anumite vedenii, sau s-au făcut diferite vindecări. Lumea este avidă după supranatural. Biserica Catolică are astfel de locuri celebre prin lumea întreagă. Locuri în care sunt relicvele sau moaştele cine ştie cărui sfânt…

Scăldătoarea Betesda era un astfel de loc. Cândva, de demult, aici se făcuse o minune. Un înger al Domnului coborâse de sus şi tulburase apa. Primul care a coborât în apă după tulburarea acesteia a constatat că s-a vindecat. Sunt convins că s-au căutat explicaţiile acestui fapt până când cu ocazia celei de-a doua sau a treia tulburări urmate de o vindecare s-a stabilit că există o legătură între tulburarea apei de către îngerul Domnului şi vindecarea celui dintâi care se vindeca.

De acum, Betesda devenise o legendă vie. Toţi îşi aduceau aici bolnavii şi unii stăteau probabil ani de zile cu cei iubiţi lângă ei, într-un fel de stare de veghe permanentă, pentru a prinde ei cei dintîi tulburarea următoare. Îmi închipui încordarea, aşteptarea, şi frustrarea când tulburarea aşteptată era ratată şi un altul se arunca în apă… Îmi imaginez certurile, invidiile, discuţiile, şi povestirile. Îmi imaginez bucuria cu care cei vindecaţi mergeau la casele lor, cum povesteau la ai lor şi celor din satul lor cum a fost aşteptarea, de câte ori au ratat şi cum ar fi ratat şi de data aceasta dacă nu ar fi avut puţin noroc…

Printre toţi cei ce aşteptau mesagerul Domnului, un om aştepta de mult: trecuseră 38 de ani de când căuta să fie vindecat. La început, părinţii lui au stat cu el un timp, dar au trecut săptămâni şi apa nu a fost tulburată niciodată. Apoi, a venit o tulburare dar nu au fost atenţi şi au ratat-o; le-a luat-o altcineva mai treaz înainte. Apoi, au mai ratat una şi încă una. Acasă îi aştepta munca că se făcuse primăvară şi cineva trebuia să lucreze pământul. Aşa că l-au lăsat pe băiat în grija cuiva… sau poate s-o descurca el cumva singur.

Dacă au văzut că nu vine acasă şi au trecut câteva luni, l-au mai vizitat dar nu au putut să îl ajute nicicum. Şi s-au dus din nou acasă. Au trecut anii. Părinţii au îmbătrânit , tata a murit, mama a devenit şi ea neputincioasă şi băiatul a rămas uitat aici. Au trecut 38 de ani de când poliomielita îi atacase trupul şi de acum era şi el trecut de 50 de ani.
Cum trăia? Din cerşit şi din mila unuia şi al altuia. Toţi îl cunoşteau pe aici şi devenise un fel de mobilier al scăldătorii. Zăcea şi el alături de ceilalţi nefericiţi ai soartei. Într-o bună zi, va muri şi se va găsi cineva să-l ducă acasă de aici.

Omul nostru nu era un necredincios. Tocmai pentru că credea era el aici. Credea în puterea de vindecare a lui Dumnezeu. În copilărie, înainte de a descoperi că este bolnav, visase chiar să se facă rabin. Fusese impresionat de istorisirile de la sinagogă despre puterea şi minunile Dumnezeului lui Israel. Este adevărat că s-a întâmplat ceva şi toate acestea erau mai mult ca nişte amintiri care păreau a nu se mai petrece ca odinioară. Dar faptul miracucos ce se petrecea la Betesda era o atestare a puterii lui Dumnezeu.

De fapt, de vreo doi ani se auzeau tot felul de poveşti despre un anume Isus, care cică era deosebit în învăţătura pe care o dădea altora, şi se auzea chiar că Dumnezeu făcea prin mâinile Lui lucruri miraculoase. Dacă ar veni Isus aici, ar avea ce să vindece! Dar cine să-I spună Lui de locul acesta al disperării? Nimeni, desigur.

Ziua aceasta însă avea să fie deosebită pentru slăbănogul al cărui nume nu îl avem. Şi ştii de ce? Deoarece slăbănogul poartă numele meu şi al tău. Noi am fost ‘israeliţii’ spirituali care am stat prin adunări şi aşteptam o adiere din cer. O atingere a Mâinii divine a lui Dumnezeu. Şi au trecut ani de zile şi alţii lângă noi se vindecau, alţii se bucurau şi noi stăteam de ani de zile fără să simţim nimic deosebit.

La poarta scăldătorii se auzea agitaţie de norod mult: ce să fie oare? Vine Isus! Şi ghici ce se întâmplă? Isus se îndreaptă direct către slăbănog, şi se opreşte lângă el, privindu-l pentru câteva secunde drept în ochi.

Apoi vine o întrebare neaşteptată: Vrei să te faci sănătos? Dar ce întrebare este aceasta? Ce ţi-ar răspunde automobilistul care este oprit pe marginea drumului cu capota ridicată şi băgat până la brâu în motor, dacă l-ai întreba ‘ai probleme’? ‘Nu, doar m-am oprit să-mi îmbrăţişez carburatorul deoarece sunt îndrăgostit de el’.
Isus ştie să întrebe. Întrebările Sale pătrund la miezul problemei inimii tale. Pe Petru l-a întrebat dacă îl mai iubeşte. Pe ucenicii care nu prinseseră nimic toată noaptea, îi întreba dacă au ceva de mâncare. Pe ucenici i-a întrebat cine zic oamenii şi cine zic ei că este El. Întrebări puse direct la ţintă, care lovesc în miezul problemei.

Sfârşitul este Aproape!

Un pastor şi cu un preot au plecat la pescuit într-o zi. După un timp, au creiat amândoi o pancartă, pe care au scris cu litere de o şchioapă: Sfârşitul este aproape! Întoarce-te până nu este prea târziu! şi s-au aşezat cu ea pe marginea drumului. De cum a apărut prima maşină, au început amândoi prelaţii să facă semne agitate cu mână la şofer şi arătau disperaţi către pancartă. Şoferul a claxonat la ei, zicând către soţie: nebunii aceştia religioşi! Nu scapi de ei nici când eşti în concediu!

După numai câteva secunde, se auzi un pleoscăit teribil: maşina căzu în apă. La care preotul se uită către păstor, şi-l întrebă: nu crezi că ar fi fost mai bine să scriem pe pancartă: STOP! Podul peste râu s-a rupt!?

Isaia 53

De sub apăsarea diferiţilor cotropitori, iudeii şi-au format o idee despre cel ce avea să fie Mesia al lor pe baza unor texte predilecte; astfel, Mesia ar fi urmat să vină ca un domnitor plin de strălucire, zdrobind asupritorul roman şi transformând Israelul într-o naţiune stăpânitoare a celorlalte naţiuni. Textul citat datează cu aproximativ 750 de ani dinainte de Christos, şi ideea unui salvator care să sufere nu era pe placul iudeilor, de aceea nici unul dintre cercetătorii lor nu au văzut în această descriere pe Mesia.

Dacă citim însă pasajul în întregime, cu începere din Cap. 52 de la versetul 13, vom vedea că Dumnezeu prevestea că Servul Lui va prospera, şi aceasta se va desfăşura în trei faze distincte: se va sui, se va ridica şi se va înălţa nespus de mult. Se va sui, se referă la actul învierii. Se va ridica, se referă la înălţarea la cer. Se va înălţa, se referă la glorificarea lui Christos prin care a primit de la Tatăl Numele care este mai presus de orice nume.

Isaia continuă în capitolul 52 cu arătarea cum Robul lui Dumnezeu va fi o pricină de groază pentru mulţi, şi aşa a şi fost, la răstignire. Dar apoi El va fi o pricină de bucurie, şi aşa şi este pentru toţi cei care cred în El şi îl urmează trăind pentru El în fiecare zi. Figura lui Christos este atât de centrală în istoria noastră, încât nu putem decât să dăm dreptate lui G. K. Chesterton, care a scris: A existat un om care a trăit cu secole în urmă în Orient, şi eu nu pot astăzi să privesc la o oaie sau la o vrabie, la un crin sau la un câmp de porumb, la un corb sau la un apus de soare, la o vie sau la un munte, fără să mă gândesc la El; şi ce altceva este divin, dacă nu faptul acesta?

Impactul Domnului Isus Christos asupra lumii noastre nu poate fi apreciat la adevărata sa valoare, dar putem să înţelegem cu toţii că a fost şi este nespus de mare. Cu toate acestea, în primele versuri ale cap. 53, proorocul Isaia se întreabă cine a crezut în ceea ce ni s-a vestit cu privire la Isus. Mai ales că Isus a venit aşa cum am văzut la Crăciun, ca un copil anonim, născut într-o iesle. Apoi El a locuit în Nazaret, unul dintre oraşele Galileii, dar nici măcar unul dintre oraşele amintite printre cele mai importante ale provinciei. Si până la vârsta de 30 de ani nimeni nu a auzit nimic despre El. Apoi misiunea Sa a fost de aproximativ 3,5 ani, după care a murit răstignit pe o cruce. El a fost privit într-adevăr ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. Apoi Isaia continuă să se ocupe de imaginea lui Christos pe o cruce: om al durerii, obişnuit cu suferinţa, dispreţuit şi părăsit de oameni şi de Dumnezeu, ajuns într-o stare în care până şi noi, poporul Lui ne-am întors privirile de la El.

Chiar înainte de răstignire, fraţii lui după Maria şi Iosif şi-au bătut joc de El. Lor le-a fost ruşine de ceea ce făcea şi spunea Isus, aşa că nu o dată au vrut să-L ducă din mijlocul mulţimii. Isus a fost acuzat că petrecea timpul cu vameşii şi cu păcătoşii; unii L-au acuzat că este mâncăcios şi beţiv. Alţii au spus că este posedat de Diavolul. Ucenicii Lui L-au părăsit. El însuşi a spus despre Sine că nu are unde să-şi plece capul, spre deosebire de vulpi şi de păsări care au vizuini sau respectiv, cuiburi.

Ce a demonstrat Isus despre Dumnezeu în această apariţie sa?

1. UMILINTA. Pentru prima şi ultima oară în istoria religiilor, un Dumnezeu este umilit. Toţi zeii şi fiinţele cărora li se închină oamenii, sunt mândri, semeţi, inabordabili. Dumnezeul prezentat nouă de Fiul lui Dumnezeu este UMIL. Nici o altă zeitate nu ar considera că caracteristica aceasta ar fi un compliment. Dumnezeul care ar fi putut veni la supuşii Săi într-o glorie care să-ţi ia privirile, a venit ca un om asemenea nouă, şi probabil chiar mai jos decât noi. Citeam undeva că regina Angliei a venit într-o vizită în SUA şi a adus cu ea 4 tone de bagaje, printre care două costume pentru fiecare ocazie, şi două chiar pentru înmormântare, dacă ar fi fost cumva necesar. A adus 40 de litri de sânge pentru transfuzie, dacă ar fi trebuit cumva, şi-a adus capacul de WC preferat din piele de pisică de mare, şi-a adus frizerul, doi valeţi, şi o oaste de angajaţi diverşi. Vizita ei scurtă de cinci zile a costat 20 milioane de dolari. Compară te rog cu vizita Fiului lui Dumnezeu, aşa cum ne este El descris de Isaia şi de cei patru evanghelişti.

2. ABORDABILITATEA. Frica este sentimentul care ne cuprinde inima în prezenţa divinului. Chiar şi pentru un creştin care nu crede de exemplu în Budha, o vizită într-un templu budhist din India de exemplu îl umple de un oarecare sentiment de teamă. Dar Isus a fost atrăgător pentru copii, pentru bolnavi, săraci, şi pentru păcătoşi, adică tocmai cei cărora trebuia să le fie mai multă frică de Dumnezeu.

3. CURAJUL. Ca să vină Dumnezeu încarnat astfel la noi a fost o mare dovadă de curaj din partea lui ISUS. Ca să se dezbrace de slavă şi de glorie ca apoi să vină între cei ce-şi vor bate joc de El, îl vor ridiculiza, şi în cele din urmă îl vor ucide, dovedeşte un curaj extraordinar din partea lui Dumnezeu. Poate mă adresez unui tată în această seară; care a fost deci sentimentul Tatălui ceresc când îşi vedea Fiul pe care îl iubea atât de mult cum este batjocorit, hulit, bătut, minţit, trădat, abandonat, ridiculizat, şi în cele din urmă, răstignit? Ce ai simţi tu dacă ai sta undeva şi ţi-ai privi propriul copil în astfel de înprejurări, şi tu ai avea posibilitatea să intervii şi să alungi pe răufîcîtorii aceia şi chiar să-i nimiceşti… şi nu ai face-o? Curaj!

Ce anume L-a împins pe Dumnezeu la un astfel de gest? Poate un singur cuvânt ar fi suficient: iubirea. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, adică pe mine şi pe tine, încât a dat pe singurul său fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, ne spune Ioan. Păcatul a cuprins întreaga omenire, şi Dumnezeu ne-a iubit. Plata păcatului este moartea, de aceea păcătosul trebuie să moară. Pentru a-l salva însă pe păcătos, Dumnezeu s-a făcut om, a trăit printre oameni dar fără nici un păcat, apoi a fost încărcat cu păcatul lumii întregi şi a murit în lucul nostru, ca noi să nu mai trebuiască să murim ca o consecinţă a păcatului nostru. Si nici nu mai murim (este vorba de moartea spirituală aici, sau despărţirea de Dumnezeu), dacă credem că moartea lui Isus a fost şi în locul nostru.

Acum când ne apropiem cu paşi repezi de sărbătoarea Crăciunului, nu crezi că ar fi bine să privim cu luare-aminte la ce a făcut Mântuitorul pentru noi şi să reacţionăm la aceasta aşa cum i-ar place Lui, adică prin credinţă, adorare, închinare şi mulţumire pentru umilinţa Sa, Încarnarea Sa, moartea Sa şi suferinţele Sale în locul nostru? O, Ba Da! Doresc ca Dumnezeu să ne ajute la aceasta pe toţi!

Cineva a spus că noi trebuie să luăm circumstanţele aşa cum sunt ele, nu cum am dori noi să fie. Eşecul nostru este garantat când negăm realitatea şi refuzăm să ne confruntăm cu ea. Noi trebuie să fim duri cu noi înşine în ceea ce priveşte recunoaşterea şi tratarea propriilor noastre greşeli.

Desigur că noi oamenii, avem mii de feluri de a explica de ce am greşit. Adesea ştim că ceva anume nu va funcţiona cum trebuie (de exemplu, ştim că nu vom putea plăti o factură anume) şi amânăm până în ultima clipă să spunem celor interesaţi că nu vom fi în stare să facem faţă promisiunilor. Sau, în cazul facturii, trimitem fie un cec nesemnat, fie ne scuzăm că noi l-am trimis la timp dar probabil că serviciul poştal nu a funcţionat cum trebuie de nu a a sosit la destinaţie, sau de ce nu, nu am avut adresa corectă şi tocmai ieri ne-a venit înapoi cu specificaţia adresantul necunoscut dar noi vom corecta problema imediat trimiţând un nou cec cu adresa corectă…

Unii scapă de confruntarea cu realitatea prin a se îmbăta. Aceasta nu face altceva decât să adauge la problema pe care au încercat s-o înece o durere de cap. Alţii recurg la droguri; după trecerea efectului lor se trezesc cu problema plus o stare de dependenţă care îşi cere satisfacţia tot mai frecventă şi mai abundentă. Sau chiar o altă cale de scăpare, este de a spune celor interesaţi ceea ce vor ei să audă: de exemplu, CECul este la poştă. Si încă a patra scuză este că de fapt nu există nici o problemă.

Noi greşim cu toţii în diferite feluri, ne spune Iacov (3:2), dar mai ales greşim în vorbire. Ce fel de oameni suntem în esenţă, şi ce fel de oameni vom deveni în viitor poate fi pronosticat de felul în care tratăm greşelile noastre. Putem trece starda ca să nu ne întâlnim cu cel căruia i-am greşit şi ca să nu fim obligaţi să recunoaştem am greşit, te rog să mă ierţi. Putem scrie o scrisoare pentru a nu fi puşi în situaţia de a privi în ochi persoana căreia i-am greşit. Putem ruga pe altcineva să vorbească în folosul nostru. Putem susţine la infinit că nu am greşit. Sau putem da vina pe alţii sau pe împrejurări că am greşit. Sau putem da vina pe temperamentul nostru, susţinând sus şi tare că aşa sunt eu, am încercat să mă schimb dar psihiatrul mi-a spus că nu pot să mă schimb deoarece chestia aceasta este înscrisă în codul meu genetic, deci acceptă-mă aşa cum sunt. Sau, putem susţine că noi nu greşim niciodată, că suntem întotdeauna corecţi şi doar alţii manifestă carenţe ce nouă ne sunt străine….

Numai dacă te opreşti să priveşti realitatea în faţă, să recunoşti când ai greşit, să ceri iertare, să cauţi rezolvarea problemei curente şi să eviţi a mai greşi pe viitor vei deveni un om cu majusculă! Aşa că întrebarea mea pentru tine este: cu ce scădinţă, cu ce greşeală, cu ce problemă te confrunţi astăzi? Cum o explici? Sau încerci să scapi de ea?
Permite-mi să-ţi ofer un sfat ce te va ajuta pe viitor: vino cu problema ta aşa cum eşti, fără scuze, la Dumnezeu; recunoaşte căderile tale, deficienţele ce duc la căderi repetate, cere-i iertare şi roagă-L să te ajute pe viitor să fii diferit. Si vei vedea ce va face Dumnezeu în viaţa ta, dacă-I dai voie.

Poate că ştii întâmplarea cu Abraham Lincoln; el a cumpărat ceva de la un magazin şi vânzătorul i-a dat restul cu 2 cenţi mai mult. Tânărul Abe nu şi-a dat seama de greşeală decât când a ajuns acasă, unde a scos banii din buzunar pentru a-i pune pe o noptieră. El nu a păstrat banii, nu i-a ignorat, ci s-a îmbrăcat şi a parcurs pe jos cele două mile şi jumătate până la magazin pentru a înapoia restul, după care s-a întors acasă cu conştiinţa curată.

Doi cenţi nu valorează nimic în economia de astăzi (deşi cu ani în urmă, când m-am mutat dintr-o casă în alta şi am curăţit sertarele am descoperit în casă peste $20 în monede de 1 cent). Dar dacă ai primi înapoi la restaurant doi dolari în plus, ce ai face cu ei? Desigur că ne-am aminti imediat că în societatea noastră, majoritatea oamenilor fură, mint, înşeală… aşa că de ce nu am face şi noi la fel cu doi dolari? Dar să pun altfel problema: te-a minţit cineva vreodată? Te-a înşelat cu bani? Te-a furat cineva vreodată? Si acum, mai poţi avea 100% încredere în persoana aceea? Nu!

De aceea, nu da nimănui nici un prilej de a nu mai avea încredere în tine! Dar mai presus de toate, nu te micşora în proprii tăi ochi! Poate nu ai o părere prea bună despre tine; nu ai încredere în inteligenţa ta, frumuseţea ta, curajul tău, reuşita în viaţă. Dar acestea sunt lucruri minore pe scara adevăratelor valori ale omului. Contează mult mai mult să te scoli dimineaţa, să te priveşti în ochi în oglindă, şi să-ţi spui: sunt un om cinstit! Contează mult mai mult să te culci seara şi conştiinţa ta să fie curată în timp ce încerci să adormi. Si contează mult mai mult decât cele de mai sus, reputaţia ta!

Un pilot de avion spunea cândva: Cinstea este comparabilă cu o cutie plină de bunătăţi ce ni se dă la naştere. De fiecare dată când faci ceva necinstit, ceva dispare din conţinutul cutiei fără să poată fi înlocuit niciodată. Inchisorile lumii sunt pline de oameni care au minţit, au furat sau au comis ceva necinstit şi au crezut că vor scăpa nedescoperiţi; nu au scăpat. Dar există mult mai mulţi oameni care trăiesc în afara închisorilor, care au comis fapte de necinste şi se pare că au scăpat… Sau au scăpat cu adevărat? Nu, nu au scăpat ci ei sunt într-un alt fel de închisoare, mult mai gravă decât cea fizică, a conştiinţei lor. Ei nu pot avea respect pentru ei înşişi. Trăiesc mereu cu frica că vor fi descoperiţi. Trăiesc o stare de continuă minciună şi prefăcătorie. Poartă mereu o mască şi le este frică că vor fi demascaţi.
Te provoc astăzi să priveşti în urmă la lucrurile pe care le-ai făcut fără onestitate în viaţă. Mai pot unele dintre ele să fie corectate? Dacă da, nu întârzia să le corectezi. Si pentru faptele şi cuvintele tale de acum înainte, ia hotărârea de a fi cinstit.

Am un prieten care de meserie este profesor şi este foarte deştept. A scris cărţi, articole la ziar, a ţinut conferinţe. Acum nu de mult s-a apucat să prezinte poeţi creştini din România. A început cu numele cunoscute, ca Traian Dorz, Nicolae Moldovan, Costache Ioanid. Stia despre toţi atâtea date personale, amănunte care lăsau să se înţeleagă că prietenul meu îi cunoscuse pe toţi aceşti poeţi în mod personal.

Apoi au urmat nume mai necunoscute: Tatiana Topciu, Simion Cubolta, şi alţii. Si despre mulţi dintre ei aceeaşi cunoaştere oarecum intimă. L-am întrebat pe prietenul meu dacă i-a cunoscut şi pe aceştia. Răspunsul său a fost da! Apoi mi-a dezvăluit că el, de îndată ce afla despre cineva care ar fi o persoană interesantă, de la care ar putea învăţa ceva bun, el pleca imediat şi făcea tot posibilul să întâlnească acea persoană, s-o cunoască, să se împrietenească şi apoi să soarbă din izvorul ei de inspiraţie duhovnicească.

Eu cred că unul dintre cele mai mari complimente pe care le poţi face cuiva, este să-i ceri sfatul, să înveţi de la el; să te împrieteneşti pentru a lăsa să curgă în tine ceea ce este de valoare în el. Oamenii care cred că ştiu totul nu mai pot fi învăţaţi, şi ei sunt în cel mai mare pericol de a fi luaţi prin surprindere de viaţă.

Mie personal îmi place apostolul Pavel şi pentru una din marile sale calităţi: aceea de a nu crede că ştie totul. De putut, el poate totul în Christos care îl întăreşte. Dar de cunoscut, el recunoaşte că acum cunoaştem în parte (acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin – 1 Cor 13:12); de apucat, el nu crede că L-a apucat pe deplin pe Christos, de aceea se aruncă înainte către această cunoaştere (fraţilor, eu nu cred că L-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şia runcându-mă spre ce este înainte… Filipeni 3:13,14).

Să nu-ţi fie frică nici ruşine să admiţi că nu ştii şi că poţi fi învăţat. Intreabă mereu până eşti sigur că ai înţeles despre ce este vorba. Caută oamenii cu adevărat valoroşi care au ajuns la o cunoaştere mai avansată decât a ta, şi nu te sfii să stai la picioarele lor în ascultare. Viaţa ta va fi cu atât mai bogată cu cât te vei lăsa mai mult să fii învăţat de alţii.

Si mai ales, nu uita să vii la Christos în fiecare zi pentru a învăţa de la El. Invitaţia Sa rămâne valabilă peste veacuri: veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovoraţi, şi Eu vă voi da odihnă.Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. – Matei 11:28, 29). Invaţă de la Christos nu numai blândeţea şi smerenia, ci şi răbdarea, pasiunea pentru Dumnezeu, pentru adevăr, pentru dreptate. Invaţă de la El mila, compasiunea, învaţă de la El bucuria şi plinătatea.

Peste ani când vei privi în urmă la toţi acei cărora te-ai plecat şi de la care ai învăţat, vei fi fericit că te-ai considerat destul de neştiutor cândva pentru a te apleca la izvorul cunoştinţelor altora care acum ţi-au îmbogăţit viaţa şi experienţa într-o atât de amre măsură.

La regele Solomon au venit două femei, târând între ele pe un tânăr avocat, îmbrăcat la un costum fin de tot.
- Bărbatul acesta a cerut mâna fiicei mele! zise prima dintre femei.
- Ba nu! A cerut mâna fiicei mele! zise a doua. Şi aşa a continuat cearta şi acuzaţiile între ele, până când regele Solomon a cerut să se facă linişte.

- Aduceţi-mi o sabie mare, a zis Solomon, şi tăiaţi în două pe avocat; daţi apoi o jumătate a acestuia primei femei şi o jumătate celei de-a doua!

Prima femeia a zis: foarte bine! Aşa să se facă! Aşa trebuie!
A doua femeia a stat un moment tăcută, apoi a zis: nu, nu e bine aşa! De ce să se piardă viaţa tânărului în felul acesta! Lăsaţi-l întreg şi daţi-l primei femei! La care Solomon a proclamat: avocatul să se căsătorească cu fiica primei femei!

Sfetnicul împăratului s-a apropiat şi i-a şoptit la ureche lui Solomon: dar rege, prima femeie a fost de acord ca tânărul să fie tăiat în două!
- Într-adevăr! zise Solomon! Asta dovedeşte că ea este adevărata soacră!