Isaia 53

De sub apăsarea diferiţilor cotropitori, iudeii şi-au format o idee despre cel ce avea să fie Mesia al lor pe baza unor texte predilecte; astfel, Mesia ar fi urmat să vină ca un domnitor plin de strălucire, zdrobind asupritorul roman şi transformând Israelul într-o naţiune stăpânitoare a celorlalte naţiuni. Textul citat datează cu aproximativ 750 de ani dinainte de Christos, şi ideea unui salvator care să sufere nu era pe placul iudeilor, de aceea nici unul dintre cercetătorii lor nu au văzut în această descriere pe Mesia.

Dacă citim însă pasajul în întregime, cu începere din Cap. 52 de la versetul 13, vom vedea că Dumnezeu prevestea că Servul Lui va prospera, şi aceasta se va desfăşura în trei faze distincte: se va sui, se va ridica şi se va înălţa nespus de mult. Se va sui, se referă la actul învierii. Se va ridica, se referă la înălţarea la cer. Se va înălţa, se referă la glorificarea lui Christos prin care a primit de la Tatăl Numele care este mai presus de orice nume.

Isaia continuă în capitolul 52 cu arătarea cum Robul lui Dumnezeu va fi o pricină de groază pentru mulţi, şi aşa a şi fost, la răstignire. Dar apoi El va fi o pricină de bucurie, şi aşa şi este pentru toţi cei care cred în El şi îl urmează trăind pentru El în fiecare zi. Figura lui Christos este atât de centrală în istoria noastră, încât nu putem decât să dăm dreptate lui G. K. Chesterton, care a scris: A existat un om care a trăit cu secole în urmă în Orient, şi eu nu pot astăzi să privesc la o oaie sau la o vrabie, la un crin sau la un câmp de porumb, la un corb sau la un apus de soare, la o vie sau la un munte, fără să mă gândesc la El; şi ce altceva este divin, dacă nu faptul acesta?

Impactul Domnului Isus Christos asupra lumii noastre nu poate fi apreciat la adevărata sa valoare, dar putem să înţelegem cu toţii că a fost şi este nespus de mare. Cu toate acestea, în primele versuri ale cap. 53, proorocul Isaia se întreabă cine a crezut în ceea ce ni s-a vestit cu privire la Isus. Mai ales că Isus a venit aşa cum am văzut la Crăciun, ca un copil anonim, născut într-o iesle. Apoi El a locuit în Nazaret, unul dintre oraşele Galileii, dar nici măcar unul dintre oraşele amintite printre cele mai importante ale provinciei. Si până la vârsta de 30 de ani nimeni nu a auzit nimic despre El. Apoi misiunea Sa a fost de aproximativ 3,5 ani, după care a murit răstignit pe o cruce. El a fost privit într-adevăr ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. Apoi Isaia continuă să se ocupe de imaginea lui Christos pe o cruce: om al durerii, obişnuit cu suferinţa, dispreţuit şi părăsit de oameni şi de Dumnezeu, ajuns într-o stare în care până şi noi, poporul Lui ne-am întors privirile de la El.

Chiar înainte de răstignire, fraţii lui după Maria şi Iosif şi-au bătut joc de El. Lor le-a fost ruşine de ceea ce făcea şi spunea Isus, aşa că nu o dată au vrut să-L ducă din mijlocul mulţimii. Isus a fost acuzat că petrecea timpul cu vameşii şi cu păcătoşii; unii L-au acuzat că este mâncăcios şi beţiv. Alţii au spus că este posedat de Diavolul. Ucenicii Lui L-au părăsit. El însuşi a spus despre Sine că nu are unde să-şi plece capul, spre deosebire de vulpi şi de păsări care au vizuini sau respectiv, cuiburi.

Ce a demonstrat Isus despre Dumnezeu în această apariţie sa?

1. UMILINTA. Pentru prima şi ultima oară în istoria religiilor, un Dumnezeu este umilit. Toţi zeii şi fiinţele cărora li se închină oamenii, sunt mândri, semeţi, inabordabili. Dumnezeul prezentat nouă de Fiul lui Dumnezeu este UMIL. Nici o altă zeitate nu ar considera că caracteristica aceasta ar fi un compliment. Dumnezeul care ar fi putut veni la supuşii Săi într-o glorie care să-ţi ia privirile, a venit ca un om asemenea nouă, şi probabil chiar mai jos decât noi. Citeam undeva că regina Angliei a venit într-o vizită în SUA şi a adus cu ea 4 tone de bagaje, printre care două costume pentru fiecare ocazie, şi două chiar pentru înmormântare, dacă ar fi fost cumva necesar. A adus 40 de litri de sânge pentru transfuzie, dacă ar fi trebuit cumva, şi-a adus capacul de WC preferat din piele de pisică de mare, şi-a adus frizerul, doi valeţi, şi o oaste de angajaţi diverşi. Vizita ei scurtă de cinci zile a costat 20 milioane de dolari. Compară te rog cu vizita Fiului lui Dumnezeu, aşa cum ne este El descris de Isaia şi de cei patru evanghelişti.

2. ABORDABILITATEA. Frica este sentimentul care ne cuprinde inima în prezenţa divinului. Chiar şi pentru un creştin care nu crede de exemplu în Budha, o vizită într-un templu budhist din India de exemplu îl umple de un oarecare sentiment de teamă. Dar Isus a fost atrăgător pentru copii, pentru bolnavi, săraci, şi pentru păcătoşi, adică tocmai cei cărora trebuia să le fie mai multă frică de Dumnezeu.

3. CURAJUL. Ca să vină Dumnezeu încarnat astfel la noi a fost o mare dovadă de curaj din partea lui ISUS. Ca să se dezbrace de slavă şi de glorie ca apoi să vină între cei ce-şi vor bate joc de El, îl vor ridiculiza, şi în cele din urmă îl vor ucide, dovedeşte un curaj extraordinar din partea lui Dumnezeu. Poate mă adresez unui tată în această seară; care a fost deci sentimentul Tatălui ceresc când îşi vedea Fiul pe care îl iubea atât de mult cum este batjocorit, hulit, bătut, minţit, trădat, abandonat, ridiculizat, şi în cele din urmă, răstignit? Ce ai simţi tu dacă ai sta undeva şi ţi-ai privi propriul copil în astfel de înprejurări, şi tu ai avea posibilitatea să intervii şi să alungi pe răufîcîtorii aceia şi chiar să-i nimiceşti… şi nu ai face-o? Curaj!

Ce anume L-a împins pe Dumnezeu la un astfel de gest? Poate un singur cuvânt ar fi suficient: iubirea. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, adică pe mine şi pe tine, încât a dat pe singurul său fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, ne spune Ioan. Păcatul a cuprins întreaga omenire, şi Dumnezeu ne-a iubit. Plata păcatului este moartea, de aceea păcătosul trebuie să moară. Pentru a-l salva însă pe păcătos, Dumnezeu s-a făcut om, a trăit printre oameni dar fără nici un păcat, apoi a fost încărcat cu păcatul lumii întregi şi a murit în lucul nostru, ca noi să nu mai trebuiască să murim ca o consecinţă a păcatului nostru. Si nici nu mai murim (este vorba de moartea spirituală aici, sau despărţirea de Dumnezeu), dacă credem că moartea lui Isus a fost şi în locul nostru.

Acum când ne apropiem cu paşi repezi de sărbătoarea Crăciunului, nu crezi că ar fi bine să privim cu luare-aminte la ce a făcut Mântuitorul pentru noi şi să reacţionăm la aceasta aşa cum i-ar place Lui, adică prin credinţă, adorare, închinare şi mulţumire pentru umilinţa Sa, Încarnarea Sa, moartea Sa şi suferinţele Sale în locul nostru? O, Ba Da! Doresc ca Dumnezeu să ne ajute la aceasta pe toţi!

Viewed 21 times by 17 viewers

Cineva a spus că noi trebuie să luăm circumstanţele aşa cum sunt ele, nu cum am dori noi să fie. Eşecul nostru este garantat când negăm realitatea şi refuzăm să ne confruntăm cu ea. Noi trebuie să fim duri cu noi înşine în ceea ce priveşte recunoaşterea şi tratarea propriilor noastre greşeli.

Desigur că noi oamenii, avem mii de feluri de a explica de ce am greşit. Adesea ştim că ceva anume nu va funcţiona cum trebuie (de exemplu, ştim că nu vom putea plăti o factură anume) şi amânăm până în ultima clipă să spunem celor interesaţi că nu vom fi în stare să facem faţă promisiunilor. Sau, în cazul facturii, trimitem fie un cec nesemnat, fie ne scuzăm că noi l-am trimis la timp dar probabil că serviciul poştal nu a funcţionat cum trebuie de nu a a sosit la destinaţie, sau de ce nu, nu am avut adresa corectă şi tocmai ieri ne-a venit înapoi cu specificaţia adresantul necunoscut dar noi vom corecta problema imediat trimiţând un nou cec cu adresa corectă…

Unii scapă de confruntarea cu realitatea prin a se îmbăta. Aceasta nu face altceva decât să adauge la problema pe care au încercat s-o înece o durere de cap. Alţii recurg la droguri; după trecerea efectului lor se trezesc cu problema plus o stare de dependenţă care îşi cere satisfacţia tot mai frecventă şi mai abundentă. Sau chiar o altă cale de scăpare, este de a spune celor interesaţi ceea ce vor ei să audă: de exemplu, CECul este la poştă. Si încă a patra scuză este că de fapt nu există nici o problemă.

Noi greşim cu toţii în diferite feluri, ne spune Iacov (3:2), dar mai ales greşim în vorbire. Ce fel de oameni suntem în esenţă, şi ce fel de oameni vom deveni în viitor poate fi pronosticat de felul în care tratăm greşelile noastre. Putem trece starda ca să nu ne întâlnim cu cel căruia i-am greşit şi ca să nu fim obligaţi să recunoaştem am greşit, te rog să mă ierţi. Putem scrie o scrisoare pentru a nu fi puşi în situaţia de a privi în ochi persoana căreia i-am greşit. Putem ruga pe altcineva să vorbească în folosul nostru. Putem susţine la infinit că nu am greşit. Sau putem da vina pe alţii sau pe împrejurări că am greşit. Sau putem da vina pe temperamentul nostru, susţinând sus şi tare că aşa sunt eu, am încercat să mă schimb dar psihiatrul mi-a spus că nu pot să mă schimb deoarece chestia aceasta este înscrisă în codul meu genetic, deci acceptă-mă aşa cum sunt. Sau, putem susţine că noi nu greşim niciodată, că suntem întotdeauna corecţi şi doar alţii manifestă carenţe ce nouă ne sunt străine….

Numai dacă te opreşti să priveşti realitatea în faţă, să recunoşti când ai greşit, să ceri iertare, să cauţi rezolvarea problemei curente şi să eviţi a mai greşi pe viitor vei deveni un om cu majusculă! Aşa că întrebarea mea pentru tine este: cu ce scădinţă, cu ce greşeală, cu ce problemă te confrunţi astăzi? Cum o explici? Sau încerci să scapi de ea?
Permite-mi să-ţi ofer un sfat ce te va ajuta pe viitor: vino cu problema ta aşa cum eşti, fără scuze, la Dumnezeu; recunoaşte căderile tale, deficienţele ce duc la căderi repetate, cere-i iertare şi roagă-L să te ajute pe viitor să fii diferit. Si vei vedea ce va face Dumnezeu în viaţa ta, dacă-I dai voie.

Viewed 22 times by 17 viewers