1. Crezi în Moş Crăciun
2. Nu crezi în Moş Crăciun
3. Tu eşti Moş Crăciun.

Luca 1:68 „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său.

Mă gândeam zilele acestea la copii. Eşti cu ei în camera de zi, şi te joci cu ei. EI sar pe tine, se tăvălesc pe jos împreună cu tine. Tu îi porţi în spate ca un căluţ, îi îmbrăţişezi, vă îmbrânciţi unii pe alţii, râdeţi fericiţi! Tată împreună cu copiii!

Apoi, interesul copiilor în joaca cu tine scade; au maşinuţe teleghidate şi trenuleţ electric, cadouri noi nouţe primite de crăciun. Şi copiii uită de tine şi se concentreză asupra jucăriilor lor ca şi când tu nu ai fi prezent! Dar faptul că ei nu „percep” prezenţa ta, sau faptul că ei nu îţi acordă interes te face absent? Nicidecum!

Dumnezeu nu a părăsit pe poporul Său niciodată! Nu i-a mai vorbit poporului vreo 400 de ani pentru că poporul a prefrat să se „joace cu focul” când a uitat de Dumnezeu şi s-a concentrat asupra idolilor mai noi sau mai vechi aduşi de civilizaţiile de primprejur. A lăsat poporul să vadă cum e când îţi vezi de treburile tale şi uiţi total de Domnul. Şi astfel, poporul s-a cufundat nu doar într-o tăcere tulburător de înspăimântătoare din partea lui Dumnezeu, ci şi într-o aşteptare (unii cel puţin) care părea să nu le mai aducă niciodată lumina de la capătul tunelului!

Dar Dumnezeu era prezent acolo, în „camera de zi” a poporului, locul în care-şi duceau ei existenţa. Prezent la activităţile zilnice, prezent la gândurile lor, la simţămintele inimilor lor. Luîn act şi notă de tot ce se întâmpla. De aceea cântarea lui Zaharia nu vorbeşte despre venirea lui Dumnezeu la poporul Său, ci despre cercetarea pe care i-o face Dumnezeu. În Ioan Botezătorul, venit în puterea şi Duhul lui Ilie, Dumnezeu cerceta pe poporul Său. În paralel cu cercetarea prin Ioan Botezătorul, Dumnezeu pregătea la numai 6 luni distanţă, o cercetare atât de măreaţă, de puternică şi completă, încât ar fi zburat minţile şi celui mai îndrăzneţ şi avangard dintre muritori: Dumnezeu SE NĂŞTEA între oameni, IDENTIC cu un om, pentru a fi CU, ÎN şi PRINTRE noi.

Astfel cântarea lui Zaharia din versetul de mai sus are cele două dimensiuni dacă vreţi a faptelor lui Dumnezeu vizavi de poporul Său:
- îi cercetează prin Ioan, şi
- îi răsumpără prin Christos.

Eu mă bucur de cercetarea lui Dumnezeu! Când Duhul Sfânt îţi încălzeşte inima şi simţi că iubeşti şi eşti iubit, că Domnul e aproape, că te călăuzeşte, te mângăie, îţi vorbeşte. ”Simţi„ că rugăciunile ţi-s ascultate şi este o stare de forfotă divină în adunare… Ai vrea ca cercetarea lui Dumnezeu să nu mai plece niciodată!

O, dar răscumpărarea este mult mai profundă decât cercetarea! Prin răscumpărare, tu ai şansa unei vieţi total noi şi schimbate! Răscumpărarea te scapă de ceea ce eşti tu în realitate şi te face o fiinţă nouă. Cercetarea te încălzeşte, răscumpărarea te transformă. Din starea de cercetare poţi cade înapoi în starea de… ne-cercetare! De răscumpărare nu poţi scăpa, că te face o fiinţă nouă! Te scote din întunericul în care obişnuiai să trăieşti pentru a te pune în lumina vieţii. Te face o făptură nouă. Răscumpărarea este de preferat cercetării.

Aş dori la acest Crăciun ca Domnul să răscumpere pe cât mai mulţi oameni! Şi măcar unii dintre să fie cercetaţi (deocamdată) prin viaţa noastră!

Matei 1:23 „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuil” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”.

Aşa de multe aşteptări de la un copil care încă nici nu se născuse! Cum ne uităm noi la pântecele mereu crescând al soţiilor noastre însărcinate, şi cum visăm ce va fi fetiţa sau băiatul care se va naşte! Şi cum visăm la cum vor arăta ei, copiii noştri: vor fi înalţi sau scunzi, slabi sau dolofani, bruneţi sau blonzi, vor avea ochi albaştri ca mama loc sau negri ca ai tatălui, vor moşteni ceva din bunicii lor, etc. etc. Şi oare ce vor face ei în viaţă? Cu ce se vor ocupa? Ce vor fi ei? Medici sau muncitori, ingineri sau agricultori? Cercetători sau cântăreţi, scriitori sau mecanici?

Niciodată în istoria omenirii nu a stat o responsabilitate atât de mare pe umerii unui copil, şi niciodată nu au fost făcute astfel de promisiuni cum s-au făcut despre acesta, născut la Betleem. Îngerul îi spune tatălui adoptiv, lui Iosif că atunci când va fi mare copilul va fi un mântuitor de păcater pentru poporul său! Gândeşte-te la asta! Să se nască un copil despre care Dumnezeu să afirme că El va aduce scăparea de păcate a unui întreg popor!

Isaia adaugă la responsabilităţile acestui copil: în cap. 9 Isaia afirmă că în copilul acesta poporul va vedea o mare lumină. Că în El poporul va găsi adevărata bucurie, şi că în El jugul şi toiagul care îl înrobea va fi dat laoparte. Că în copilul acesta, va veni în sfârşit pacea peste lume.

Şi apoi, Isaia explodează într-o serie de nume care-i vor aparţine copilului: Minunat, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, etc.

Toate acestea sunt extraordinare. Dintre toate aceste apelative, cel din textul de mai sus din Matei mi se pare cel mai frumos şi este cel mai drag inimii mele: Dumnezeu este cu noi, sau personalizat, Dumnezeu este cu mine! Cel ce a creiat cerurile, cel ce a făcut totul în univers ex nihilo, este cu mine în fiecare zi, în Christos. Să nu uit asta niciodată. Nici când nu mă simt prea bine, nici când am greutăţi financiare, nici când sunt părăsit de oameni, nici când pleacă în veşnicie cineva drag, dar nici când toate-s în regulă şi toate bine! El este cu mine!

Mâna Lui mă mângăie şi stă pe umărul meu în semn de îmbărbătare, glasul său mă călăuzeşte şi mă mustră cu gingăşie când am dat greş, Duhul Său cel Sfânt mă umple de putere şi mă învaţă ce să răspund când sunt la înghesuială, sau mă învaţă să mă rog, atunci când nu ştiu nici ce şi nici cum să cer!

Cred că aceasta este cea mai mare promisiune ce s-a făcut vreodată omului: în Christos, Dumnezeu este cu noi! Emanuel!

Plictiseală la predică.

Băiatul în vârstă de 5 ani al păstorului şi-a însoţit părinţii la o conferinţă. Acolo, a început să se plictisească în timpul predicii de bază. Mama sa i-a dat o hârtie şi i-a spus ca să fie atent şi să noteze de câte ori va rosti predicatorul cuvântul ˝şi˝. Copilul a notat ce a notat, apoi s-a plictisit din nou.

Mama l-a întrebat dacă vrea să urmărească un alt cuvânt. Băiatul a spus că da, că ar dori să urmărească când spune vorbitorul „amin”.

1 Corinteni 3:6 Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească.

Eu m-am născut la oraş şi am crescut la oraş. Am fost rar de tot la ţară, la unchi sau mătuşe. Bunicii mi-au murit când eram prea copil să-mi amintesc multe despre ei. Şi când mergeam la ţară, eram mai interesat de jocuri, decât de munca de acolo. Era două-trei săptămâni vara. Desigur că verii mei aveau de lucru şi astfel primeam şi eu sarcini corespunzătoare cu capacitatea mea. Părerea mea era că eram menajat de la muncile mai serioase… Aveam de dat de mâncare la păsările de curte, de dus vitele la păscut, de îngrijit porcii pe marginea şanţului. Rar de tot ajutam la alte munci agricole, aşa că nu-mi amintesc să fi participat vreodată în operaţia semănatului, a prăşitului, a seceratului sau a culesului roadelor.

Nu vreau să spun că nu aveam idee despre semănat şi secerat, dar nu realizm câţi factori sunt implicaţi în culegerea recoltelor. Şi oricum, mă gândeam că responsabilitatea semănătorului este mult mai mare decât era de fapt. Adică, el trebuia aleagă terenul de semănat în funcţie de cultura propusă, trebuia să-l pregătescă, să aleagă momentul semănatului, să aleagă ce alte forme de întreţinere sunt necesare în timp (udat, prăşit, plivit, etc), apoi să decidă când trebuie culese roadele, în ce mod se va proceda la cules (secerat, smuls, cules) şi apoi să vadă ce va face cu roadele în timp (le va conserva, le va vinde, le va consuma, etc).

Apoi, nu credeam că eu voi fi implicat vreodată în operaţia semănatului. Oricum, aveam eu o idee că nu în semănatul natural. Dar, iată că Domnul mi-a atins inima pe la 12 ani şi de atunci m-a chemat să fiu un semănător al Cuvântului Său. Şi câteodată, am simţit că în câte o viaţă, sămânţa a fost deja plantată, şi eu trebuie doar s-o ud!

Şi apoi am descoperit că nu sunt singur: toţi copiii Domnului sunt chemaţi să lucreze ceva pentru Domnul! Nu este nici unul dintre noi să nu fi fost chemat să lucreze ceva pentru şi împreună cu Domnul.

Problema mea a fost însă că eram nerăbdător. La început, vesteam Evanghelia cuiva (plantam sămânţa) şi apoi aşteptam ca să văd rezultate immediate. Şi dacă nu se întâmpla nici o „rodire” peste noapte, nu mă simţeam bine. Credeam că am dat greş, că am eşuat în lucrarea de semănare a Cuvântului. Încercam să modific metodele, să mă pregătesc mai bine, să am argumente mai puternice. Încercam să câştig orice confruntare pe teme religioase, şi chiar să „zdrobesc” adversarii.

Apoi, am început să învăţ ceva despre plantare. Eram cam de 17 ani, când am călătorit în vacanţa de iarnă la Timişoara. La venirea spre casă, în compartimentul trenului mi-am pus husa cu chitara în portbagaj şi m-am aşezat liniştit, cu ochii închişi, rumegând la proaspetele amintiri din Timişoara. A intrat un cetăţean, puţin cam turmentat, după cum mi s-a părut. Am continuat să satu cu ochii închişi, voind să spun astfel noului venit că nu sunt dornic de conversaţie. Dar lui, ce-i păsă? Mă întrebă dacă am o chitară acolo sus, în husă. Am mormăit ca da. M-a întrebat dacă ştiu să cânt la ea. Am mormait aprobator din nou. Apoi a trecut direct să mă roage să îi cânt ceva. I-am explicat că eu sunt pocăit şi că singurele cântece ce le ştiu sunt de la adunare. Mi-a spus că e bine şi aşa, să-i cânt ceva. Deranjat, obosit, cu lehamite, am scos chitara, şi am cântat câteva cântări de la adunare. Cetăţeanul le-a ascultat, mi s-a părut chiar că a vărsat o lacrimă, şi apoi, după ce am terminat, mi-a cerut dacă nu cumva am o Biblie să-i dau.

Mă gândeam eu că vreuna dintre cântările mele a atins o coardă sensibilă a unui bărbat pe jumătate beat! Dar să-i dau o Biblie? Să risipesc o carte care se găsea atât de rar pe vremea aceea? Şi apoi, singura mea Biblie era cea dată mie cadou de tata, o Biblie îmbrăcată în piele, cu dedicaţie de la tata, un mare predicator şi umil slujitor al lui Dumnezeu!

Bărbatul acesta era insistent… şi i-am dat Biblia mea, aceea primită de la tata. El a coborât undeva pe la Simeria cred, eu am continuat spre casă, la Târgu Mureş. Mă durea inima după Biblia mea. Acasă am găsit o altă Biblie… dar nu era parcă acelaşi lucru. Aveam sentimentul că am risipit un lucru rar, că am dat orzul la gâşte.

Au trecut peste zece ani de la acest eveniment. Într-o seară am fost invitat să predic la o evanghelizare la Sibiu. După ce am vestit Cuvântul, am stat la intrarea în sanctuar pentru a da mâna cu participanţii la serviciu. Am observat un bărbat, care parcă aştepta să rămână ultimul pentru a da mâna cu mine. Mă gândeam că o fi vreun „deştept” dintre cei care se găsesc prin adunări, care au găsit vreo greşeală în predica mea şi acum aşteaptă să mă termine cu o lovitură de graţie! Oricum, eram tânăr şi urma să mă obişnuiesc să mulţumesc Domnului şi pentru cei ce mă criticau, ca şi pentru cei ce mă lăudau! Şi să nu iau prea în serios nici o laudă, dar să fiu foarte atent la orice critică!

A venit vremea să dau mâna cu omul acela. Mai eram doar eu cu păstorul acolo. B După ce mi-a strâns mâna, a continuat să mi-o ţină, să se uite ţintă la mine, şi să mă întrebe cu ochii scăldaţi în lacrimi: „mă mai cunoşti? Îţi mai aduci aminte de mine?” De unde să-l cunosc? Predicasem Evanghelia la zeci de mii de oameni…. Apoi, am observat că îşi aduce în faţă mâna ce până atunci o ţinea ascunsă la spate. În ea era o Biblie, îmbrăcată în piele. „Asta o mai cunoşti?” m-a întrebat bărbatul. Nu, nu o cunoşteam, aşa pe dinafară. Era o carte îmbrăcată în piele, cu marginile roşii, deci, era o Biblie! Apoi a deschis Biblia la coperta interioară, şi acolo era dedicaţia în scrisul de mână al tatei… Am recunoscut-o! Era Biblia de care mă despărţisem cam îndărătnic cu peste 10 ani în urmă! Tata plecase la Domnul în primăvara aceea. A urmat să-mi dea mie lacrimile. Am luat Biblia şi am strâns-o la piept cu drag.

Bărbatul mi-a spus că el a fost cel căruia i-am cântat câteva cântece în trenul acela şi că lui i-am dat Biblia aceea. A plecat acasă la ai lui, s-a trezit din beţie şi nu a mai băut niciodată! S-a pus pe citi Biblia, s-a pocăit şi acum era membrul unei adunări. Ştia că sunt de la Târgu Mureş şi că mă cheamă „Doru” (tata începuse dedicaţia sa cu „dragă Doru”). Spunea el că a urmat din auzite evoluţia mea, şi că a venit special aici la adunare să se întâlnească cu mine, să-mi spună despre el şi să-mi dea înapoi Biblia.

Am condus spre Târgu Mureş în noaptea aceea gândit. O sămânţă semănată cu sentimentul că sunt deranjat, într-un pământ pe care nu l-am ales eu, pe care nu l-am pregătit (dimpotrivă, am făcut tot ce am putut să-l „împietresc” – bine că a fost beat omul acela că nu şi-a dat seama de ifosele mele!) şi pe care nu l-am udat, rodise atât de minunat! Dumnezeu se îngrijise de ce s-a întâmplat cu sămânţa după ce eu am plantat-o.

Ce rost ar avea ca după ce a semănat sămânţa, semănătorul să meargă s-o sape afară ca să vadă ce s-a întâmplat cu ea? Dacă a încoţit deja? Deranjată, sămânţa ar renunţa a mai aduce rod! Nu este treaba semănătorului să se îngrijoreze. Treaba lui este să samene sămânţa, sau s-o ude, după cum este cazul. Domnul seminţelor este Dumnezeu. E treaba Lui să se ocupe de ce se întâmplă mai departe cu sămânţa plantată. Eu mă pot ruga, îi pot aminti Domnului despre sămânţă, dar e treaba Lui să se îngrijoreze!

Crezi că Dumnezeu se îngrijorează de ceva? Nu cred! Cu atât mai mult, El nu se îngrijorează de sămânţa Sa. El a spus: Isaia 55:10-11 Căci dupăcum ploaia şi zăpada se pogoară din ceruri, şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele.

Datoria noastră este să plantăm sămânţa. Aceasta poate fi sub forma unei cântări, a unei vorbe spuse la timp şi în mod corespunzător, a unui gest făcut în Numele Domnului, a unui sfat, a unei mângăieri, încurajări, îndemnări. Nu ne ajunge timpul şi nu ne ajută nici memoria să enumerăm multiplele feluri în care se poate planta o sămânţă divină, puternică! Singurul discernământ cred că trebuie să fie de natura de a nu arunca mărgăritare la porci… În rest, nu cred că trebuie să ne gândim prea intens la unde plantăm sămânţa. Doar s-o plantăm. Domnul secerişului se va îngriji de restul.

Continuare…
Cum te poţi încrede în Domnul? Ce înseamnă a te încrede în El? Materialel acestea sunt menite nu să dea definiţii complete. Ele nu sunt studii aprofundate ale subiectelor propuse, ci doar gânduri ce vor să aibă menirea de a-ţi stimula gândirea pe mai departe, de a te face să doreşti să studiezi mai aprofundat subiectul care te interesează. Dar mai presus de toate, scrierile acestea vor să te încurajeze acum şi aici. Deci, ce înseamnă a te încrede în Dumnezeu.

Păi, nu te poţi încrede în cineva pe care nu-l cunoşti! Noi tot încurajăm pe oameni prin adunările noastr să se încredă în Domnul…. dar există o crasă necunoaştere a lui Dumnezeu printre noi! Cunoaşterea noastră de Domnul este mai mult de natură folclorică… din auzite, din amintiri din copilărie, ce am prins ici-colo în fugă. Nu ne-am aplecat cu atenţie şi sârguinţă asupra făpturii Domnului cum este descrisă ea în Scripturi pentru a-l „învăţa” pe Domnul (Efeseni 4:20 Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos). Vezi, învăţarea Domnului presupune studiere aprofundată, sistematică, atentă a Domnului din Cuvântul Său. Apoi necesită punerea la încercare a Domnului (trăirea atentă pentru a vedea dacă ceea ce s-a spus despre Domnul se confirmă în viaţa de fiecare zi). Vei constata că Domnul este absolut vrednic de toată încrederea ta, şi în inima ta se va creia o dependenţă sfântă de Dumnezeu. Asta este ceva foarte sănătos, ceva ce a avut însuşi Fiul lui Dumnezeu!

Domnul Isus a spus: Ioan 5:19 Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. Ce dependenţă de Tatăl: Fiul nu poat face nimic de la Sine! Dar de ce? Nu era Fiul 100% Dumnezeu? Ba da! Dar era o dependenţă voluntară, aleasă de Fiul şi acceptată cu umilinţă şi dragoste. Cumva, se propagă idea prin lumea intelectuală că a fi dependent de Dumnezeu este degradant pentru fiinţa umană. Că cei „credincioşi” au nevoie de cârja aceasta pentru că sunt slabi. Biblia ne lasă să înţelegem că dependenţa aceasta de Dumnezeu este sănătoasă. Abia într-o astfel de dependenţă îţi regăseşti adevăratul potenţial. Devii un om cu „O” doar în dependenţă de Domnul.

Când îl cunoşti pe Domnul, începi să il iubeşti (1 Ioan 4:18 În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste), şi te încrezi în El. În această combinaţie, frica nu mai are ce căuta. Viitorul? E în mâna lui Dumnezeu; viaţa ta este ascunsă cu Christos în Dumnezeu, şi când se va arăta Christos, şi tu te vei arăta împreună cu El! Sănătatea? El e Medicul tău. Banii? El este cel ce-ţi poartă de grijă după bogăţiile Sale (Filipeni 4:19 Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos). Singurătatea? El este întotdeauna cu tine (Matei 28:20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin).

Acesta este antidotul la frică. De câte ori îl poţi folosi? Hmm… De miliarde de ori pe parcursul vieţii tale! Cu cât mai mult îl foloseşti, cu atât mai eficace devine, cu atât nu se gată niciodată! Dar oare dă „obişnuinţă” acest medicament? Sper că da! Sper că aşa să te obişnuieşti cu el, încât să nu mai poţi trăi fără de el nici o clipă! Şi este oare medicamentul acesta valabil pentru ORICE FEL de frică? Absolut! Unul dintre ucenici a sumarizat astfel idea aceasta: Ioan 14:8 „Doamne” i-a zis Filip „arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.” La asta, eu nu mai zic nimic, decât AMIN!

Isaia 40:8 iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.

Noi suntem înconjuraţi de lucruri pieritoare. Noi înşine sunte trecători! Dacă nu ne-am uita zilnic în oglindă, şi ne-am uita doar o dată la 10 ani, ne-am speria de cum am arăta peste atâta timp! Dar noi ne uităm în oglindă zilnic, nu-i aşa, şi chiar de câteva ori pe zi şi astfel, nu ne dăm seama cât de repede trecem şi cum se înscriu pe feţele noastre semnele trecerii noastre. Mai repede observăm cum dimineaţa, când ne dăm jos din pat, trebuie să stăm o clipă pe marginea patului ca să ne educăm mădularele că acum trebuie să uite de artrită şi să se apuce să umble, să munceasă, fără să ne doară! Şi observăm cum suflăm mai greu când urcăm scările sau când umblăm mai repede. Şi observăm că ne trebuie să avem mâini mai lungi, ca să putem ţine mai departe de noi ziarul din care vrem să citim (fără ochelari).

Hainele ni se trec, încălţămintele, mobila, casele se învechesc, se rup lucruri care acum câţiva ani era în regulă… totul în jurul nostru se trece. Dar cel mai tare trecem noi, oamenii!

Câţi oameni puternici nu am văzut noi doar în timpul vieţii noastre? Oameni despre care credeam că nu vor mai trece niciodată! Pe vremea lui Ceauşescu, când am plecat din ţară, îmi făceam socotelile că cine ştie când mă voi mai întoarce să-mi văd familia! Credeam că tiranul va trăi mult, apoi va lăsa ca urmaş unul ca el (sau poate chiar şi mai rău!) şi astfel răul va perpetua în draga noastră Românie zeci şi sute de ani (vezi exemplul Coreei de Nord, unde Kim fiul e mai rău decât Kim tatăl). Şi? Într-un Crăciun pe la 1989 Dumnezeu a spus: DESTUL! Am dat doar un exemplu familiar celor mai mulţi dintre noi.

Privind din perspectiva veşniciei şi a lui Dumnezeu, Domnul îi spunea lui Isaia să adopte aceeaşi perspectivă. Imperii s-au ridicat şi oameni mari şi puternici au mai fost pe pământ. Oameni răi, tirani, despre care se credea că nu vor dispare niciodată. Dar au dispărut cu toţii. S-au dus, s-au nimicit!

Ce uşoară ar fi viaţa dacă lucrurile nu ar trece atât de repede! Dacă nu s-ar schimba în ritmul acesta! Oare ce ar crede bunicii noştri despre viaţă dacă ar putea învia în zilele acestea? Hmm. Vezi, pe vremea lor, schimbarea era mai rară şi mai puţin bruscă. Dar acum, lucrurile se schimbă cu o rapiditate că şi noi suntem luaţi prin surprindere şi ni se creiază un simţământ de incertitudine, de nesiguranţă.

Aşa sunt toţi oamenii, toate popoarele: ca iarba şi ca floarea. Pot părea utili acum, interesanţi, a fi ceva. Dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ei sunt firavi şi trecători ca iarba. Ce este atunci veşnic? Ce rămâne? În ce merită să te încrezi, de ce să te temi? De Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta rămâne veşnic. Dumnezeu nu se schimbă. El nu se răzgândeşte ca noi. El nu se răzgândeşte ca prietenii şi cunoscuţii noştri care ne-au promis una-alta doar pentru a uita, sau pentru a nu se mai ţine de cuvânt! Dragostea lui Dumnezeu, sfinţenia Sa, credincioşia Lui sunt lucruri pe care te poţi baza. Cuvântul lui Dumnezeu este punctul acela fix în jurul căruia se învârte întreaga creaţie şi toate vieţile. Dacă te bazezi pe Domnul, eşti şi tu stabilizat şi puternic. Carnea ţie se va nimici… dar ochii tăi, vor vedea pe Domnul, Răscumpărătorul tău!

Sărbătoarea Mulţumirii se apropia şi familia primi o felicitare care pe prima copertă avea o pictură înfăţişând o familie de pelerini (primii emigranţi în America) mergând la biserică.

Bunica citi felicitarea, apoi începu să o arate nepoţilor, spunându-le:
- Vedeţi, copiilor pelerinilor le plăcea să se ducă duminca la adunare împreună cu părinţii lor!
- Da, observă micul Johnny, dar atunci de ce are tatăl lor puşca aceea pe umăr?

Marcu 3:5 Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei, şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă.

Un singur verset şi atâta sentiment în el! Două stări din cele mai puternic, cumulate într-o singură frază, adunate într-o singură pesoană, provocate de aceeaşi oameni. Umanitatea Domnului se vede atât de clar aici! El experimentează în faţa ochilor noştri stări ce nu ne sunt de loc străine, şi se deschide pe Sine înţelegerii noastre.

Mânie. Dar un alt fel de mânie decât a noastră! Adică, provocată de un alt fel de frustrare decât frustrarea ce provoacă mânia noastră. Noi ne mâniem când ne taie cineva calea, când nu ne reuşeşte ceva, când ne contrazice cineva, când nu ne ascultă copiii. Când nu se face cum vrem noi, când nu ni se dă atenţie, când suntem jigniţi de ceva sau cineva.

Mânia lui Isus era altruistă. Nu se mânia din cauza Lui, ci pentru contemporanii Săi! Când se mânia Domnul Isus, se mânia Dumnezeu! Nu era o frustrare omenească ci una divină. De atâtea ori a explicat problema sabatului celor din vremea Sa. Le-a spus că sabatul a fost creiat pentru om şi nu invers. Că repararea unei nevoi proprii (cum ar fi foamea) este superioară respectării sabatului, că nevoie de a vindeca un bolnav sau de a salva un animal căzut într-o groapă este mai mare decât sabatul.

Cu toate explicaţiille Sale, oamenii continuau să-L critice de câte ori vindeca o persoană în ziua de sabat. Sabatul devenise pentru ei un fel de dumnezeu, un idol. Şi era tâît de puternic acest idol încât acum când adevăratul Dumnezeu era între oameni, aceştia nu-L recunoşteau! Ochii le erau atât de aţintiţi asupra idolului că nu-l puteau vedea pe Domnul.

Sabatul nu era rău. Era instituit de Dumnezeu ca marcaj al sfârşitului lucrărilor Sale. Dumnezeu spusese ca omul să-l respecte ca odihnă de la munca sa săptămânală şi să-l folosească ca un timp de părtăşie cu Domnul. Acum, lucrurl acesta bun, devenise un obstacol în perceperea lui Dumnezeu şi a învăţăturii Sale. Ceea ce era menit să atragă către Domnul acum despărţea de Domnul.

Am participat o dată la un serviciu de botez. Mai multe suflete şi-au predat viaţa Domnului cu un timp înainte, apoi au fost trecute prin cateheză şi în cele din urmă, ziua botezului a sosit! Bucurie mare şi atmosferă de sărbătoare. Muzică şi voie bună, haine de sărbătoare, cerul se bucura. În adunare venise invitată o fată cam de vârsta de peste 20 de ani. A ascultat atentă vestirea Evangheliei; ochii îi erau aţintiţi asupra vorbitorului, sorbea cuvintele acestuia şi lacrimile îi şiroiau pe obaz. A plând de fapt tot timpul serviciului. La actul botezului a venit şi a stat în primul rând. Şedea pe marginea scaunului uitându-se cu ochii scăldaţi în lacrimi la cei ce încheiau legământ cu Domnul. Când s-a sfârşit botezul, ea a întrerupt serviciul, ridicându-se în picioare şi spunând cu hohote de plâns că ea vrea să se pocăiască ca Domnul să-i ierte păcatele aşa cum se predicase anterior, şi că vrea să fie botezată imediat.

Păstorul bisericii a chemat uşierii s-o liniştească pe femeie. Tulbura programul, zicea el. Întrerupea ordinea serviciului, a programului alcătuit cu grijă de atâta timp. Bine că vrea să se pocăiască, e admirabil! Să vină mâone la biroul păstorului, şi să stea de vorbă ca el să se convingă că s-a pocăit cu adevărat. Apoi să se înscrie la cateheză şi la următorul botez va fi botezată. Fata nu voia să aştepte: între păstor şi ea s-a încins un dialog ce devenea penibil; situaţia era înrăutăţită de doi uşieri ce încercau să-i pună mâna la gură, şi s-o scoată pe sus afară din adunare. Uşierii au reuşit în cele din urmă. Zarva s-a potolit, dar în inimile noastre s-a aşternut o tăcere adâncă. Programul a continuat cu rugăciunea pentru cei botezaţi şi cu Cina Domnului.

Dar ceva lipsea de la program. Atmosfera de sărbătoare era estompată. Ochii multora erau în lacrimi. Programul era bun, cateheza îşi avea locul ei… dar cumva lucrurile bune ce erau menite să ne aducă ordonat şi sistematic în prezenţa lui Dumnezeu deveniseră piedica pentru o manifestare spontană a harului lui Dumnezeu. Eu mi-l imaginam pe evanghelistul Filip spunându-i famenului etiopean să meargă acasă mai întâi, să se gândească bine la ce a decis, apoi să se înscrie la un curs de cateheză prin corespondenţă, şi la anul, dacă va mai veni la Ierusalim, să-l caute pe Filip sau alt apostol sau diacon, şi să ceară botezul. Dar, atenţie! Acesta îi va fi refuzat dacă nu va răspunde la 75% din întrebările puse pentru verificare cunoştinţelor! Dacă în loc de 2 peşti şi 5 pâini va zice două pâini şi 5 peşti, jale şi durere! Nu va putea fi botezat, aceasta fiind o greşeală fatală!

Ca să termin povestirea într-o notă bună, fata s-a botezat până la urmă peste o săptămână sau două, acasă la cineva. A devenit o credincioasă excepţională dar a avut mereu ceva împotriva religiei organizate şie ra mereu dedicată lucrării personale cu păpcătoşii şi participării la bisericii în case. Venea regulat la adunările bisericii, dar avea o frustrare împotriva acestor.

Lucruri bune, devenite idoli care ne împiedică vederea adevărului! De aceea era mânios Domnul Isus. Şi mânia Sa era însoţită de mâhnire. Idolatria duce nu doar le nevederea adevărului, ci şi la împietrire, însoţită de necredinţă. Imaginează-ţi: să arunci în pământul inimilor această sămânţă extraordinar de puternică a Cuvântului lui Dumnezeu, care este viu şi lucrător, şi care nu se întoarce înapoi fără rod… şi sămânţa să fie furată de păsările împietririi şi a necredinţei! Ce frustrare pe Domnul Isus!

E ca şi cum Dumnezeu ar cânta… Isaia 5:4 Ce aş mai fi putut face viei Mele, şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă aşteptam să facă struguri buni?

Să mă opresc pentru o clipă, şi să mă cântăresc în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, în lumina cercetării Duhului Sfânt: produc frustrare lui Dumnezeu, sau bucurie? Departe de mine gândul de a produce vreodată frustrarea Domnului!

O, printre noi se întâmplă o mulţime de lucruri. Avem din ce în ce mai multe atracţii pentru oameni: muzică specială, coruri şi solişti, aducem între noi tot felul de instrumente, folosim pantomima şi teatrul, folosim prezentări multimedia, efecte sonore, iluminare specială, care să inducă anumite stări, care să calmeze, să îndemne la meditatţie, etc. Sunt pentru toate acestea! Cred că dacă ar fi fost disponibile pe vremea lui Isus, Domnul şi apostolii Săi le-ar fi întrebuinţat.

Ceea ce mă interesează dicnolo de aceste lucruri ajutătoare, este însă ESENŢA: Cuvântul lui Dumnezeu. Repet, cum am putea face ca de câte ori ne ridicăm să spunem exact ceea ce ar spune Domnul dacă ar fi de faţă (sau, ceea ce spune El, prezent prin Duhul Sfânt din şi dintre noi).

Înseamnă oare a predica Cuvântul a nu mai spune povestiri şi ilustraţii? A nu mai folosi umorul, analogia, pilda, sarcasmul, asemănarea? Nu cred. Domnul Isus a folosit din belşug aceste metode de comunicare. Un adevăr legat de o pildă sau ilustraţie rămâne mai ataşat de noi decât un enunţ sec, oricât de autentic ar fi acesta. Adică, unele lucruri trebuie enunţate. Domnul Isus a spus: Eu sunt pâinea vieţii. Apoi, a explicat şi explicaţia ne-a făcut să înţelegem în ce fel este El pâinea vieţii. La fel cu Samariteanca: Domnul i-a spus că cine va bea din apa pe care o furnizează El nu va mai înseta niciodată. Apoi Domnul a exemplificat ce înseamnă aceasta.

Eu cred că trebuie ca viaţa predicatorului să fei atât de îmbibată de Cuvântul lui Dumnezeu, să-l ştie atât de bine încât mintea sa, memoria sa, gândirea sa să fie subjugată de Cuvânt, călăuzită de Cuvânt, cuprinsă de Cuvânt. Apoi trăirea predicatorului trebuie să fie aşa de în lumină, atât de mult pe urmele Domnului Isus încât experimentarea Cuvântului în viaţa sa personală să-l facă să poată aduce aplicaţii practice ale Cuvântului şi în vieţile altora. Apoi, predicatorul trebuie să fie atât de deschis la „pildele pe care i le insuflă Domnul” (Psalmi 49:4 Eu îmi plec urechea la pildele care îmi Sunt însuflate, îmi încep cântarea în sunetul arfei), adică la ilustraţii, asemănări, experienţe, gânduri, meditaţii, încât el să poată avea răspuns pentru situaţiile întâlnite. Apoi, să fie atât de plin de Duhul Sfânt încât Duhul să-l inspire ce şi cum trebuie să vorbească într-o situaţie dată, şi saă-l facă ca vorbirea lui să fie plină de putere.

Eu pot vorbi din Cuvânt, şi o pot face fără putere, sec şi insipid. O să-mi spui că nu există! Că în Cuvânt este putere oricum, şi parţial îţi dau dreptate că este o anume putere în Cuvânt. El lucrează când nu te aştepţi, în situaţii când nu credeai că se mai poate. Dar se poate vorbi din Cuvânt şi fără putere. Aprozii au făcut clar asta când au comparat vorbirea lui Isus şi a fariseilor, practic din aceeaşi Lege (Matei 7:29 căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor). Am stat şi eu prin adunări şi am ascultat predicatori care nu au predicat nonsensuri… dar lipsea predicării lor acea ”convingere” pe care o aduce Duhul Sfânt şi despre care vorbea Domnul Isus: Ioan 16:8 Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.

Şi nu în ultimul rând, să fie deschis manifestării supranaturale a lucrării lui Dumnezeu. De acord că cea mai mare minune este cea a naşterii din nou; dar, noi ne-am acuns după măreţia minunii naşterii din nou, pentru că am început să explicăm că vremea manifestărilor supranaturale a trecut. Apoi, când oamenii ne întrebau despre minuni, noi le explicam despre cea mai mare minune, ca nu cumva să rămânem de ruşine în credinţa noastră!

Apostolul Pavel, de partea lui, când predica Evanghelia, o făcea astfel: 1 Cor 2:4-5 Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. 2 Cor 12:12 Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi.

Nu te închide faţă de manifestarea supranaturală în prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu. Aşteaptă producerea naşterii din nou, dar aşteaptă ca Domnul să vindece, să elibereze, să lucreze minunat!
Aceste lucruri sunt necesare după părerea mea, pentru vestirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Marcu 2:2 şi s-au adunat îndată aşa de mulţi că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul.

Ca unul care „predic” de aproape 40 de ani, mă întreb mereu cum trebuie să predic, ce trebuie să spun ca să mă încadrez în acest concept, de Cuvântul lui Dumnezeu. Eram în vârstă de 13 ani când, la o jumătate de an după ce mi-am predat viaţa Domnului Isus, tatăl meu m-a rugat să merg în locul lui să predic la o bisericuţă mică, de la ţară, unde el predica de obicei o dată la lună sau la două luni.

Aşa cum zic, mă pocăisem de circa 6 luni. Pentru mine chestia asta a fost atât de importantă încât am lepădat brusc preocupările altor copii de vrsta mea şi m-am dedicat citirii asidue a Cuvântului lui Dumnezeu. Citeam cred neîntrerup între 3 şi 6 ore zilnic. Era vara lui 1966 şi de afară de pe stradă şi din curte se auzeau glasurile copiilor de vârsta mea, care se jucau jocurile mele preferate. Eu însă găsisem o altă pasiune care mă copleşise într-un mod obsesiv. Restul timpului mi-l petreceam citind alte cărţi (eram ahtiat după romanele de aventură) sau făcând ceea ce urma să fac prin casă, la îndrumarea mamei mele. În aceeaşi vară, abia aşteptam să vină seara, deoarece Dumnezeu cercetase adunarea noastră şi peste 20 dintre noi ne adunam apropae în fiecare seară la rugăciune.

Nu amintesc aceste lucruri ca să subliniez că aş fi cine ştie cât de important. Nici pe departe! O, cum aş fi vrut adesea în viaţă ca să fi păstrat aceeaşi ardoare pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru rugăciune! Din nefericire, au fost ani buni când citeam doar câteva minute pe zi, şi mă rugam la fel de puţin.

Dar în general am rămas interesat în stuidrea Cuvântului lui Dumnezeu şi predicarea acestuia toată viaţa mea. Acum, ceea ce mă interesa de câte ori mă ridicam la un amvon sau stăteam de vorbă cu cineva despre Cuvânt, (şi încă mă interesează chair mai mult decât oricând înainte!), este cum aş putea face ca de câte ori deschid gura să vorbesc despre Domnul, să spun exact ceea ce ar spune Domnul dacă ar fi de faţă în trup!

Este evident din citirea Evangheliilor că oamenii îl urmau pe Domnul Isus din diferite motive: unii ca să fie săturaţi de El cu hrană pe care o înmulţea, alţii ca să vadă minunile Lui şi alţii pentru că aveau nevoie de minunile Lui. Dar erau şi dintre cei c îl urmau ca să îl asculte vorbind. Nu minunile şi nu purtarea de grijă a Domnului ne transformă, ci Cuvântul lui Dumnezeu! Minunile le uităm, şi burţile ni se golesc în curând şi ne este iarăşi foame. Dar Cuvântul lui Dumnezeu aduce în noi o transformare care ne duce în veşnicie şi care durează o… veşnicie!

Atunci când unii nu au suportat vorbirea mai dură şi directă a Domnului despre mâncarea trupului Său (Ioan 6), unii au plecat de la El poticniţi. Isus s-a întors către cei 12 ucenici şi i-a confruntat direct, dacă ei nu vor să plece. La care Petru i-a răspuns în numele celor 12 de ce nu se duc ei: Ioan 6:68 „Doamne” I-a răspuns Simon Petru „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Petru văzuse minunile, ba unele chiar care nu fuseseră văzute de alţii, cum ar fi schimbarea la faţă (Matei 17), învierea fiicei lui Iair (Marcu 5) şi umblarea pe apă, minune experimentată de el însuşi (Matei 14). Petru a beneficiat de purtarea de grijă a Mântuitorului: Domnul i-a făcut rost de banii pentru taxe (Matei 17:25-27) şi hainele nu i s-au învechit, de bani nu a dus lipsă (Luca 22:35). Cu toate acestea, argumentul de a nu se duce de la Isus al lui Petru a fost cu privire al Cuvântul vieţii! Acesta îl făcea pe Petru să dorescă să rămână lângă Isus!

Va urma

Ioan 9:3 Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.

Noi vrem să ştim mereu şi mereu, de ce! Din copilărie, punem întrebări celor din jurul nostru. Când ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, suntem imediat interesaţi în lumea lui Dumnezeu. Oamenii mari din jurul nostru desigur ştiau mult mai mult decât noi, când eram copii. Şi aşteptam ca să ei să ne răspundă la toate întrebările noastre. Ce dezamăgiţi priveam la câte cineva despre care credeam că ştie răspunsul la întrebările noastre, când ne răspundea: nu ştiu! Cum adică nu ştie!?

Am început să-L cunoaştem pe Dumnezeu, prin pocăinţa pe care ne-a dat-o prin credinţa în Domnul Isus Christos. Dacă întâlneam mereu oameni care nu ştiau răspunsurile dorite de noi, desigur că cu Dumnezeu este diferit: El ştie totul, nu-i aşa? Şi am început să-l bombardăm pe Dumnezeu cu întrebări. Dar nu chiar de la început. Că la început, ne mergeau toate, cum se zice, ca pe sârmă! Eram fericiţi de viaţa nou-primită. Rugăciunile ne erau ascultate; mergeam la magazin, pe vremea Crăciunului, când era mai aglomerată parcarea, şi ne rugam ca Domnul să ne ajute să descoperim un loc de parcare disponibil chiar lângă intrarea magazinului… şi Domnul ne pregătea un loc unde-l doream noi! Mergeam la grupa de rugăciune săptămânală şi povesteam tuturor ce minujnat ne călăuzeşte Domnul. Cum ne ascultă rugăciunile cele mai simple şi ce fericiţi suntem cu Domnul nostru.

Apoi cu trecerea timpului, nu neaparat că noi ne răcim părtăşia cu Domnul, dar poate că ne maturizăm. Şi ne trezim că practica ascultării rugăciunilor de odinioară, nu ne mai însoţeşte chiar la fel. Adică, nu mai găsim locul de parcare de la intrare, şi trebuie să parcăm la ½ de km, şi să mergem la magazin prin o ploaie torenţială, fără umbrelă. Ne trezim în mijlocul unor împrejurări, şi-L întrebăm pe Domnul ce se întâmplă, şi El tace! Ba ni se mai şi întâmplă lucruri la care nu le găsim nici o explicaţie. Alergăm la Dumnezeu cu întrebările noatre, şi nu primim răspuns la „de ce-ul” nostru. De ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă? De ce nu suntem izbăviţi? De ce pare că întârzie Domnul în împlinirea făgăduinţelor Sale?

Ucenicii nu au fost scutiţi de firea întrebătoare, şi când l-au văzut pe orbul din Ioan 9, au început să pună întrebări. Când eşti prea preocupat de întrebările tale, ajungi chiar să pui întrebări copilăreşti, ca de exemplu: cine a păcătuit de s-a născut orbul orb… el însuşi? Cum să păcătuiască el însuşi, ca apoi să se nască orb ca rezultat al păcatului său?

Domnul este motivat în purtarea Sa faţă de noi de dragostea Sa, de interesele Sale şi de ritmul Său. Noi nu trebuie să ne îndoim niciodată de iubirea Sa faţă de noi. El nu va permite nimic împotriva noastră, care să ne dăuneze destinul nostru veşnic, viaţa primită prin har şi credinţă de la Dumnezeu. Trupul s-ar putea să sufere uneori… dar oricum suferinţa se datorează faptului că firea e supusă putrezirii, că trăim într-un univers corupt de păcat şi că în cele din urmă vom muri. Apoi noi trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu are interese în lume şi noi, copiii Lui suntem în mijlocul acestora. Domnul vrea ca să se extindă Împărăţia Sa. Lucruri ce vin contra noastră şi care poate că nu le înţelegem şi cu privire la care nu am primit răspuns de la Domnul sunt cu siguranţă menite să extindă împărăţia lui Dumnezeu pe pământ în timp ce noi suntem mijloacele prin care împărăţia se extinde. Cu alte cuvinte, lucrările lui Dumnezeu se înfăptuiesc cu noi şi prin noi. În ultimă instanţă, ceea ce ni se întâmplă va aduce slavă lui Dumnezeu.

Al treilea lucru pe care-l menţionam, vorbea despre faptul că Dumnezeu are un ritm al Său. Întotdeauna m-a mirat că Isus şi-a întins mâna şi l-a salvat pe Petru în clipa în care era gata-gata să se scufunde. Şi că Daniel nu a fost salvat DE groapa cu lei, ci ÎN groapa cu lei! Nu demult, am terminat cu biserica pe care o păstoresc studiul cărţii Apocalipsei. Dacă Apostolul Ioan s-ar fi împotrivit trimiterii sale în Patmos, am mai fi avut noi cartea Apocalipsei? Întrebarea este ipotetică, deoarece nu se putea întâmpla altfel, decât s-a întâmplat. Ioan nu era omul care să se împotrivescă planurilor lui Dumnezeu!

Aş dori să găsim linişte şi pace în faptul că tot ceea ce ni se întâmplă este în planul lui Dumnezeu şi că în noi se arată lucrările lui Dumnezeu!

Atenţie! Unele lucruri scrise aici nu sunt potrivite pentru copii şi adolescenţi!

După întâmplarea nefericită care a cutremurat lumea creştină din America şi de pretutindeni cu pastorul Ted Haggard, am stat şi m-am gândit nu atât la pericolele ce ne pândesc prin hoteluri, pe trotuarele străzilor rău famate mişunând de proxeneţi şi prostituate, ci prin casele noastre, pericole pe care noi nu le depistăm atât de uşor.

Cunosc îndeaproape din mărturiile unor membri ai bisericilor pe care le-am păstorit despre pericolul chat room-urilor. Locuri comune, unde la umbra anonimatului bărbaţi şi femei, tineri şi tinere se „pescuiesc” unii pe alţii pentru a se atrage în cele din urmă în discuţii nepotrivite care nu rareori sfârşesc în „cyber-sex” sau sex imaginar, provocat de o conversaţie obscenă.

Nu departe de acest pericol, este cel al pronografiei care acum se năpusteşte asupra ta chiar şi de pe site-uri inofensive. Multe dintre ele te atrag fără să-ţi ceară nici un ban. Doar să te uiţi! Apoi, după ce te-au prins, trebuie să te înregistrezi şi să scoţi cartea de credit ca să plăteşti clipele (care devin ore nesfârşite) de „plăcere” şi pofte. Acolo se scurg banii familiei care ar trebui să plătească mâncarea, sau să pună o haină pe spatele copiilor sau care ar trebui să plătească rata la casă. Acolo se scurge inocenţa, acolo se mânjeşte memoria cu imagini care vor urmări luni şi ani la rând. Am auzit de nenumărate ori mărturia unora care, credincioşi fiind, încercau să se roage, şi la multe luni după ce au privit la pornografie, închideau ochii la rugăciune şi imaginile văzute îi urmăreau insistent, tulburându-le memorie şi viaţa de rugăciune.

Alături de aceste pericole, avem apoi casetele video, DVD-urile sau chiar programele plătite de televiziune porno. Cunosc un bărbat care după ce a început să vizioneze astfel de filme, a început să fie din ce în ce mai nesatisfăcut de felul în care arăta soţia sa sau făcea dragoste cu el. A început să-i ceară să folosească şi ea „procedurile” actriţelor din filmele porno. Când soţia sa a refuzat, el a invitat-o să privescă împreună porcăriile acelea, ca să „se educe”. Căsnicia a sfârşit în divorţ, după peste 20 de ani!

Cum te poţi apăra? Desigur că mai întâi, să-ţi păstrezi mintea ocupată de Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul este viu şi lucrător şi te va ajuta să te menţii curat.

Apoi, fii deschis cu soţia/soţul dspre ispite şi tentaţii. Dacă ceva în comportarea lui sau a ei îţi este neplăcut, fii deschis! Şi partea care primeşte „plângerea” trebuie să se schimbe! Am vorbit cu un soţ căruia nu-i plăcea că soţia lui sta în pijama, fără să-şi facă toaleta până pe la amiază! Aşa cobora la micul dejun şi petrecea dimineaţa până la amiază. Soţul era nemulţumit. S-a plâns soţiei şi ea l-a repezit, spunându-i că dacă nu-i place, să scrie la mamă-sa! O astfel de atitudine din partea unuia dintre soţi combinată cu nemulţumirea celuilalt, devine sămânţa din care cel nemulţumit poate recurge la a privi la femei (sau bărbaţi!) întotdeauna strălucind şi frumoase ca nişte portrete.

Fii deschis cu un prieten/prietenă sau cu un alt creştin matur din biserică. Nu te lupta singur cu problemele şi ispitele cu care te confrunţi. Dacă vei cere ajutorul, veţi fi doi care veţi cere de la Domnul o biruinţă asupra unui păcat, şi Domnul spune că dacă doi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru, acela le va fi dat. Cu cât mai mult le va fi dat, când este o cerere de scăpare de păcat!

Să veghem unii asupra altora, şi să ne rugăm unii pentru alţii şi să ne sfătuim mereu unii pentru alţii. Este treaba noastră de a fi păzitorii fraţilor noştri şi să-i păzim de pericolele din casele lor!

O mică Încurajare

La ieşirea din adunare, păstorul fu întâmpinat de cel mai vârstnic membru al adunării şi de soţia acestuia. Dând mâna cu păstoruil, seniorul nostru spuse:
- Predica asta a fost cea mai rea predică ce am auzit-o vreodată!

Vrând să repare gafa, soţia seniorului interveni:
- Nu-l băgaţi în seamă frate pastor că-i bătrân şi nu ştie ce zice; el doar repetă ceea ce-i aude pe alţii spunând!

Ei bine, primul credincios de religie musulmană a fost ales în Congress. Keith Ellison va reprezenta Minnesota în Camera Reprezentanţilor şi este african-american de credinţă musulmană. El deja şi-a manifestat intenţia de a depune jurământul prin care se angajează să slujească cu credinţă naţiunea americană, cu mâna pe Coran, cartea sfântă a musulmanilor.

Faptul nu m-ar deranja deloc dacă s-ar întâmpla în Iran! Acolo populaţia este majoritară musulmană, Coranul este la cinste şi ar fi normal ca cineva să jure credinţă Iranului pe cartea sfântă a majorităţii celor ce compun ţara aceasta. Dar aici în America? Unde majoritatea sunt creştini (chiar dacă cei mai mulţi doar cu numele…), unde ţara a fost întemeiată pe principiile etice ale Bibliei şi ale credinţei iudeo-creştine? Unde Biblia cere adepţilor ei să nu mintă, să laşi pe cineva să jure pe Coranul care permite minciuna? Pe Coranul care permite violenţa care ne inundă casele pe undele TV prin transmisii din întreaga lume musulmană? Pe Coranul care permite trimiterea propriilor copii nevinovaţi având dinamită în jurul brâului pentru a arunca în aer alţi nevinovaţi? Pe Coranul care cere omorârea „infidelilor” (adică şi a creştinilor) dacă aceştia nu devin musulmani?

Hmm. Şi de ce nu am începe să dăm voie budiştilor să jure pe vreo carte de-a lui Budha, mormonilor pe cartea lui Joseph Smith, adventiştilor pe cartea lui Helen White, etc., etc. Să vină fiecare cu cartea lui!

Mi-e teamă de ceea ce se întâmplă în lume. Nu e destul că am asistat cum mai întâi Europa, cu începere prin anii 60 s-a îndepărtat de creştinism şi a devenit un loc al indulgenţei şi libertăţii personale, al corectitudinii politice şi al toleranţei, ca acum să vedem cum o ia şi America pe acelaşi drum? Nu am învăţat nimic din recentele evenimente din Spania, Franţa şi Anglia, ţări care au fost tolerante cu musulmanii, ca acum să le fie frică de ei? Vrem să aruncăm şi noi pe fereastră morala, sacrificiul de sine şi responsabilitatea personală cum au făcut alţii? Să sucombăm în faţa a tot felul de credinţe care aduc idolatria, violenţa şi imoralitatea? Să ne lăsăm cotropiţi de credincioşi care ne cuceresc cu arcanul, care ne vor omorâ copiii dacă nu ne alipim de religia lor?

Nicidecum! E vremea ca noi, creştinii să devenim serioşi cu Dumnezeu. Să ne rugăm şi să postim ca niciodată. Dacă stăm fără să facem nimic, lumea aşa cum o ştim, cât de problematică şi neplăcută a fost ea, o vom pierde pentru totdeauna în generaţia noastră. Să ne implicăm în dezbateri, să participăm la alegeri, să nu tăcem. Să ţinem cu fermitate la credinţa noastră. Să ne învăţăm în ea copiii, să ne strângem lângă ea familiile. Să fim cu adevărat sare şi lumină. Deoarece falsul îşi face drum între noi doar pentru că lipseşte adevărul. Doar pentru că adevărul pe care-l susţinem este îndoit cu nepăsare, cu neseriozitate, cu lipsă de putere. Doar pentru că noi ridicăm din umeri nepăsători de câte ori câte unul dintre noi se răceşte spiritual şi nu mai participă, nu-l mai interesează şi nu mai vine. Că dacă nu, poate că mâine-poimâine vom fi solicitaţi să depunem mărturie la vreun tribunal, şi ni se va cere să jurăm cu mâna pe… Coran!

Geneza 15:17-18 După ce a asfinţit soarele s-a făcut un întuneric adânc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate. În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale îi dau ţara aceasta.

Avraam era puţin îngrijorat. Mie nu-mi place când noi citim Biblia şi nu folosim de loc imaginaţia noastră, şi nu ne punem noi în locul personajelor despre care citim. Citim despre Avraam că Dumnezeu l-a chemat din ţara sa, din familia sa din poporul său… şi apoi în versetul următor, citim că Avraam a plecat, şi noi credem că plecarea lui Avraam a fost chiar atât de uşoară. Nici nu ne trece prin minte că Avraam o fi avut şi el dubiile sale, luptele sale, poate chiar nesiguranţele sale. Dicuţii cu soţia sa, Sara, sau cu neamurile sale. Acestea l-or fi făcut lunatic, i-or fi zis că poate şi-a pierdut minţile. Avraam a trebuit să învingă anumite dubii, inerente fiinţei umane, chiar şi celor mai puternici sau credincioşi dintre noi.

Citim apoi că Avraam a crezut pe Dumnezeu şi lucrul acesta i-a fost socotit neprihănire. Ce uşor a fost ca Avraam să creadă! Dar mie de ce-mi vine atât de greu? De ce trebuie să mă lupt să cred? Şi eu am exemplele trecuţilor titani ai credinţei, ca Avraam, şi am Cuvântul lui Dumnezeu şi tot am lupte! Dar Avraam care nu a avut Cuvântul şi nici predecesori ai credinţei, oare i-a venit uşor să creadă? Nu ştiu, întreb şi eu. Dar nu-mi place să cred că istorisirile din Biblie s-au întâmplat în timpul scurt în care le citim noi (pe parcursul a cinci minute) şi că oamenii respectivi nu au avut de luat deciziile lor cum trebuie să le iau şi eu pe ale mele, din mijlocul unor lupte, dubii, nesiguranţe şi incertitudini. Mai ales că ştiu că de câte ori trebuie să iau o decizie, apar cel puţin două-trei variante care par toate la fel de bune!

Prin capitolul 15 din Geneza citim că după câţiva ani de aşteptare a împlinirii făgăduinţei lui Dumnezeu, Avraam a întrebat din nou pe Domnul: Prin ce voi cunoaşte că voi stăpâni ţara asta despre care îmi vorbeşti tu? Cu alte cuvinte, dă-mi o dovadă, un semn. Fă un legământ cu mine. Şi Domnul care de acord. Avraam va lua dobitoacele cerute de Domnul, le va omorâ şi va face din corpurile lor un fel de culoar prin care, cei doi care vor încheia legământul, Dumnezeu de la un capăt şi Avraam de la celălalt vor înainta unul spre altul, strigând: cum s-a despicat trupul acestor animale, aşa să fie despicat trupul meu dacă nu-mi voi ţinea legământul!

Avraam a aşteptat la un capăt, probabil ca Dumnezeu să facă primul pas. Dar de la capătul Domnului nu se auzea nimic. Avraam era obosit, a adormit. La un moment dat Domnul a trecut printre animale de unul singur, încheiand parcă un legământ unilateral cu Avraam. Apoi a reafirmat clauza legământului: ţara aceea va fi a seminţei lui Avraam!

Întâmplarea aceasta mă aduce la ceea ce vreau să spun. Dumnezeu nne va cere niciodată să facem ceva singuri, de noi înşine. Nu este ca şi cum noi ne facem partea noastră, şi Dumnezeu îşi face partea Sa, şi astfel noi ne întâlnim undeva la mijloc… ei bine, poate că Dumnezeu face mai mult că El e mai mare şi mai tare! Am auzit prin popor expresia care nu-i adevărată: fă un pas către Domnul şi El va face doi către tine. E adevărat că Biblia spune: Iacov 4:8 Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Dar noi nu putem face nimic de la noi înşine! Ba mai mult! Profetul vede situaţia în felul acesta: Isaia 26:12 Dar nouă, Doamne, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi.

Tot ce facem noi, este făcut prin puterea Domnului. El nu ne cere ceva ce nu va face El prin noi, ceva ce nu cere de la Sine! Când ne cere ceva, El ştie că El va trebui să facă prin noi. Când ne cere să fim sfinţi, El ştie că El va fi sfinţirea noastră! Când ne cere să fim înţelepţi, El ştie că El va fi înţelepciunea noastră! 1 Corinteni 1:30 Şi voi, prin El, Sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.

Noi nu putem atinge aceste stări fără ca Christos să-şi trăiască viaţa Sa în noi! De aceea ne-a promis El că va fi cu noi în fiecare zi, până la sfârşitul veacului! Noi nu suntem niciodată singuri, lăsaţi de capul nostru, ca să ne zbatem noi să facem, să împlinim ceva în puterea şi capacitatea noastră.