Ei bine, primul credincios de religie musulmană a fost ales în Congress. Keith Ellison va reprezenta Minnesota în Camera Reprezentanţilor şi este african-american de credinţă musulmană. El deja şi-a manifestat intenţia de a depune jurământul prin care se angajează să slujească cu credinţă naţiunea americană, cu mâna pe Coran, cartea sfântă a musulmanilor.

Faptul nu m-ar deranja deloc dacă s-ar întâmpla în Iran! Acolo populaţia este majoritară musulmană, Coranul este la cinste şi ar fi normal ca cineva să jure credinţă Iranului pe cartea sfântă a majorităţii celor ce compun ţara aceasta. Dar aici în America? Unde majoritatea sunt creştini (chiar dacă cei mai mulţi doar cu numele…), unde ţara a fost întemeiată pe principiile etice ale Bibliei şi ale credinţei iudeo-creştine? Unde Biblia cere adepţilor ei să nu mintă, să laşi pe cineva să jure pe Coranul care permite minciuna? Pe Coranul care permite violenţa care ne inundă casele pe undele TV prin transmisii din întreaga lume musulmană? Pe Coranul care permite trimiterea propriilor copii nevinovaţi având dinamită în jurul brâului pentru a arunca în aer alţi nevinovaţi? Pe Coranul care cere omorârea „infidelilor” (adică şi a creştinilor) dacă aceştia nu devin musulmani?

Hmm. Şi de ce nu am începe să dăm voie budiştilor să jure pe vreo carte de-a lui Budha, mormonilor pe cartea lui Joseph Smith, adventiştilor pe cartea lui Helen White, etc., etc. Să vină fiecare cu cartea lui!

Mi-e teamă de ceea ce se întâmplă în lume. Nu e destul că am asistat cum mai întâi Europa, cu începere prin anii 60 s-a îndepărtat de creştinism şi a devenit un loc al indulgenţei şi libertăţii personale, al corectitudinii politice şi al toleranţei, ca acum să vedem cum o ia şi America pe acelaşi drum? Nu am învăţat nimic din recentele evenimente din Spania, Franţa şi Anglia, ţări care au fost tolerante cu musulmanii, ca acum să le fie frică de ei? Vrem să aruncăm şi noi pe fereastră morala, sacrificiul de sine şi responsabilitatea personală cum au făcut alţii? Să sucombăm în faţa a tot felul de credinţe care aduc idolatria, violenţa şi imoralitatea? Să ne lăsăm cotropiţi de credincioşi care ne cuceresc cu arcanul, care ne vor omorâ copiii dacă nu ne alipim de religia lor?

Nicidecum! E vremea ca noi, creştinii să devenim serioşi cu Dumnezeu. Să ne rugăm şi să postim ca niciodată. Dacă stăm fără să facem nimic, lumea aşa cum o ştim, cât de problematică şi neplăcută a fost ea, o vom pierde pentru totdeauna în generaţia noastră. Să ne implicăm în dezbateri, să participăm la alegeri, să nu tăcem. Să ţinem cu fermitate la credinţa noastră. Să ne învăţăm în ea copiii, să ne strângem lângă ea familiile. Să fim cu adevărat sare şi lumină. Deoarece falsul îşi face drum între noi doar pentru că lipseşte adevărul. Doar pentru că adevărul pe care-l susţinem este îndoit cu nepăsare, cu neseriozitate, cu lipsă de putere. Doar pentru că noi ridicăm din umeri nepăsători de câte ori câte unul dintre noi se răceşte spiritual şi nu mai participă, nu-l mai interesează şi nu mai vine. Că dacă nu, poate că mâine-poimâine vom fi solicitaţi să depunem mărturie la vreun tribunal, şi ni se va cere să jurăm cu mâna pe… Coran!

Viewed 16 times by 9 viewers

Geneza 15:17-18 După ce a asfinţit soarele s-a făcut un întuneric adânc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate. În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale îi dau ţara aceasta.

Avraam era puţin îngrijorat. Mie nu-mi place când noi citim Biblia şi nu folosim de loc imaginaţia noastră, şi nu ne punem noi în locul personajelor despre care citim. Citim despre Avraam că Dumnezeu l-a chemat din ţara sa, din familia sa din poporul său… şi apoi în versetul următor, citim că Avraam a plecat, şi noi credem că plecarea lui Avraam a fost chiar atât de uşoară. Nici nu ne trece prin minte că Avraam o fi avut şi el dubiile sale, luptele sale, poate chiar nesiguranţele sale. Dicuţii cu soţia sa, Sara, sau cu neamurile sale. Acestea l-or fi făcut lunatic, i-or fi zis că poate şi-a pierdut minţile. Avraam a trebuit să învingă anumite dubii, inerente fiinţei umane, chiar şi celor mai puternici sau credincioşi dintre noi.

Citim apoi că Avraam a crezut pe Dumnezeu şi lucrul acesta i-a fost socotit neprihănire. Ce uşor a fost ca Avraam să creadă! Dar mie de ce-mi vine atât de greu? De ce trebuie să mă lupt să cred? Şi eu am exemplele trecuţilor titani ai credinţei, ca Avraam, şi am Cuvântul lui Dumnezeu şi tot am lupte! Dar Avraam care nu a avut Cuvântul şi nici predecesori ai credinţei, oare i-a venit uşor să creadă? Nu ştiu, întreb şi eu. Dar nu-mi place să cred că istorisirile din Biblie s-au întâmplat în timpul scurt în care le citim noi (pe parcursul a cinci minute) şi că oamenii respectivi nu au avut de luat deciziile lor cum trebuie să le iau şi eu pe ale mele, din mijlocul unor lupte, dubii, nesiguranţe şi incertitudini. Mai ales că ştiu că de câte ori trebuie să iau o decizie, apar cel puţin două-trei variante care par toate la fel de bune!

Prin capitolul 15 din Geneza citim că după câţiva ani de aşteptare a împlinirii făgăduinţei lui Dumnezeu, Avraam a întrebat din nou pe Domnul: Prin ce voi cunoaşte că voi stăpâni ţara asta despre care îmi vorbeşti tu? Cu alte cuvinte, dă-mi o dovadă, un semn. Fă un legământ cu mine. Şi Domnul care de acord. Avraam va lua dobitoacele cerute de Domnul, le va omorâ şi va face din corpurile lor un fel de culoar prin care, cei doi care vor încheia legământul, Dumnezeu de la un capăt şi Avraam de la celălalt vor înainta unul spre altul, strigând: cum s-a despicat trupul acestor animale, aşa să fie despicat trupul meu dacă nu-mi voi ţinea legământul!

Avraam a aşteptat la un capăt, probabil ca Dumnezeu să facă primul pas. Dar de la capătul Domnului nu se auzea nimic. Avraam era obosit, a adormit. La un moment dat Domnul a trecut printre animale de unul singur, încheiand parcă un legământ unilateral cu Avraam. Apoi a reafirmat clauza legământului: ţara aceea va fi a seminţei lui Avraam!

Întâmplarea aceasta mă aduce la ceea ce vreau să spun. Dumnezeu nne va cere niciodată să facem ceva singuri, de noi înşine. Nu este ca şi cum noi ne facem partea noastră, şi Dumnezeu îşi face partea Sa, şi astfel noi ne întâlnim undeva la mijloc… ei bine, poate că Dumnezeu face mai mult că El e mai mare şi mai tare! Am auzit prin popor expresia care nu-i adevărată: fă un pas către Domnul şi El va face doi către tine. E adevărat că Biblia spune: Iacov 4:8 Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Dar noi nu putem face nimic de la noi înşine! Ba mai mult! Profetul vede situaţia în felul acesta: Isaia 26:12 Dar nouă, Doamne, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi.

Tot ce facem noi, este făcut prin puterea Domnului. El nu ne cere ceva ce nu va face El prin noi, ceva ce nu cere de la Sine! Când ne cere ceva, El ştie că El va trebui să facă prin noi. Când ne cere să fim sfinţi, El ştie că El va fi sfinţirea noastră! Când ne cere să fim înţelepţi, El ştie că El va fi înţelepciunea noastră! 1 Corinteni 1:30 Şi voi, prin El, Sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.

Noi nu putem atinge aceste stări fără ca Christos să-şi trăiască viaţa Sa în noi! De aceea ne-a promis El că va fi cu noi în fiecare zi, până la sfârşitul veacului! Noi nu suntem niciodată singuri, lăsaţi de capul nostru, ca să ne zbatem noi să facem, să împlinim ceva în puterea şi capacitatea noastră.

Viewed 17 times by 10 viewers