Marcu 2:2 şi s-au adunat îndată aşa de mulţi că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul.

Ca unul care „predic” de aproape 40 de ani, mă întreb mereu cum trebuie să predic, ce trebuie să spun ca să mă încadrez în acest concept, de Cuvântul lui Dumnezeu. Eram în vârstă de 13 ani când, la o jumătate de an după ce mi-am predat viaţa Domnului Isus, tatăl meu m-a rugat să merg în locul lui să predic la o bisericuţă mică, de la ţară, unde el predica de obicei o dată la lună sau la două luni.

Aşa cum zic, mă pocăisem de circa 6 luni. Pentru mine chestia asta a fost atât de importantă încât am lepădat brusc preocupările altor copii de vrsta mea şi m-am dedicat citirii asidue a Cuvântului lui Dumnezeu. Citeam cred neîntrerup între 3 şi 6 ore zilnic. Era vara lui 1966 şi de afară de pe stradă şi din curte se auzeau glasurile copiilor de vârsta mea, care se jucau jocurile mele preferate. Eu însă găsisem o altă pasiune care mă copleşise într-un mod obsesiv. Restul timpului mi-l petreceam citind alte cărţi (eram ahtiat după romanele de aventură) sau făcând ceea ce urma să fac prin casă, la îndrumarea mamei mele. În aceeaşi vară, abia aşteptam să vină seara, deoarece Dumnezeu cercetase adunarea noastră şi peste 20 dintre noi ne adunam apropae în fiecare seară la rugăciune.

Nu amintesc aceste lucruri ca să subliniez că aş fi cine ştie cât de important. Nici pe departe! O, cum aş fi vrut adesea în viaţă ca să fi păstrat aceeaşi ardoare pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru rugăciune! Din nefericire, au fost ani buni când citeam doar câteva minute pe zi, şi mă rugam la fel de puţin.

Dar în general am rămas interesat în stuidrea Cuvântului lui Dumnezeu şi predicarea acestuia toată viaţa mea. Acum, ceea ce mă interesa de câte ori mă ridicam la un amvon sau stăteam de vorbă cu cineva despre Cuvânt, (şi încă mă interesează chair mai mult decât oricând înainte!), este cum aş putea face ca de câte ori deschid gura să vorbesc despre Domnul, să spun exact ceea ce ar spune Domnul dacă ar fi de faţă în trup!

Este evident din citirea Evangheliilor că oamenii îl urmau pe Domnul Isus din diferite motive: unii ca să fie săturaţi de El cu hrană pe care o înmulţea, alţii ca să vadă minunile Lui şi alţii pentru că aveau nevoie de minunile Lui. Dar erau şi dintre cei c îl urmau ca să îl asculte vorbind. Nu minunile şi nu purtarea de grijă a Domnului ne transformă, ci Cuvântul lui Dumnezeu! Minunile le uităm, şi burţile ni se golesc în curând şi ne este iarăşi foame. Dar Cuvântul lui Dumnezeu aduce în noi o transformare care ne duce în veşnicie şi care durează o… veşnicie!

Atunci când unii nu au suportat vorbirea mai dură şi directă a Domnului despre mâncarea trupului Său (Ioan 6), unii au plecat de la El poticniţi. Isus s-a întors către cei 12 ucenici şi i-a confruntat direct, dacă ei nu vor să plece. La care Petru i-a răspuns în numele celor 12 de ce nu se duc ei: Ioan 6:68 „Doamne” I-a răspuns Simon Petru „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Petru văzuse minunile, ba unele chiar care nu fuseseră văzute de alţii, cum ar fi schimbarea la faţă (Matei 17), învierea fiicei lui Iair (Marcu 5) şi umblarea pe apă, minune experimentată de el însuşi (Matei 14). Petru a beneficiat de purtarea de grijă a Mântuitorului: Domnul i-a făcut rost de banii pentru taxe (Matei 17:25-27) şi hainele nu i s-au învechit, de bani nu a dus lipsă (Luca 22:35). Cu toate acestea, argumentul de a nu se duce de la Isus al lui Petru a fost cu privire al Cuvântul vieţii! Acesta îl făcea pe Petru să dorescă să rămână lângă Isus!

Va urma

Viewed 18 times by 12 viewers

The Vestirea Cuvântului Partea 1-a by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.