Evrei 13:15 Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.

Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu nu pot spune că am întotdeauna „chef” să cânt şi să fiu vesel! Câteodată sunt preocupat, sau gândit… uit că trebuie să îl laud pe Dumnezeu! Câteodată mă trezesc luat prin surprindere de îngrijorare. Sau mă trezesc copleşit de sentimente de tristeţe. Biblia îmi spune însă să mă bucur întotdeauna, şi acum, în versetul de mai sus, să aduc întotdeauna o jertfă de laudă lui Dumnezeu. Întotdeauna? Să uit întotdeauna de ceea ce mă îngrijorează? Să nu mă las niciodată copleşit de tristeţe? Să nu cad niciodată pe gânduri? Hmm…

Unii consideră că noi trebuie să fim „pozitivi” tot timpul. Să avem o mărturisire pozitivă. Să privim problemele în faţă, şi să spunem că ele nu există. Să spunem întotdeauna că totul este bine, că nu ne lipseşte nimic, că boala nu există, că sărăcia nu este reală. Dar realitatea ne copleşeşte din nou… şi suntem confruntaţi cu adevărul: toate acestea există!

Apoi, de cealaltă parte, Biblia este plină de cântări de laudă. Dacă citeşti psalmii, cei ce i-au scris nu-s lipsiţi de problemele cu care suntem confruntaţi şi noi. Şi ei sunt săraci, bolnavi, apăsaţi, urmăriţi, chinuiţi, batjocoriţi, trişti…. Mulţi dintre psalmi chiar încep cu tristeţe, cu întrebări, cu durere. Apoi, în timp ce discută cu Domnul, psalmistul parcă găseşte un medicament miraculos la problema sa. Parcă primeşte curaj supranatural. Nu, problemele nu au dispărut. Lucrul cu care era confruntat este tot acolo. Dar, aşa cum spune un psalmist, când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie!

Acum, înţeleg versetul din Evrei! Prin El! Adică, prin Christos. De mine însumi, prin mine însumi, nu văd, nu cunosc, nu experimentez decât probleme. Dar, când sunt în Christos, problemele devin trecătoare. Christos învinge problemele. El a învins lumea, îţi aminteşti? Şi El învinge în viaţa mea, orice problemă aş avea. Nu mă face insensibil la probleme, nu mă „amorţeşte” ca un medicament pe care-l iei pentru vreo durere de măsele. Ci El mă copleşeşte cu atâta pace, cu atâta mângăiere, cu atâta bucurie, încât problemele dispar.. şi nu rămâne alceva decât o mulţumire şi o laudă în inima noastră.

Din aceasta izvoreşte lauda despre care vorbeşte scriitorul Evreilor. Din inimă lauda se revarsă pe buze (paharul meu este plin de dă peste el) şi eu aduc o jertfă lui Dumnezeu. O jertfă costă; nu e simplă, nici uşoară. Un psalmist chiar spune că să legăm cu funii vita pentru jertfă şi s-o aducem la coarnele altarului (Ps 118:27). De ce s-o legăm cu funii? Pentru că jertfa nu vine cu uşurinţă! Jertfa nu se aduce uşor… altfel nu ar fi jertfă! Dar PRIN EL, pot aduce ÎNTOTDEAUNA o jertfă lui Dumnezeu, adică o mulţumire, o laudă, o cântare, o mărturisire despre şi pentru El.

Lăudarea lui Dumnezeu nu schimbă circumstanţele, dar ne schimbă pe noi. În timpul laudei, noi devenim alţi oameni. Şi în timpul laudei, noi câştigăm biruinţe asupra duşmanilor noştri spirituali. Îţi aminteşti de câştigarea bătăliei lui Iosafat împotriva lui Amon şi Moab? A câştigat-o prin cântare (2 Cronici 20). O bătălie câştigată printr-o Jertfă de laudă! De asta avem noi nevoie!

„Dacă mi-aş vinde întreaga avere şi aş da banii bisericii şi săracilor, aş ajunge în cer pentru asta”? am întrebat eu copiii de la şcoala duminicală.

„Nu”! mi-au răspuns ei în cor.

„Dar dacă îmi iubesc soţia şi copiii, dacă lucrez ca să le pun pâine pe masă şi să-i îmbrac şi să le plătesc educaţia, dacă îmi tund iarba regulat, şi ajut în casă, aş ajunge în cer pentru asta”? am întrebat în continuare.

„NU”! avenit din nou răspunsul lor.

„Dar dacă aş curăţa zilnic biserica, dacă aş fi mereu prezent la toate serviciile de aici, apoi dacă aş merge în vizită la spital, dacă aş cerceta pe văduve şi pe orfani, aş ajunge în cer pentru asta”? am continuat eu.

Din nou răspunsul a fost „nu”!

„Atunci, ce ar trebui să fac ca să ajung în cer”? am continuat eu?

„Ar trebui să mori”! a răspuns un băieţel în vârstă de 5 ani.

Matei 7:5 Făţarnicule, scoate întâi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.

Cuvinte dure spuse de Domnul Isus! Este cert să Isus nu a „bătut şaua să priceapă iapa”. El a spus ceea ce a gândit, pentru că ceea ce a gândit era conform cu adevărul. Pe Domnul Isus nu L-a interesat că foloseşte cuvinte incorecte din punct de vedere politic, că cuvintele Sale taie adânc, rănesc, provoacă sentimente dintre cele mai controversate. El a mers întotdeauna la ţintă şi rar de tot a folosit vreun ocoliş. Nu avea timp de pierdut în delicateţe verbale care nu spun nimic şi nu rezolvă nimic.

Cum i-ai putea spune altfel unui făţarnic, ca să nu se supere? Este ca şi cum un medic şi-a consultat pacientul, acesta are cancer, şi medicul caută să-i spună frumos pacientului să nu se supere! Nu va trebui până la urmă să rostească teribilele cuvinte „ai cancer”? Nu e cu cât mai repede cu atât mai bine? Ba da! Şi atunci? De ce citim cuvintele acestea a Domnului Isus şi dăm din cap a dezaprobare?

Pentru că noi nu putem da în nimeni în nici un fel, fără a da mai întâi în noi înşine! Continuarea versetului 5 citat mai sus dovedeşte acest adevăr. De câte ori arătăm o pată pe cineva, descoperim dacă căutăm cu atenţie că şi ţeăsătura vieţii noastre este la fel de pătată. Cum spunea cineva, când arătăm pe cineva cu un deget, uităm că trei degete arată spre noi…

Societatea noastră este foarte tolerantă. Ne este frică să spunem ce gândim, ca să nu supărăm pe cineva. De aceea m-am mirat când zilele trecute, un fost baschetbalist american de performanţă (Tim Hardaway) a spus în gura mare într-un interviu la un post de radio că el urăşte homosexualii! Am zis privind ştirile, iată un om care spune ce gândeşte! Nu susţin că este bine să urăşti oamenii pentru păcatele lor; păcatul trebuie urât iar păcătosul trebuie iubit! Dar, câteodată câte un păcătos este atât de „una” cu păcatul său, încât cei doi se identifică. Cum a fost Hitler cu nazismul, Stalin cu crima, Hugh Hefner cu pornografia, etc.

Eu nu zic că păcătoşii nu se pot pocăi, şi că nu trebuie să li se ofere mereu şansa de a se întoarce la Dumnezeu. Dar unii dintre ei, nu o vor face niciodată! Ei devin „răi” (Ps 119:115 Depărtaţi-vă de mine, răilor…), nişte „fii ai pierzării” care depăşesc limitele oricărei posibilităţi de mântuire. Inima lor se împietreşte şi nu mai pot fi mântuiţi. Şi atunci, ei sunt vrednici de un sentiment ciudat, în care mila profundă este amestecată cu un dispreţ precaut.

Înciuda toleranţei societăţii noastre, de ce oare noi, creştinii suntem… intoleraţi?! De ce suntem consideraţi… făţarnici? Poate pentru că facem şi noi păcate asemănătoare celor condamnate în alţii! Şi atunci, nu ar fi mai bine să începem ca, în timp ce continuăm să arătăm răutatea din societate şi din alţii, să începem să ne curăţăm propria noastră ogradă? Pentru că o viaţă curată şi trăită în lumină, este o mai mare acuzaţie la adresa întunericului decât o mie de cuvinte! Oricum, viaţa şi propovăduirea noastră trebuie fie să ducă la mântuire, fie să fie de mărturie. De aceea este imperativ ca, înainte de a vindeca pe cineva, să ne vindecăm pe noi înşine!

„Dacă mi-aş vinde întreaga avere şi aş da banii bisericii şi săracilor, aş ajunge în cer pentru asta”? am întrebat eu copiii de la şcoala duminicală.

„Nu”! mi-au răspuns ei în cor.

„Dar dacă îmi iubesc soţia şi copiii, dacă lucrez ca să le pun pâine pe masă şi să-i îmbrac şi să le plătesc educaţia, dacă îmi tund iarba regulat, şi ajut în casă, aş ajunge în cer pentru asta”? am întrebat în continuare.

„NU”! avenit din nou răspunsul lor.

„Dar dacă aş curăţa zilnic biserica, dacă aş fi mereu prezent la toate serviciile de aici, apoi dacă aş merge în vizită la spital, dacă aş cerceta pe văduve şi pe orfani, aş ajunge în cer pentru asta”? am continuat eu.

Din nou răspunsul a fost „nu”!

„Atunci, ce ar trebui să fac ca să ajung în cer”? am continuat eu?

„Ar trebui să mori”! a răspuns un băieţel în vârstă de 5 ani.

1 Tesaloniceni 5:16 Bucuraţi-vă întotdeauna.

Iată o poruncă interesantă şi greu de îndeplinit, din punct de vedere omenesc, firesc! Pavel privea din perspectiva vremurilor sale spre vremurile mele şi afirma că în vremurile în care voi trăi eu, vor fi vremuri grele: 2 Timotei 3:1 Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Nu ştiu ce a văzut Pavel în Duhul, sau ce fel de inspiraţie a avut el, şi dacă a avut el dimensiunea totală a răului din vremurile acestea.

Citeam azi că mai nou, homosexuali din Mexic se refugiază în SUA şi cer azil politic pentru că la ei în ţară ar fi persecutaţi pentru orientarea lor sexuală şi păcatul lor. Dacă se dă câştig cauzei unora ca ei, mâine-poimâine America va deveni un refugiu căutat al homosexualilor din lumea întreagă. Ca şi când nu am avea destui printre noi şi nu ne-ar fi destulă scârbă de păcatul acesta! Acesta este doar un aspect al răului. El reflectă vremurile grele produse de existenţa şi multiplicarea păcatului în lumea noastră. Destrăbălarea este la culme şi este propagată pe toate canalele de telviziune şi-n mai toate publicaţiile. Lumea aleargă la cei răi şi păcatul este consumat ca apa, ca ceva necesar. Absolutul moral a fost dat laoparte şi acum ceea ce devine acceptat de cei mai mulţi devine norma de comportament.

Apoi avem de-a face cu boala şi moartea. Pe de o parte, omul trăieşte mai mult decât acum 50 de ani. Văzând tot mai mulţi octagenari şi peste, uităm că pe de altă parte, mor mulţi tineri. Accidentele auto, consumul de alcool, de droguri şi violenţa îşi pretind victimele. Apoi, boli necruţătoare pe toate continentele seceră vieţile multora. În clipa aceasta, în fiecare 24 de ore, în Africa mor din cauza AIDS (SIDA) 6,600 de oameni, alte 8 mii sunt infectate cu virusul şi se nasc 1,400 copii cu virusul HIV. 38.8% din populaţia Botswanei este infectată de AIDS. 33,7% din populaţia Zimbabwe-ului de asemenea! Nu intru în amănunte că sunt înspăimântătoare. Apoi, cancerul şi alte boli incurabile îşi seceră victimele. Ca să nu mai amintesc boli de inimă, diabetul, colesterolul şi altele.

Apoi, avem dezastrele naturale: furtuni, uragane, tsunami, cutrenmure de pământ şi explozii ale vulcanilor. Lângă ele, ploi torenţiale şi în ultimele 3-4 săptămâni, chiar aici în America, zăpezi şi friguri care au luat zeci de vieţi. Toate aceste lucruri le vedem cu ochii fie lângă noi, fie prin imaginile transmise pe canalele televiziunilor.

Dacă viaţa altora este afectată astfel de durere, păcat, moarte şi nenorocire, nici noi nu suntem feriţi de porţia noastră câteodată zilnică de probleme: îngrijorări, angoasă, suferinţă, neînţelegeri, moarte, boală, păcat. Mai ales păcatul… când ne ia prin surprindere, şi îi cădem victime. Plânsul lui Petru după lepădarea de Domnul ne năpădeşte inimile şi sufletul!

Şi atunci, cum să te mai bucuri? Adică, înţeleg bucurie când ai parte de o zi senină, sau de câte o zi în care problemele te-au ocolit şi au lovit pe altcineva, departe de tine! Dar, ÎNTOTDEAUNA? Espe posibil asta, sau este o exagerare scăpată de Pavel printre alte lucruri bune spuse de el?
Să nu uităm că scopul nostru nu este de a deveni fiinţe care trăim prin vedere, ci prin credinţă (2 Corinteni 5:7 pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere). Lucrurile care se văd, sunt trecătoare (2 Corinteni 4:18 Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veşnice): trece şi plăcerea, şi tinereţea, cum trece şi suferinţa şi necazul. Dar există plantată în noi o viaţă nouă, care nu trece niciodată! Există în noi o nădejde care nu va dispare! Este viaţa Domnului Isus Christos şi nădejdea veşniciei!
Noi trebuie să privim toate lucrurile ca o oportunitate de a ne îndrăgosti mai tare de Dumnezeu; noi avem un Tată iubitor, care face ca toate lucrurile să lucreze în folosul nostru (Romani 8:28 De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său). Noi trebuie să privim mereu DE CEALALTĂ PARTE! Partea din care priveşte lumea, nu este destul de bună pentru noi! Noi nu suntem din lume, ci din Dumnezeu!
Vezi, ce prieten bun a fost Isus cu Lazăr şi surorile sale, Maria şi Marta! Când Lazăr s-a îmbolnăvit, Isus putea să-l vindece de la distanţă. Surorile şi-au privit fratele stingându-se puţin câte puţin. Sunt convins că au trimis vorbă lui Isus, dar acesta nu a venit la timp… şi Lazăr a murit! Ce durere şi tristeţe! Însăşi Isus varsă lacrimi la mormântul lui Lazăr! Dar clipe mai târziu, Lazăr este înviat, surorile îşi primesc fratele înapoi viu, numele lu Dumnezeu este slăvit, şi toate lucrurile au lucrat împreună spre binele lor şi spre slava lui Dumnezeu.
Pavel şi Sila erau apostoli şi iubiţii lui Dumnezeu. În Filipi, au predicat Evanghelia cu putere şi au vindecat bolnavii. Apoi, se părea că cu o anumită ocazie, Dumnezeu i-a lăsat pe cei doi apostoli în mâna unor necredincioşi mânioşi. Chiar au fost bătuţi şi apoi închişi în închisoarea locală. Acolo Pavel şi Sila au continuat sp facă ceea ce ştiau ei mai bine: să cânte lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a scos din temniţă printr-o minune, ca apoi să se pocăiască o întreagă familie şi numele lui Dumnezeu să se slăvească. Pavel ştia despre ce vorbeşte când ne cerea să ne bucurăm întotdeauna!
Lucrurile care vin în viaţa noastră nu sunt scăpate de sub controlul lui Dumnezeu. El nu a scăpat controlul asupra lumii. Totul se desfăşoară după planul lui Dumnezeu. Şi totul are ca sfârşit binele nostru şi slava lui Dumnezeu. Aşa că, haideţi să ne bucurăm! ÎNTOTDEAUNA!

Este “Valentine’s Day” şi vă urez tuturor să aveţi “Happy Valentine’s Day”! Ziua aceasta este după înţelegerea mea, ziua persoanelor iubite! Şi ce multe sunt acestea, dacă stăm să ne gândim adânc la fenomenul acesta al dragostei!

Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a iubi, dar nu de a iubi cum iubeşte lumea, ci cum iubeşte El. Dumnezeu este dragoste şi El ne-a ales înainte de a ne iubi. Deci dragostea Sa este voluntară şi aşa trebuie să fie şi dragostea noastră. Noi trebuie SĂ VREM să iubim şi SĂ ALEGEM pe cine vrem să iubim. Iubirea nu trebuie lăsată la discreţia sentimentelor sau preferinţelor noastre, deoarece acestea sunt capricioase şi astăzi îţi place de cineva, deci poţi iubi persoana respectivă, iar mâine nu-ţi mai place şi abandonezi iubirea.

Dragostea de tipul celei cu care ne iubeşte Dumnezeu este un lucru bun care uşurează poverile grele, care face dulci lucrurile amare. Ea te determină să faci lucruri măreţe, să doreşti mereu perfecţiunea şi să creşti mereu în bunătate şi în har faţă de alţii. Dragostea aceasta oferă mai mult decât doreşte; ea nu vede imposibilul, nu cade de oboseală, nu are restricţii şi de aceea se oferă liber, fără rezerve şi fără margini.

Dar unde să încep să exercit forţa aceasta uriaşă tunată în inima mea prin Duhul Sfânt care mi-a fost dat?

Vă propun să începem să iubim mai mult ACASĂ pe cei apropiaţi nouă. Am descoperit în viaţă că adesea este mult mai uşor să iubeşti pe cei din Africa decât pe ai tăi. Este mai uşor să dai din dragoste o bucată de pâine ca să saturi foamea cuiva decât să saturi foamea după apartenenţă, apreciere şi părtăşie a cuiva din casa ta. Dar haideţi ca măcar începând cu această zi specială să ne rotim privirile în jurul nostru: la soţul nostru, la soţie, la copii, părinţi, fraţi, surori, nepoţi, veri, cumnaţi şi cumnate… şi să alegem ca să îi iubim. Apoi după ce vom determina lista celor iubiţi în cercul restrâns al familiei, haideţi să trecem în biserică, apoi în societate, şi să nu ne oprim aici ci să revărsăm dragostea din inima noastră către toţi oamenii.

Sună imposibil? Chiar dacă ţi se pare imposibil, nu este, deoarece dragostea are aceasta capacitate de a te umple cu atât mai mult cu cât mai mult o oferi altora. Dacă vrem, vom putea!

În încheiere vreau să vă spun tuturor că mă bucur de dragostea pe care mi-o arătaţi mie şi familiei mele şi vă iubesc şi eu la rândul meu din inimă!

Încă o dată, HAPPY VALENTINE’S DAY TUTUROR!

Din când în când, vineri seara mă uit la câte un film închiriat de la un magazin de-aici din loc. Aseară m-am uitat la filmul The Guardian. Pe româneşte, gardianul, păzitorul. Este un film despre nişte înotători din Coast Guard-ul Statelor Unite. Militarii aceştia au datoria şi menirea de a salva naufragiaţii din apele oceanelor şi mărilor. Raza lor de acţiune este locală, prin preajma oraşelor unde sunt arondaţi; uneori ei pleacă detaşaţi sau voluntari în zone de catastrofe naturale, cum a fost cea de acum doi ani când tsunami-ul a măturat localităţi întregi de pe coasta indoneziei şi s-au pierdut peste 200 de mii de vieţi.

Nu are rost aici să vă povestesc filmul; dacă doriţi, îl puteţi vedea, este interesant şi captivant. Un film despre sacrificiu personal, despre dăruire şi dragoste. Am rămas şi din filmul acesta, ca din aproape toate filmele ce le-am văzut vreodată, cu un gând sau două. Despre unul dintre ele scriu acum.

Eroul acţiunii filmului este înotătorul Ben Randall. O legendă a Coast Guard-ului din Alaska. Despre el circulau legende că ar fi salvat până la 300 de vieţi. Era deţinătorul celor mai multe recorduri, cum ar fi la rezistenţă sub apă, la viteză, etc. Trecut de vârsta de 40 de ani, deşi ar fi putut să muncească de-acum în spatele unui birou, Randall continuă să înoate şi să salveze naufragiaţi, chiar cu preţul propriei sale căsnicii. Ultima dintre încercările acestea duce la pierderea helicopterului din care se lansau înotătorii şi cu care salvau naufragiaţii. Împreună cu helicopterul se pierd vieţile întregului echipaj, printre care şi viaţa celui mai bun prieten a lui Randall.

Înotătorul este trimis pentru un timp de recuperera fizică şi psihică pe uscat, la un centru de antrnare şi educare a noilor candidaţi la Coast Guard. Acolo devine principalul antrenor pentru un sezon. Printre noii candidaţi, un băiat care era foarte bun înotător, şi care are obiectivul declarat de a doborî recordurile lui Randall. Ceea ce şi reuşeşte. Cei doi se dovedeşte că au ceva în comun în ceea ce priveşte trecutul lor, se împrietenesc şi ajung să muncească împreună la aceeaşi unitate din care venise la centrul de antrenare Randall. Acolo înoată împreună pentru a salva naufragiaţii.

Randall se decide să se retragă, după o tentativă de salvare în care, hăituit de coşmaruri din noaptea în care îşi pierduse echipajul, l-au făcut să rateze o salvare şi apropae să-şi piardă viaţa. Ahtiat după doborârea tuturor recordurilor lui Randall, tânărul prieten şi discipol îl întreabă în clipa despărţirii care este recodul să de vieţi salvate. Randall răspunde… 22. Tânărul e surprins; 22 nu-s 200-300 cum se spunea! La care randall precizează: 22 de vieţi nu a putut salva. El a ţinut doar recodul vieţilor pe care nu le-a putut salva, nu ale celor salvate!

Asta m-a impresionat mult din film. Îmi amintesc cum, după ce am început să vestesc Evanghelia prin ţară, prin anii ´70, prin biserici desigur, şi am început să fac chemări la mântuire după predică, veneau oamenii în faţă ca să-şi predea viaţa Domnului Isus. Mă bucuram dacă erau 2-3, şi am început să ţin un fel de evidenţă mintală a celor ce se predau. O dată, la Timişoara am fost 41 de oameni! Ce m-am mai bucurat! Recordul l-am pierdut dealungul anilor.. nu m-a mai preocupat. Dar nu m-am gândit niciodată câţi oameni am pierdut! La câţi le-aş fi putut salva viaţa, dacă le-aş fi propovăduit pe Christos, şi nu am făcut-o!

Domnul Isus spunea într-o pildă despre cei ce aduc rod: unii 30, alţii 60, alţii 100. Nu intru aici în explicarea pildei, doar fac un comentariu: pentru fiecare 30 de boabe produse (să zicem boabe), se pierd 70 (dacă 100 este 100%). Pentru fiecare 60 produse, se pierd 40. Cine ţine evidenţa celor ce se pierd? Cine ţine evidenţa ocaziilor pierdute? Suntem traşi oare la răspundere şi pentru păcatele de omitere, nu doar pentru cele de comitere?

Asta mi-a dat de gândit, şi ar trebui să-ţi dea de gândit şi ţie cititorule! Tragedia vieţilor pierdute! Păstorul oilor din povestirea Domnului Isus se interesa de o oaie pierdută, nu de 99 de oi salvate! Gospodina căuta banul pierdut! Tatăl aştepta fiul risipitor! Este ceva despre cel pierdut care e foarte apropae de inima lui Dumnezeu, chiar în centrul acesteia. O iubire, un patos şi un tânjet după cel pierdut pe care, dacă nu-l înţelegem, nu vom putea fi niciodată buni salvatori de suflete!

Aceasta este menirea noastră. Noi toţi care am venit la Christos am devenit salvatori de suflete! Câte vieţi am pierdut? Câţi am neglijat să salvez? Pe lângă câte ocazii am trecut indiferent? Vom afla vreodată răspunsul la aceste întrebări?

Nu ştiu… dar ştiu că am fost motivat să fiu mai atent cu viaţa naufragiaşilor din jurul meu. Fii şi tu! Şi hai să devenim împreună, gardianul! Păzitorul vieţii fraşilor noştri!

La o întîlnire evenghelistică, evanghelistul îndemna pe oameni să se lase de tot felul de rele pe care le făceau.

A ajuns la o femeie pe care a întrebat-o de ce anume vrea să se lase? Femeia i-a raspuns: eu nu fac nimic şi nu vreau să mă las de asta!

Nu, nu o să scriu despre moartea lui Anna Nicole Smith… deşi despre ea se scrie şi se vorbeşte pretutindeni în zilele astea. mai întâi, se spunea că despre ANS se va vorbi doar în trecere… ea nefiind o celebritate decât prin scandalurile în care a fost implicată. Dar apoi toată media a sucombat şi acum doar despre ea se vorbeşte.

Vreau însă să amintesc pe scurt un alt eveniment, care ne-a preocupat săptămâna trecută. Un eveniment destul de bizar. Lisa Nowak, un astronaut de la NASA a fost acuzată de tentativă de răpire şi omor contra unei aşa-zise rivale de-a ei într-ale inimii. Nu intru în amănunte, acestea sunt de găsit pretutindeni! Doresc să mă refer la un alt aspect. Dar, să pornesc din altă parte.

Când eram copii şi am început să mergem la şcoală, ne-a întâlnit cu nişte oameni (unii cu bărbaţi dar cei mai mulţi dintre noi cu femei) care au devenit ca nişte modele pentru noi: învăţătorii şi învăţătoarele noastre. Apoi, de la şcoala primară încolo, prin liceu, facultate şi chiar după, la studii de masterat sau doctotorale, profesorii şi profesoarele noastre. Toţi aceştia implicaţi în pregătirea şi educarea noastră au devenit pentru unii dintre noi mai mult decât modele: ei au fost idolii noştri. Mulţi am dorit să fim ca ei „când vom creşte mari”.

Ei nu erau singurele noastre modele: erau doctorii, erau inginerii, erau… tot felul de oameni! Apoi au fost atleţii, şi sportivii la diverse discipline, şi cântăreţii şi actorii, şi poeţii, şi… Şi, undeva acolo sus, de tot, erau astronauţii! Mulţi dintre noi am crescut în România, şi a fi astronaut, era un vis îndepărtat! Deşi, a fost în tinereţea noastră un astronaut român, Dumitru Prunaru.

În ultimii 20 de ani de America, am văzut cum toţi „idolii” şi modelele noastre dispar unul după altul. Învăţători şi învăţătoare care-şi violează copiii încredinţaţi spre educare, sportivi dedaţi drogurilor şi curviei, cântăreţi şi artişti ce-şi distrug viaţa într-o trăire nebună şi fără nici un discernământ, avocaţi, ingineri şi medici dedaţi pornografiei, preoţi pedofili, biserici care admit homosexualismul ca o practică nepăcătoasă şi care angajează oameni ai sutanei de orientare homosexuală.

Lisa Nowak a aparţinut unei categorii de oameni de la care se aştepta un echilibru şi o statură deosebită. Nu că astronauţii ar fi fost păziţi de păcate, nu, nici pe departe! Dar în ultimii 40 de ani, de când omul zboară în spaţiu, ei au fost urcaţi pe un piedestal destul de înalt în opinia publică şi a noastră a fiecăruia.

Verificaţi multiplu din punct de vedere medical şi psihologic, social şi al vieţii personale, astronauţii erau o categorie aparte printre noi. Până săptămâna trecută. Nu mă miră de acum să vedem tot mai multe lacune şi în acest grup de modele. Cum a fost şi cu profesoarele, dacă vă amintiţi: mai întâi a fost o Mary Kay Letourneau în 1996, pe când avea 33 de ani şi „iubitul” ei, elevul de 13 ani… apoi totul a mers în jos. Astăzi avem zeci de învăţătoare şi profesoare care trăiesc cu adolescenţii lor elevi.

Îmi pare rău că trebuie să scriu aceste rânduri, dar sunt foarte trist. Lumea în care trăim s-a stricat mult de tot, şi nu dă semne să se oprească curând. Vorba lui Pavel: 2 Tim 3:1-5 Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngîmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia. Va mai fi oare ceva bun rămas pe pământ când va veni Fiul Omului? Eu şi cu tine cititorule, avem datoria de a fi luminile lui Isus Christos! Modelele lumii acesteia, că toate celelalte modele, dispar încet-încet.