PERSPECTIVE CRESTINE

Eugene Peterson, celebrul autor al Bibliei The Message: The Bible in Contemporary Language, întrebat despre lipsa de înțelegere cu privire la spiritualitate din cercurile creștine, și dacă aceasta are ceva de-a face cu mișcarea New Age spune următoarele în interviul acesta oferit revistei Christianity Today: 

Chestiile New Age sunt de fapt vechi de când lumea.  Au existat dintotdeauna.  Ele constituie o scurtătură spre - cred că trebuie să folosim cuvântul spiritualitate.  Se caută ocolirea obișnuitului, a zilnicului, a fizicului și a materialului.  Ele sunt o formă de gnosticism și au o atracție deosebită deoarece oferă o spiritualitate care nu are nimic de-a face cu spălatul vaselor, schimbarea scutecelor sau mersul la muncă.  Nu sunt integrate cu munca, oamenii, păcatul, necazurile și inconvenabilul.

Am fost păstor mare parte din viața mea, circa 45 de ani.  E o muncă ce-mi place.  Dar îți spun adevărul, oamenii care mă supără cel mai mult sunt cei ce vin să mă-ntrebe, „pastore, cum pot fi spiritual?”  Lasă-n pace spiritualul!  Începe prin a-ți iubi soțul!  Iată un punct bun de începere.  Doar că oamenii nu-s interesați în aceasta.  Sau, în a-și iubi copiii, a-i accepta așa cum sunt ei.

Ce adevărat!  Cât de multe din mesajele noastre sunt ezoterice, intelectuale, lipsite de practică.  Domnul Isus a folosit pilde și povestiri (de fapt, întreaga Biblie e o compilație de povestiri) care să exemplifice cum trebuie să facem la rândul nostru.  „Du-te și fă și tu la fel” (Luca 10:37) este principiul învățării și practicării Cuvântului lui Dumnezeu.

Cred că gândurile acestea merită mai multă atenție din partea noastră.

Un mesaj video de citeva minute, creiat de Mark Driscoll, păstorul unceia dintre bisericile cu creșterea cea mai rapidă din SUA (Mars Hill Church, aici în Seattle), a fost criticat de către Billy Hybels la o conferință din Florida (http://theresurgence.com/md_blog_2007-04-28_banned_church_planting_video) și a fost pus mai târziu pe YouTube de către Driscoll.  Îl puteți viziona aici: .

Driscoll este de principiul că ar trebui acordată o atenție mult mai mare bărbaților atunci când se evanghelizează.  Ei ar trebui de asemenea mult mai implicați în toate activitățile bisericilor, care cel puțin aici în Statele Unite, din cauza declinului participării masculine, bisericile sub mai toate aspectele lor (comitete, worship, activități, școală, etc) au fost feminizate.

Cred că subiectul merită o discuție mai atentă și cu privire la bisericile românești.  Voi reveni cu privire la aceasta într-o postare ulterioară.

Am auzit cândva povestea asta, pe care v-o transmit şi vouă:

Se spune că într-un orăşel din America, prin Texas, existau 4 biserici creştine (una Prezbiteriană, una Baptisă, una Metodistă şi una Catolică) şi o sinagogă evreiească. De asemenea, orăşelul fiind aproape de pădure, mai existau acolo şi o mulţime de veveriţe. Veveriţele se înmulţiseră tare şi se suiau pe clădirile bisericilor şi a sinagogii, şi făceau multă mizerie şi stricăciune. Aşa că fiecare dintre biserici s-a hotărât să facă ceva în dreptul ei, cu privire la veveriţe.

Biserica Prezbiteriană, a anunţat o adunare generală pentru a discuta problema veveriţelor, şi după multă discuţie şi rugăciune, au ajuns la concluzia că veveriţele au fost predestinate să fie acolo şi nu s-ar cuveni ca oamenii să se amestece în voia de dinainte a lui Dumnezeu.

Biserica Baptistă a fost cucerită de veveriţe. Acestea şi-au făcut domiciliul chiar în baptisterul bisericii. Aşa că comitetul bisericii a fost adunat de urgenţă şi cu această ocazie au hotărât ca să pună o acoperitoare peste baptister şi să boteze toate veveriţele deodată. Nu ştiu cum se făcu că veveriţelor le plăcu chestia asta şi săptămâna viitoare veveriţele se înmulţiseră.

Biserica Metodistă suferind şi ea de invazia veveriţelor, s-a decis să întrebe la centru ce să facă cu ele. Mai marii metodiştilor le-au trimis o scrisoare prin care li se comunica ferm că veveriţele, alături de bufniţele cu pete, lupii din Yellowstone şi alte animale asemănătoare, sunt şi ele „persoane” creiate de Domnul şi omul nu are voie să se comporte rău cu un „semen” al său. Aşa că după sfatul primit de la centru, metodiştii au adunat veveriţele în nişte cuşti faine, pluşate, şi le-au transportat într-un habitat departe de orăşelul lor. Numai că, după trei zilele veveriţele erau înapoi.

Biserica Catolică, confruntată şi ea cu problema veveriţelor, a cerut sfatul de la un arhiepiscop, care le-a sugerat că nici o biserică nu poate fi mofturoasă cu privire la cine vine la biserică şi cine vrea să se convertească la catolicism. Aşa că, sub îndrumarea arhiepiscopului, catolicii au înregsitrat veveriţele ca membri. Acum veveriţele nu mai veneau la biserică decât cel mult de două ori pe an: la Înviere şi la Crăciun.

Despre ce a făsut sinagoga vizavi de veveriţe, nu se ştiu prea multe. Se zvoneşte că au prins pe şeful de trib al veveriţelor, l-au tăiat împrejur după care nu s-a mai văzut nici o veveriţă pe proprietatea lor!

George se îmbolnăvi într-o zi, şi doctorul îi spuse să se pregătească de moarte. Soţia sa, stătea pe marginea patului de spital, ţinându-l de mână pe George, lăcrimând şi spunând:

„George, în timpul celor 47 de ani câţi am fost căsătoriţi, am fost întotdeauna cu tine. În timpul inundaţiei care ne-a distrus casa, am fost cu tine. Când ai făcut atacul de cord şi ai fost operat, am fost cu tine. Când ai avut probleme financiare şi a trebuit să dai faliment, am fost cu tine. Când incendiul ne-a ars noua casă, am fost cu tine. Şi acuma, când eşti pe moarte, sunt cu tine”.

George dădu din cap, şi spuse cu voce stinsă:

„Ai dreptate, Mildred. Ai fost cu mine. Poate că tu ai fost piaza rea”.

„Viaţa este grea!” De câte ori nu am auzit expresia aceasta! Sub ea se ascund tot felul de frustrări, încercări nereuşite, vise sfărâmate, speranţe neîmplinite sau deşarte. Lacrimi şi transpiraţie, despărţire şi moarte, muncă grea sau durere de cap după distracţia de aseară. Despărţirea de iubită sau dragostea neîmpărtăşită. Examenul ratat sau icnitul sculatului de dimineaţă când toate oasele scârţăie. Gâfâitul urcatului la etajul 1 sau al schimbării cauciucului dezumflat. Întrebările sâcâitoare ale copilului şi prezenţa şi mai sâcâitoare a soacrei. Meciul ratat al echipei favorite sau pantofii care ne fac bătături.

„Viaţa este grea!” Ea este grea pentru că ceva a stricat lumea. Pentru că există un ferment, o drojdie în lume, care a stricat tot ceea ce ar fi fost „uşor”. Există un blestem pentru neascultarea de Dumnezeu. Dar viaţa este grea nu doar sub aspect ontologic, ci şi pentru că ne-o îngreunăm noi. Avem obiceiuri sau recurgem la activităţi care o fac şi mai grea decât este ea.

Am să mă ocup în meditaţia aceasta doar de un aspect al greutăţii vieţii: îngreunarea vieţii de către noi. Soţia mea şi cu mine ne-am mutat de mai multe ori. Vezi, pe când trăiam în România, eram mai „statici”. Cei mai mulţi, s-au năcut într-un oraş, au învăţat acolo, dacă au trebuit să meargă la facultate în alt oraş, după studii au căutat să se întoarcă în oraşul natal, acolo s-au căsătorit cu iubita din tinereţe, au întemeiat un cămin, au muncit toată viaţa, s-au pensionat, apoi au murit şi au fost îngropaţi în cimitirul local.

Mutarea în America ne-a obligat să adoptăm oboceiul celor de aici, de a ne muta acolo unde este serviciul mai bun, clima mai plăcută, duşmanii mai puţini… Aşa am constatat cu ocazia fiecărei mutări că între mutări adunăm o mulţime de lucruri inutile. Ele devin cu timpul un bagaj nefolositor, un balast de care nu scăpăm decât dacă facem periodic un inventar forţat şi riguros, dictat de exemplu, de o nouă mutare. La mutare trebuie să cântăreşti bine dacă obiectul respectiv merită să fie împachetat, transportat, despachetat şi pus la un nou loc al său. Orice adunare inutilă de lucruri nefolositoare face viaţa şi mai grea decât este ea.

Până când nu trebuie evaluată importanţa obiectelor, adunăm pantofi cu talpa găurită şi pe care nu-i mai purtăm, doar din sentimentalismul provocat de amintirea comodităţii oferite în anii când ne-au servit. Punem deoparte cu grijă bluza pătată că poate o să o purtăm vreodată pe acasă. Cuţitul cu mânerul rupt, poate ne va folosi vreodată la deşurubarea unui şurub. Sticle şi borcane goale, le ţinem în speranţa că vom pune vreodată ceva pe iarnă şi le vom umple cu bunătăţi… deşi deocamdată, nu se umplu decât de praf. Ziare şi reviste vechi, care nu au fost bune decât de citi pe autobuz, le ţinem pentru că poate or fu bune vreodată la vreo împachetare.

Fire şi sârme, cuie şi piuliţe, unelte ruginite, aparate în care au curs bateriile şi nu mai pot fi reparate, butoane şi nasturi, cârpe şi tot felul de alte obiecte de îmbrăcăminte: o mănuşă rămasă singură, după cea geamăna ei a rămas pe undeva la patinoar, un ciorap gros al cărui frate a rămas pe pârtia de schi. Cutii în care au fost biscuiţi sau fursecuri, altele în care am primit colete, pungi de hârtie şi de plastic (pungi de un leu, cum le ziceam acum 40 şi ceva de ani în ţară…), capace de tot felul, pixuri cu pasta uscată, cioturi de creioane care nu mai pot fi folosite niciodată. Cărţi vechi pe care nu le vom citi niciodată deoarece ne îngrămădesc cărţile cumpărate de curând, haine cumpărate doar pentru că erau ieftine, nu pentru că ne trebuiau. Ceasuri şi vreo 3-4 „remote controls”. Prea mulţi „da” spuşi la orice solicitare, oricât de ieftină. Poşeta care e plină de 1001 lucruri, deşi folosim doar 12 dintre ele.

LUCRURILE acumutale fără nici un rost complică mult viaţa. Sunt greu de inventariat, de organizat şi apropae că nu le găseşti utilitatea, pentru că ele sunt mereu în competiţie cu ceea ce este mai nou, mai util şi mai obişnuit în clipa respectivă. Ele ocupă inutil un spaţiu în care probabil că adună praful şi mai multă perimare decât cea cu care au aterizat în spaţiul respectiv. Costă adesea bani şi valoarea emotivă nu este reală ci doar închipuită. La mutare trebuiesc organizate, alese, scormonite… şi apoi trebuie să te scarpini în cap ce să faci cu ele.

În Biblie este o întâmplare, a lui Lot. Omul acesta a locuit în Sodoma, cetate care a fost distrusă de Dumnezeu din cauza păcatului găsit în ea. Lot însă a fost scăpat din cetate de către Dumnezeu, şi cu ocazia aceasta, Lot a vrut să ia cu el „lucruri”. Îngerii care l-au ajutat să scape i-au spus că nu poate scăpa decât dacă pleacă doar el şi ai lui, fără lucruri. Apoi, avem îndemnul Domnului Isus din rugăciunea „Tatăl nostru” de a ne ruga doar pentru… pâine! De ce doar pâine? Pentru că alături de aer şi apă, pâinea constituie o necesitate a vieţii. Când învăţăm să evaluăm ceea ce este cu adevărat esenţial, vom reuşi să scăpăm de LUCRURI care ne fac viaţa şi mai grea! Când vom reuşi să eliminăm excesul de lucruri vom elimina parte din greutatea vieţii, o parte care stă în puterea şi controlul nostru, aceea parte care acum ne controlează ea pe noi.

Hmm. „Viaţa e grea!” Aşa cum este. Să nu o îngreunăm cu LUCRURI! Pavel a afirmat că el ştie să trăiască şi în belşug şi în lipsă(Filipeni 4:11-13)… Mie mi se pare că accentul pus de Pavel este pe lipsă, deoarece cine se învaţă să trăiască frugal, poate aprecia surplusul oricât de mic ar fi el, pe când cine nu ştie decât belşugul, este nemulţumit mereu de un standard mai scăzut decât cel obişnuit. Să renunţăm la balast, la lucrurile ce ne fac probleme şi nu ne aduc nici o soluţie!

Am ascultat/privit predicile de la Willingdon Church (linkuri puse pe site-ul sau de catre Aurel Mateescu http://aurelmateescu.wordpress.com/2007/04/23/mesaje/ şi http://aurelmateescu.wordpress.com/2007/04/22/impact-asupra-natiunii-pentru-cristos/ ) şi m-am gândit la ceva: mesajele acestea au fost excepţionale (desigur că şi vorbitorii excepţionali, inclusiv Paul Negruţ). De ce este atât de greu în restul timpului să găseşti predici bune în bisericile noastre? De ce sunt lipsite de provocare predicile noastre? De ce nu ne cer să schimbăm radical viaţa? De ce, în cuvintele parafrazate ale lui Mark Driscoll, predicăm pe Pavel (şi aceasta, o facem doar zgâriind suprafaţa, vreau să fiu clar aici, ca să nu-şi închipui vreunul cine ştie ce!) dar nu trăim pe Pavel, şi ca atare, nici cei ce ascultă predicile noastre nu sunte provocaţi să „calce pe urmele noastre”?

Când eram tânăr, mi-a spus cineva că Richard Wurmbrant ar fi afirmat odată că un predicator bun, dacă are 10 predici bune într-un an este foarte bine! Nu pot valida dacă afirmaţia de mai sus aparţine lui Wurmbrant sau nu, dar pe vremea aceea, mă gândeam că 10 predici bune într-un an… nici o problemă! Acum, după atâtea predici ascultate şi alte atâtea predicate, afirmaţia de mai sus e adevărată.

Eu cred că noi am devenit robii mediocrităţii. Avântul suferit (dacă…) pe băncile seminarului, când visam la ce vom face, cum ne vom pregăti, cum vom citi zilnic şi cum ne vom ruga ca Tatăl ceresc să reverse peste noi harul, înţelepciunea şi puterea Sa, s-a stins curând după ce am ocupat primul „post de păstor” şi am început rutina zilnică. Mediocritatea a început să cucerească totul împrejurul nostru, şi ne-a cucerit şi pe noi.

„Merge oricum” este parola zilei de azi, înlocuind „merge şi aşa” al zilei de ieri. ”Aşa” de ieri, avea o identitate. L-am cântărit, l-am evaluat, l-am dezvoltat până la un punct, şi apoi am renunţat să mergem mai departe, şi l-am numit „aşa”. Dar „oricum”! O, „oricum” nu a ajuns nici măcar la stadiul de „aşa”. „Oricum” este… „oricum” pe scara valorilor şi a aşteptărilor, adesea cât mai aproape de cel mai puţin effort, de cea mai mică cheltuială şi preocupare necesare!

Îmi amintesc că pe când eram de vreo 16 ani (şi ce mulţi ani au trecut de atunci!), păstorul bisericii m-a luat cu el într-o seară de evanghelizare şi a promis părinţilor că mă va aduce acasă. Seara, după ora 10, călătoream spre casa părinţilor în maşina păstorului. La colţul străzii pe care locuiam, la vreo 100m de casă, i-am spus păstorului că poate opri acolo, şi să mă lase, că pot merge pe jos ultimii metri. El mi-a spus un lucru care m-a marcat toată viaţa: „te duc până în faţa casei, deorece un lucru bun trebuie făcut şi bine!”, şi m-a dus până în faţa casei.

Mediocritatea! Am fost la casa nouă a unui prieten. Zidită într-un cartier de case noi. În prima săptămână s-a defectat două robinete, uşa de la balcon s-a blocat, podelele au început să scârţâie, se plângea el. Călcând pe podele, l-am întrebat ce se întâmplă: nu-i gata încă casa? O, ba da! Dar a fost făcută cu materiale de slabă calitate, cu muncă de mâna a treia, ca să fie o investiţie cât mai mică cu un profit cât mai mare pentru constructor. Mediocritatea a pătruns în şcolile noastre, în bucătăriile noastre, în îmbrăcăminte, în calitatea familiei, în produsele comercializate în magazine, în artă şi cultură! Păi, la ce te aştepţi când cultura zilelor noastre este tot mai mult modelată de „u-tube”, de „my-space” şi de „wikipedia”. Nu degeaba revista TIME te-a numit ca perosană a anului 2006 pe TINE (YOU în engleză). Adică NOI ca întreg, prin folosirea masivă a internetului, avem acces la modelarea culturii. Numai că „NOI”, ca întreg, reprezintă adesea mediocritatea. Noi ne-am obişnuit cu ea, plătim pentru ea, o consumăm, o producem şi nu aşteptăm altceva!

Dintre locurile cele mai neaşteptate, aşa cum aminteam mai înainte, mediocritatea şi-a făcut loc în adunările noastre. Mediocritatea ne-a copleşit de le venirea la timp sau nelatimp la adunare, până la cântare, activitate, rugăciune, predicare şi tot ceea ce este cuprins între acestea. Noi nu cerem prea mult de la predicatorii noştri. Un mesaj cu două-trei istorisiri dacă se poate lacrimogene, sau cel puţin să ne stârnească emoţiile, o glumă decentă, 2-3 puncte la predică, şi hai repede acasă, că ne aşteaptă viaţa! Predica să nu fie prea mustrătoare, degetul profetului să nu ne arate acuzator. Să fie aerisită, uşor de digerat, nu prea adâncă (că suntem îngânduraţi cu alte gânduri şi nu putem aprofunda), nu prea provocatoare şi scurtă! Mai ales scurtă!

Predicatorii? Mediocri şi ei. Noroc cu internetul, cu atâtea predici în formă audio şi schiţe… că în 15 minute, sâmbătă seara, între două seriale, facem click, copy şi paste şi gata predica de mâine dimineaţă! Mâine seară? O să deschidem o conservă, o s-o încălzim puţin, o întoarcem de pe o parte pe alta (şi aşa când am predicat originalul, nu a impresionat pe nimeni, şi nu o mai ţine nimeni minte…). Poate vine vreun oaspete şi avem norocu´să ne rămână conserva pe altă dată!

Plan de creştere a bisericii, anul aceta de la „A” la „B”, anul viitor de la „B” la ”C” şi aşa mai departe? Da de ce? Crezi că vreau să mă prindă anul ce vine aici, în biserica asta prăpădită? Şi chiar dacă voi fi tot aici peste un an, crezi că contează la cineva că eu am un plan, o viziune, ceva primit de la Domnul care să mă transforme pe mine şi biserica mea? Nu o zis Pavel că el se bucură că Evanghelia e predicată … oricum (Filipeni 1:18)?

Eu cred că e vremea ca să ne scuturăm de mediocritate şi să pretindem de la noi şi de la alţii ceea ce Domnul însuşi ar pretinde: ce avem mai bun! Cât se poate mai bine! În tinereţe cântam cântarea: „am dat oare ce am mai bun lui Isus, când El a dat atât de mult!?” Poate n-ar fi rău s-o mai cântăm încă o dată!

Doresc ca rândurile acestea să fie privite şi judecate ca o provocare din partea lui Dumnezeu. Altfel, vom rămâne robii mediocrităţii, iar Pavel ne spune altceva: 1 Cor 9:24  Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi, deci, în aşa fel ca să căpătaţi premiul!

Ieri am vrut să deschid o discuţie cu un amic care ştiam că este din Pakistan şi că e Musulman ca religie. L-am luat pe departe, şi l-am întrebat dacă ei au anumite zile puse deoparte, pentru mers la moschee sau pentru rugăciune. I-am spus că ştiam din auzite de Ramadan şi că am avut oameni care au lucrat pentru mine şi care au cerut la angajare să le dau voie să se roage. Şi că ei se rugau de 5 ori pe zi, pe covoraşul lor.

Prietenul meu mi-a spus că pentru el, nici o zi nu este mai importantă decât alta, că toate zilele sunt le fel de „sfinte”. Apoi, mi-a spus că el nu se roagă de cinci ori, sau de zece ori, ci că el se roagă neîncetat. Adică mulţumeşte mereu lui Alah şi îl întreabă mereu despre lucruri care-l preocupă sau pe care nu le înţelege. Apoi, mi-a mai spus că motivul pentru care la el toate zilele-s la fel, este că el nu practică o religie ci trăieşte o viaţă.

Pentru o clipă, m-am simţit ca în copilărie, când jucam fotbal în cartier şi un adversar îmi punea o talpă… A trebuit să am un minut de reculegere (eu rar sunt luat astfel prin surprindere) ca apoi să continui discuţia propusă. Fără a lăsa impresia că fac elogiul islamismului, vreau să vă spun că dacă nu aş fi ştiut cu cine vorbesc, am avut pentru o clipă sentimentul că vobesc cu un creştin, unul dintre cei mai faini şi înţelepţi şi maturi creştini care există!

Doamne, ajută-ne pe toţi copiii Tăi să trăim o viaţă, nu doar să, practicăm o religie!

Duminică 20 Aprilie, celebrul cascador Evel Knievel a depus o mărturie a credinței timp de 20 de minute în fața audienței de peste patru mii de ascultători de la serviciul bisericii Crystal Cathedral din Garden Grove, California, pastorită de Robert Schuller jr. După aceea, cascadorul în vârstă de 68 de ani, având un ficat transplantat și suferind de diabet și hepatită, printre alte afecțiuni, s-a botezat în apă.

Robert Schuller povestește că Knievel l-a sunat cu vreo două săptămâni în urmă, și l-a anunțat că și-a predat viața Domnului Isus Christos. Schuller a călătorit în Florida să se întâlnească cu cascadorul, să vadă dacă cele spuse la telefon sunt adevărate. Și erau. Așa că Knievel a fost invitat să depună în public mărturia sa și să se boteze. Ceea ce a făcut. Mărturia sa a determinat botezarea a altor câteva sute de oameni.

Cascadorul care a sărit cu moticicleta sa printre altele, peste 13 autobuze londoneze supraînălțate, peste canionul râului Snake din Idaho, peste un șir de 50 de mașini în Colisseumul din Los Angeles, și care a suferit sute de răniri și fracturi de oase, dar care s-a menținut departe de lumea drogurilor, promovând un stil activ de viață însoţit de o atitudine mentală pozitivă, a făcut acum, spre sfârșitul vieții sale, saltul cel mai de preț: în brațele lui Isus!

În brațele lui Isus orice om este în siguranță! Isus a spus că nimeni nu ne va smulge din mâna Sa (Ioan 10:28). Aici nu ți se rup oasele, nu te îmbolnăvești! Doar firea cea veche este răstignită şi suferă, dar este spre binele nostru ca ea să moară!

Întrebat dacă nu împins de teama de moarte s-a întors la Domnul, Knievel a spus răspicat că nu, și că el crede că va mai trăi mulți ani, și va avea astfel posibilitatea de a mărturisi pentru Christos. Să dea Domnul!

Pocăința acestei celebrități m-a făcut să meditez la cât de greu este pentru un astfel de om să se pocăiască. Printre piedici, amintesc:

1. Bogăția, statutul, anturajul, etc. Domnul Isus a afirmat că cei bogați vor intra cu greu în Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19:23). Desigur că Domnul se referea la bogaţii care se încredeau în averea lor. Dar, mai este și aspectul dificultății de a renunța la ceea ce ai de dragul lui Isus, sau aspectul de a avea, ca și cum nu ai avea (1 Corinteni 7:29-31 Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta, pentru ca cei ce au neveste, să fie ca şi cum n-ar avea; cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura; cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece).

Apoi, pe lângă avere, mai sunt prietenii, petrecerile, anturajul frecventat, mândria a ceea ce ești, o imagine pe care cei ce te adulează o pretind și pe care le-o dai de dragul păstrării fanilor, etc. Toate acestea trag greu în cumpănă. Pavel a numit toate acestea ca fiind „lumea de acum” (2 Timotei 4:10), și este greu să abandonezi „lumea de acum”! Până și noi, care aparținem lui Christos de mai mulți ani, suntem copleșiți pe ne-veste de sindromul „lumii de acum”. Adesea în loc să ne trezim imediat din această „răpire sufletescă” nocivă, nu băgăm de seamă cum trec zilele și chiar anii, până când Domnul scutură barca vieții noastre ca să ne trezească la realitatea că plutim în derivă.

2. Lipsa de mărturie. Cine le va mărturisi unor astfel de oameni? Vorbeam de anturajul lor: pe cine au ei aproape, prieteni sau cunoscuţi care ar putea să le ducă mesajul Evangheliei? Adesea câte un părinte în vârstă mai atrage atenția fiului sau fiicei sale ajunși celebri, despre Isus. Priveam deunăzi la un interviu dat unui reporter de către mama celebrului interpret de muzică „gansta rap”, Snoop Dogg. Ea este lucrător ordinat în slujba Evangheliei și spunea că se roagă zilnic pentru fiul ei și crede că el se va întoarce la Domnul și va deveni un păstor! Ba mai mult chiar, doamna Green are ca lucrare, printre altele, și atingerea mamelor unor celebrități cu mesajul Evangheliei (vezi linkul acesta: http://www.boston.com/ae/celebrity/articles/2005/12/15/snoop_doggs_mom_preaches_antigang_gospel_to_children/ )

Dar este dificil să ajungi la astfel de celebrități. Și atunci când ajungi în preajma lor, te copleșește un fel de jenă (irațională, nejustificată și care nu vine din Christos) de a le spune despre mântuire. La urma urmei, cine ești tu? Ce ai făcut tu? Ce rezultate ai? Câți bani ai? Ce avantaje ai pe care să nu le aibă celebritatea? Și suntem dezarmați, pentru că ne gândim în termenii lumii, în fel materialist! Tu deţii în tine o comoară! Şi vasul tău de lut, nu este cu nimic mai prejos decât vasul de lut al celebrităţii! Dacă nu mă crezi, aşteaptă câţiva ani, până vă vor mânca viermii şi pe tine şi pe celebritate, şi apoi, ia un interviu virmilor, dacă a fost vreo diferenţă între lut şi lut! Nici una!

Apoi, mai este și gândul că procentajul de celebrități care ascultă de Evanghelie este atât de redus, încât te gândești dacă nu cumva irosești sămânța, sau dacă nu cumva arunci la porci mărgăritarele… Şi am mai întâlnit şi replica: „dacă X se întoarce la Domnul, va rămâne oare mântuit? Că în lumea lui/a ei, e atât de greu să te menţii…” Problema mea cu scuzele acestea este că noi trebuie să aruncăm sămânţa; e adevărat că uneori sămânţa cade pe stâncă, şi alteori pe potecă. Dar, cade şi în pământ bun. Eu nu sunt judecătorul pământului inimii cuiva, ci doar un sămănător. Şi, dacă cineva se va întoarce, acelaşi Isus care va duce la desăvârşire lucrarea începută în noi o poate duce şi în ceilalţi, oricine ar fi ei.

3. Lipsa de rugăciune pentru ei. Noi le consumăm „produsele” fără să ne pese de „producător”. Ascultăm muzica lor, ne delectăm cu caracterele portretizate de ei în filme, le citim cărțile. Cumpărăm revistele cu pozele lor de la magazinul din colț, ba chiar avem posterul lor în camera copiilor… Dar nu ne trece prin minte să ne rugăm pentru ei! Am urmărit pe lista de discuții „cuvinte la schimb” articole despre filmul lui Gibson, „Patimile lui Christos”. Câți din cei ce i-au discutat filmul s-au rugat pentru Gibson? Ar fi ușor să presupun, dar n-o fac: rămâne să răspundă ei. Poate că unora ne place doar să discutăm, crezând că la asta am fost chemați! Să ne dăm cu părerea! Între timp, ei participă foarte activ în linia întâi la formarea unei culturi care în cele din urmă ne va afecta libertățile, credința, și viitorul aici în „lumea de acum”, iar noi ne grăbim să ne baricadăm după pereţii bisericilor noastre cu speranţa că vom dobândi cu chiu cu vai „lumea viitoare”.

Eu cred că e vremea ca să facem şi noi la rândul nostru, saltul cel mai de preţ de la mântuire încoace: în împlinirea marii trimiteri a lui Isus! Chiar şi pentru celebrităţi.

Un membru al sectei Christian Science (sectă care propovăduieşte că răul, materia, boala şi păcatul nu sunt realităţi ci doar iluzii şi închipuiri ale minţii) se întâlni într-o zi cu Moshe. Pentru că se cunoşteau mai de mult, membrul Christian Science îl întrebă pe Moshe ce-i face familia. Moshe răspunse că toţi sunt bine, cu excepţia unchiului său, Jakub.

„Unchiul tău nu-i bolnav! exclamă membrul sectei. El doar îşi închipuie că e bolnav!

Două săptămâni mai târziu, cei doi se întâlnesc iarăşi, şi membrul sectei îl întrebă pe Moshe: „Ei, ce mai face unchiul tău”?

Moshe răspunse, dând din umeri: ”De alaltăieri încoace, unchiul meu îşi închipuie că a murit, că nu mai respiră deloc!”

Azi dimineaţă m-am trezit hodinit şi vesel, gata să încep o nouă zi de aventuri, surprize, bucuriie sau orice altceva va veni în calea mea. După ce mi-am terminat programul de dimineaţa, cu mintea proapspătă, ca o foaie albă gata să primească primele informaţii ale zilei, am deschis TV-ul şi minune mare! În timp ce dormeam, un cercetător ştiinţific din Olanda, zicea agenţia de ştiri Reuter, a decoperit că se poate produce combustibil bio-diesel din… aţi ghicit! Balegă de elfant!

Wow! Cine s-a fi gândit la asta? Adică, cărui cercetător i-o trecut prin minte să răscolească mormanul de balegă de elefant să caute în el surse de combustibili? Ştiu ca escrementele de elefant sunt mari (am văzut când eram copil la zoo), dar avem chiar atât de mulţi elefanţi încât să merite să căutăm în oliţa lor surse de enrgie? Că din cucuruz, sau din alte grâne, înţeleg să-ţi treacă prin minte să cauţi surse de energie, că-i plin câmpul de ele! Dar câţi elefanţi trăiesc în ţara asta (mă refer la animale cu patru picioare, nu la republicani, al căror siglă este elefantul, că d´ăştia sunt berechet!)?.

No, m-am mai liniştit. Cineva se îngrijeşte de noi! Mă simţeam eu o ţâră vinovat când stăteam la semafor lângă un prichindel de Honda Hybrid, care merge 100km la litru de benzină! Da acum, n-o să renunţ la maşina mea cu motor de 5 litri, că viitorul combustibililor pentru ea este asigurat! Baliga de elefant îl va produce în cantităţi suficiente! Şi dacă nu va ajunge, vom aduna câcărezele şobolanilor din New York, vom rade găinaţul porumbeilor de pe statuia din parcul din faţa casei, şi vom colecta reziduurile peştilor din acvariile noastre!

Mă gândesc la omul acesta de ştiinţă, care pe când era la şcoală, visa să scormonească într-o zi în… ştiţi voi în ce, ca să producă combustibil! Ce-o fi zis el, când l-o întrebat învăţătoarea: şi Mark, ce vrei tu să te faci când vei fi mare? Cercetător ştiinţific, doamna învăţătoare! Şi în ce domeniu?…. Oare cine visează să colecteze vântul produs de elefant… mă gândesc că şi din el se poate face ceva! Macar alimenta butelia de gaz a unui grătar pentru fleica de la parc, sâmbăta viitoare!

În final, atenţie consumatorilor de alcool! Cel ce a adus vestea asta, este dl. Mark Woldberg de la compania Royal Nedalco, un producător olandez de… alcool! Data viitoare când ţuica ta are gust de… ştii tu ce, este timpul să te duci la zoo să vezi maşinile cărei companii colectează gunoiul de elefant!

No, acuma mă duc să-mi văd de trebă: sunt liniştit că la noapte, un alt cercetător ştiinţific va studia excreţia sconcsului, să vadă dacă nu va putea scoate un Chanel #5 din el! Noapte bună, cercetătorilor! Şi vă reamintesc că profetul Ezechiel vorbeşte în cartea sa (4:12) şi de o altă sursă de combustibil!

Cu postarea aceasta aş dori să termin a mai discuta pe seama masacrului de la Virginia Tech. Doar atât mai doresc să arăt că posturile de televiziune de aici din America (şi cred că şi din România sau de aiurea) sunt atât de previzibile! Autorul crimelor de la Va Tech a filmat între cele două serii se împuşcături video-clipuri cu sine în care plin de ură, încearcă să dea vina pe alţii pentru ceea ce a făcut. În acestea el se asociază printre alţii cu Isus Christos, cu Moise şi cu… cei doi criminali de la Columbine High School!

În sfârşit, clipurile şi poze ale sale (cu şi fără arme) şi note explicative au fost expediate între cele două serii de împuşcături postului de televiziune NBC. Acesta l-a vândut tuturor posturilor de televiziune, şi astfel criminalul a avut parte de publicitate gratuită! De 24 ore nu vedem altceva pe toate canalele de ştiri, decât clipurile lui! Cho Seung-Hui ne hăituieşte de dincolo de mormânt!

Ce previzibil! Cum a ştiut cui să trimită materialele, şi cine le va folosi în favoarea sa! Mă gândesc că atunci când este vorba de a prezenta imagini cu terorişti tăind capetele unor americani, NBC este foarte pudic şi sensibil: nu se cade să arătăm astfel de imagini! Despre terorişti, numai bine! Dar despre America? Prezentarea câtor mai multe veşti proaste ne va convinge în cele din urmă pe cei mai mulţi că America e o ţară rea, decăzută, plină de oameni îngâmfaţi, cow-boys de tipul lui Bush care cred că toate se pot rezolva printr-un duel cu pistoale în faţa barului, ţară plină de ipocriţi, care se îndreptăţesc pe ei înşişi în timp de dispreţuiesc şi nedreptăţesc pe alţii! Alde NBC vrea să ne convingă şi pe noi, americanii de aici că tot ceea ce crede restul lumii despre noi este adevărat!

În zilele acestea mă mai consolez cu citirea lui Bill Bennett, care a scos recent cel de-al doilea volum al cărţii America: the Last Best Hope, sau pe româneşte, America: Ultima Bună Speranţă!

Că în rest, în cuvintele cuiva pe care nu mi-l amintesc, „all news is bad news”. Adică presa de toate felurile, urmăreşte seazaţia şi tragedia. Lucrurile „normale”, cum ar viaţa dintr-o comunitate în care oamenii muncesc, se căsătoresc, se nasc copii, echipa de cartier câştigă meciul de soccer cu echipa cartierului vecin, oamenii se ajută unii pe alţii, etc. nu mai sunt veşti pentru presă. Mă tem că gazetarii de toate felurile au un dram de cinism pe care ni-l transmit şi nouă încetul cu încetul. Majoritatea dintre ei au ieşit de pe băncile şcolilor de jurnalism fără prea multă educaţie: ştiu doar să urmărească îndeaproape o ambulanţă ca să vadă cine a mai fost rănit, sau să urmărească echipele de pompieri care se îndreptă spre canalul de pe strada X, în care a căzut o pisică… Pompierii vor petrece 4 ore importante plus resurse materiale (ca să nu mai punem la socoteală şi resursele emoţionale: oare vor salva pisica, sau nu!?) pentru a extrage patrupedul şi a-l reda stăpânei care va fi nespus de fericită: un membru important al familiei ei, căreia de fapt i-a lăsat prin testament ½ de avere, a fost salvat! Asta e ştire! Sau, ştire este tot ceea ce e legat de viaţa, aventurile şi moartea Annei Nicole Smith. Sau de ce-o mai zis Sean Penn la meetingul homosexualilor, sau Angelina Jolie în Africa!

Cred că în curând o să renunţ să mai citesc vreun ziar, să mai ascult vreun radio (vorbesc de programe de ştiri şi talk-shows că la cele a lui David Jeremiah, şi Chuck Swindoll, şi alţii ca ei nu pot renunţa!) sau să mă mai uit la vreun televizor… aşa pentru vreo doi ani! Să vedem ce voi păţi? Mă gândesc că, aşa cum spunea cineva, dacă se va întâmpla ceva important, voi afla din bârfe! Na, că nici astea nu-s sănătoase şi nici nu-mi plac!

La Virginia Tech, printre cei ce au fost victimele lui coreanului Cho a fost şi profesorul de origine română, Liviu Librescu. Toată lumea vorbeşte despre el că a murit ca un erou, care a blocat cu propriul corp uşa de la sala în cere-şi ţinea cursurile, dând astfel timp studenţilor săi să sară afară pe fereastră. În cele din urmă Cho l-a împuşcat în repetate rânduri şi profesorul a murit.

Stăteam şi mă gândeam la el şi la actul său de eroism… Şi, m-am gândit că materialul din care era făcut septuagenarul acesta este din ce în ce mai rar printre noi. Mai ales generaţia aceasta care creşte acum în America! Generaţia jocurilor video, curajoşi în spatele unei arme, insensibili la viaţa semenilor după ce au „omorât” dealungul a mii de ore în spatele monitorului video mii de oameni virtuali. Generaţia pe de o parte este victimă, (dând vina pe de toate: victimă ţigărilor, alcoolului, viciilor, sexului, mâncării, cheltuirii, etc.) şi pe de altă parte este infatuată cu eul! Generaţia care se închină la eu, şi care din cauza acestei religii a sinelui, nu mai aparţine nici la biserică, nici la familie, nici la societate. Astfel, generaţia aceasta nu mai face nimic pentru nimeni, decât pentru sine (şi în cazul acesta, dacă alţii fac ceva pentru eul nostru, cu atât ma bine!).

Este generaţia care tolerează. Care nu judecă pe nimeni, nu se bagă în viaţa nimănui şi nu se sacrifică pentru nimic. Spunea Ravi Zacharias: “Adevărul nu poate fi jertfit pe altarul unei pretinse toleranţe. Toleranţa adevărată înseamnă ascultarea respectuoasă a tuturor ideilor, nu indiferenţa faţă de adevăr”. Dar generaţia actuală nu a învăţat să sacrifice pentru că o altă generaţie a sacrificat pentru ea, şi ea a primit totul de-a gata. Nu ştie să rabde, pentru că a crescut cu „fast food”, cuptoare cu microunde, mâncare intsantanee, computere şi comunicaţii rapide, maşini la scară. Nu o interesează nimic, nu ia nici o parte. Caută să stea la mijloc, şi de aceea, nu stă nicăieri!

Că ucigaşul de la VTech se comporta ciudat, au observat şi unii şi alţii în ultimele luni. Un coleg de cameră zicea că de opt luni nu a mai răspuns la salut. De ce nu a tras nimeni un semnal de alarmă? Aici, intrăm într-un alt domeniu care nu ştiu în ce măsură afectează alte popoare, dar pe americani îi afectează puternic: corectitudinea politică! Nu ai voie să fii „judgemental”, adică să judeci pe nimeni! Acum câteva luni, călătorii de la o companie aeriană au observat comportamentul suspect şi ciudat de dinainte de zbor al unui grup de bărbaţi musulmani. Au avertizat pilotul, musulmanii au fost daţi jos de pe avion, dar mai târziu au dat în judecată şi compania aerinaă şi călătorii. Chestia e în proces. Dacă vor câştiga procesul împotriva călătorilor, va mai semnala cineva vreun suspect? Nicidecum!

Aici în ţara aceasta ne-am îmbrăcat (eu cel puţin stau ca într-o cămaşă de forţă) cu haina toleranţei! Dacă cineva ar fi tras clopotul cu privire la comportamentul bizar al lui Cho, sunt convins că s-ar fi găsit imediat apărători (poate şi avocaţii liberali ai ACLU) care să acuze pe cel ce a avertizat de rasism, intoleranţă, vreo fobie, sau altceva de genul acesta.

La celălalt pol, se situează oamenii tot mai rari, de genul Liviu Librescu. Istoricul scoţian Thomas Carlyle spunea: „Istoria lumii nu este altceva decât biografia oamenilor mari”. Domnul Librescu a fost un astfel de om mare. Şi odată cu el, am sentimentul ca a mai murit un om capabil de eroism, de sacrificu maxim. Şi cu întreaga tragedie a morţii unui om, care mă doare, mă doare mai tare moartea unei atitudini care e din ce în ce mai rară printre noi. Păcat.

În urma tragediei de la Universitatea Virginia Tech, se caută în continuare explicații.  Unii dau vina pe păcat (actul criminal este rezultatul păcatului unui tânăr), alții pe boală (tânărul a fost deprimat sau a suferit de altă boală mintală).  Taberele sunt împărțite.  Unii îl aduc pe Dumnezeu în discuție, alții îl scot afară din conversație, afirmând cu vehemență că Dumnezeu nu trebuie băgat în toate chestiile.  

Deci, ce a fost de vină: păcatul sau boala mintală?  Ferindu-mă de tendinţa de a simplifica faptele (pentru că nu sunt simple) şi fără a pretinde că ştiu răspunsul, am doar câteva gânduri de-alungul acestei întrebări.

Păcatul ESTE sursa şi cauza a tot ce este rău în lume, atât în domeniul material cât şi în cel spiritual.  Trupurile noastre se trec şi îmbătrânesc, pentru ca în cele din urmă să murim.  Însăşi îmbătrânirea este „o boală” a trupului.  Păcatul a afectat atât întregul cât şi părţile: unele organe nu funcţionează corect, şi avem astfel boli ca diabetul, tensiunea arterială, boli de inimă.  Lipsa echilibrului chimic al organismului induce şi ea boli; dacă dezechilibrul chimic apare în creier, bolile pot fi de natură mintală.  Apoi, unele boli mintale au alte cauze decât dezechilibrul chimic: sunt cauzate de probleme spirituale.  De exemplu, deprimarea este o afecţiune spirituală, care netratată poate afecta mintea.  Pavel spune că noi suntem o făptură trinitară, având trup, suflet şi duh (1 Tes 5:23).  Cele trei părţi componente interacţionează împreună.  Sentimentul de respingere poate cauza reacţii care nu sunt nici fiziologice (ale trupului) nici spirituale ci sufleteşti (psihologice).

Apoi, la nivelul spiritului avem influenţe demonice.  Evangheliile redau multe cazuri de demonizaţi vindecaţi de Isus.  Demonii produc surzenie, muţenie, şi o gamă largă de afecţinui psiho-somatice.  În cazul demonizării, depistarea  prezenţei unui demon nu se face pe cale medicală (ci prin descoperirea lui Dumnezeu) şi demonul nu se scoate cu tratament medical (ci prin exorcizare, prin Duhul lui Dumnezeu, cu ajutorul postului şi rugăciunii).

Iată că deja am complicat lucrurile prea mult!  Ce bine ar fi să fie simple, nu-i aşa?  Să fie doar alb şi negru, fără să trebuiască să definim zonele gri!  Le lăsăm deocamdată aşa, şi ne întoarcem la oile noastre, a căror turmă am precizat-o în titlu.

Nouă ne-ar place să ne putem ascunde în spatele unei boli.  De fapt, cu câţiva ani în urmă, un poliţist american care a furat de la locul de muncă $2,000 şi i-a pierdut la jocuri de noroc, a fost concediat.  Apoi, a căutat un ţap ispăşitor, pe care l-a găsit!  El a dat poliţia în judecată pentru nedreptatea ce i s-a făcut când a fost dat afară, pe considerentul că el, prin pasiunea nestăpânită pe care o are pentru jocurile de noroc (viciu) suferă de un handicap, iar în America, handicapaţii sunt apăraţi de o lege!  Şi poliţia a trebuit să-l reangajeze şi să-i plătească despăgubiri.  Astfel, societatea noastră este alcătuită din sute de mii de victime, care caută ţapii ispăşitori.  Soţii se omoară între ei şi se apără în faţa legii în spatele unei pretinse clipe de nebunii pe care ar fi avut-o.

Dacă justifici crima aceasta cu o boală, te poţi uita satisfăcut la imaginea ta reflectată în oglinda în care te aranjezi, şi-ţi spui: „eu nu sufer de boala asta!  Eu sunt normal!”  Şi probabil că ai dreptate: în ceea ce priveşte boala în spatele căreia îl ascund unii pe ucigaşul de la VTech, mulţi sunt „normali”.  Adică, vor trece prin viaţă fără să omoare pe nimeni şi fără să comită nici o crimă majoră.  În categoria aceasta mai intră şi unii care-s morali de-a binele.  Ăştia, pe lângă categoria din propoziţia precedentă, pot fi catalogaţi ca sfinţi!

Dar, dacă crima comisă o punem pe seama păcatului, se schimbă situaţia!  Nu ne mai putem uita în oglindă la fel de satisfăcuţi cu noi înşine!  Îţi aminteşti de femeia prinsă în preacurvie şi adusă la Isus?  „Cine nu are păcat să dea cel dintâi cu piatra” a spus Domnul.  Şi nu a dat nimeni.  Când vorbim de păcat, avem şi noi petele noastre!  Ne simţim bine doar pentru că nu se văd (încă).  Suntem mulţumiţi de noi pentru că nu am fost încă confruntaţi cu Isus. 

Aşa că, la întrebarea de mai sus, ce este de vină, boala mintală sau păcatul, eu trebuie să răspund fără echivoc: păcatul.  Şi parcă pentru a confirma „diagnosticul” acesta, astăzi a sosit la postul TV al NBC-ului un pachet cu poze, video-clipuri şi scrieri ale criminalului.  Îşi planifica atacul de luni de zile: cumpărarea armelor, pregătirea clipurilor, găsirea şi sistematizarea motivelor, etc. dovedesc că ura care-l copleşise era datorată păcatului.

Ştiu că ceea ce am spus adineaori poate ofensa pe unii creştini.  M-aş bucura dacă supărarea produsă de mine ar rezulta în ridicarea fundului de pe scaunul comfortabil şi nepăsător pe care s-a aşezat de-o vreme, şi creştinii să-L imite pe Dumnezeu, care chiar şi în tragedii ca acestea, se strecoară pe scena evenimentelor, şi chiar ia locul principal, fie şi măcar pentru câteva zile!  Dacă creştinii ar continua să reprezinte prezenţa celui ce trăieşte în ei dincolo de zilele tragediei…  Dacă nu facem nimic, Dumnezeu va continua să fie împins afară dintre noi, viaţa omului va deveni fără valoare, şi păcatul ne va sufoca pe plan social.

Şi cel dintâi lucru pe care-l putem face, este să recunoaştem fiecare: „sunt un păcătos!  Dar am găsit iertarea în Christos!”.

La ora când scriu aceste rânduri, au trecut deja peste 40 de ore de când un individ plin de ură şi dezaxat şi-a descărcat cele două pistoale în trupurile colegilor şi profesorilor săi de la Universitatea Virginia Tech, una din cele mai prestigioase Universităţi americane. Undele radio şi TV sunt încărcate cu detalii, informaţii şi discuţii despre masacru. Cei mai mulţi se întreabă de ce, şi încearcă să răspundă la această întrebare.

Răspunsul nu este nici uşor, nici simplu. Dacă asculţi câteva minute, o să auzi explicaţii care acoperă întreg spectrul dintre politică şi religie, trecând prin sociologie, criminologie, medicină şi alte domenii. Ba că interzicerea afişării celor zece porunci sau interzicerea rugăciunii în şcoli sunt cauza (parţial cred că acestea sunt într-adevăr cauze majore a mai multor aspecte negative din şcolile americane), ba că trebuie revocat al doilea amendament al Constituţiei americane care garantează cetăţenilor SUA dreptul de a avea arme (ca şi când interzicerea dreptului de a poseda arme ar fi băgat în seamă de răufăcători - vezi cât de dificil le este celor ce consumă droguri să găsească substanţele interzise!), ba că ucigaşul a avut probleme pshihologice şi că era la vârsta şi condiţia propice pentru declanşarea schizofreniei, ba că era complexat din punct de vedere material în faţa colegilor provenind din familii mai cu dare de mână, ba că…

1. Eu nu am să mă ocup de cauze. Două explicaţii interesante le veţi găsi în blogul lui Marius Cruceru aici http://patratosu.wordpress.com/2007/04/17/de-ce-in-scoli-de-ce-la-virginia-tech/. Pe mine m-a frapat cu totul altceva. Desigur că cu astfel de ocazii, toată lumea face „ceea ce trebuie” făcut în astfel de ocazii: se transmit condoleanţele cuvenite, se declară o zi de jale pentru întreaga naţiune, se afişează o anumită tristeţe. Ceea ce mă uimeşte pe mine este desenzibilizarea reală americanilor vizavi de tragedie şi moarte. Probabil că şi războiul din Irak să fi avut vreun rol în problema asta, cu zecile de morţi din fiecare zi.

Nu rudeniile sau prietenii victimelor suferă de desensibilizare. Ei vor fi pentru o vreme supra-sensibili la astfel de întâmplări. Pentru ei, va dura încă mult şi bine până când viaţa va reveni la normal. Noi, restul lumii suntem insensibili. Comedienii îşi continuă glumele, show-urile merg înainte, cei mai mulţi privim cu ochii goliţi până şi de interes relatări despre astfel de tragedii; este pură coincidenţă că ştirea este pe televizorul deschis în restaurantul unde servim amiaza şi privim la fel de indiferenţi sandwichul din faţă ca şi tragedia relatată pe micile ecrane. Nu ne interesează nici ştirea nici mâncarea. Le tratăm cu indiferenţa cu care tratăm lucrurile care sunt acolo, fără să ne afecteze în vreun fel, cum ar fi anotimpurile sau vremea.

Nu ştiu de ce am impresia că întreaga societate americană se îndreaptă către lipsa de sensibilitate a privitorilor din arenele romane, care nu doreau altceva decât pâine şi circ, adică să îmbuce liniştiţi din halca de pâine în timp ce priveau amuzaţi la gladiatorii ce se răpuneau unul pe altul sau la creştinii sfârtecaţi de colţii leilor. În loc să învăţăm din suferinţele noastre şi ale altora (Isus a învăţat din suferinţele Sale: Isaia 53:3  .. om al durerii şi obişnuit cu suferinţa… Evrei 5:8  cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit), noi ne facem inima ca cremenea şi faţa ca stânca şi devenim insensibili.

Una dintre cauzele insensibilităţii (pe lângă aceea a războiului din Irak cu victimele sale de ordinul zecilor în fiecare zi la care se adaugă rutina de a vedea tragedii mai mici sau mai mari în fiecare zi) este aceea a singurătăţii noastre. Am urmărit nu o dată colegi americani, venind la restaurant (McDonald, de exemplu), şi luându-şi mâncarea comandată „to go”, adică pentru drum. Apoi, în loc să se aşeze cu ea la o masă, într-o sală în care sunt şi alţi oameni, se duc tăcuţi în maşinile lor, parcate în faţa restaurantului şi o mănâncă acolo, singuri. Eu cred că cu ocazii ca aceasta, viaţa comunitară şi a „fi împreună” ar juca un rol important în dezvoltarea sensibilităţii faţă de problemele altora. Să stai lângă cel în suferinţă, să-l îmbrăţişezi fără a zice nimic, dacă poţi, să povesteşti ce experienţe similare personale ai avut, să aduci balsamul Cuvântului lui Dumnezeu care are soluţii de încurajare şi mângăiere în astfel de ocazii.

Cu ani în urmă, un cunoscut de-al meu, păstor, mergea în vizită la bunica a cărei fiică şi ginere, împreună cu cinci copii, dacă-mi amintesc bine, au murit într-un tragic accident rutier. Bunica a rămas să îngrijească cei doi sau trei copii rămaşi, din care unul era sub un an. Cunoscutul meu, intrând în casă, nu a putut scoate nici un cuvânt, ci doar a îmbrăţişat pe bunică şi astfel au plând unul pe umărul celuilalt vreo cinci minute. Apoi, păstorul a plecat în drumul său, fără să fi scos nici un cuvânt. Peste câteva zile, a dat telefon bunicii pentru a se scuza că cu ocazia vizitei nu a a vut pentru ea nici un cuvânt. La care bunica i-a răspuns că în toată săptămâna aceea, a primit multe încurajări, dar nici una nu i-a căzut atât de bine ca îmbrăţişarea şi lacrimile lui…

2. Al doilea lucru despre care aş vrea să scriu, este că după ce am sosit acasă de la birou, am deschis televizorul pentru a urmări ştirile. Desigur masacrul de la VaTech era pretutindeni. Unul dintre canalele de ştiri făcea o trecere în revistă a fiecărei victime, şi amintea ceva sumar despre ea, ce i-a plăcut sau prin ce s-a remarcat, sau la ce anume a excelat.

Am aflat astfel că uneia dintre fete îi plăcea să joace lacrosse, sau să gătească, alteia îi plăcea să călărească, unul dintre băieţi ar fi terminat facultatea într-o lună cu media maximă, altuia îi plăceau jocurile pe computer…. Mărunţişuri! Dar, aceste mărunţişuri rămân ca amintirea de după o viaţă, scurtă, aşa cum a fost viaţa majoritărţii victimelor!

Aşa ce puţin rămâne după noi când plecăm din viaţă?! Dintr-o dată, o fotografie care stătea pierdută printr-un album, ajunge într-o ramă atârnată deasupra şemineului, la loc de cinste! Căsuţa lipită stângaci din bucăţi de placaj tăiate cu traforajul la ora de atelier, devine o operă de artă comparabilă cu o sculptură de Michelangelo. Câte un caiet în care am mâzgălit neglijenţi câte un gând sau o idee, devine o comoară pe care o îmbrăcăm în piele şi o păstrăm alături de cărţi valoroase din bibliotecă. Obiecte preţioase pentru cei plecaţi cresc în valoare pentru noi. Ce lăsăm noi ca amintire pentru cei ce rămân?

Nu ştiu ce a lăsat în urmă profesorul român Liviu Librescu, supravieţuitor al Holocaustului, dar pe buzele multor supravieţuitori, pluteşte în zilele acestea calificativul de „erou”. Septagenarul inginer şi matematician a şinut uşa închisă blocând-o cu trupul, pentru a da timp studenţilor săi să sară pe geam. În cele din urmă, profesorul a fost secerat de gloanţe şi a murit. Erou, în ziua în care în Israel se comemorau victimele Holocaustului.

3. Căutarea vinovaţilor. Bush este de vină, au zis imediat câţiva liberali „hard core”. Jocurile video, au ţipat alţii, că la ele a învăţat ucigaşul să ţintească perfect! Să demisioneze Dr. Steger, preşedintele Universităţii! El e de vină! Ce uşor este să cauţi vinovaţii! Chestia asta este încă de la căderea în păcat, când Adam a dat vina pe Eva, Eva a dat vina pe şarpe, şarpele… Da! El este vinovatul principal! Noi creştinii, ştim asta!

Jocul de-a găsitul vinovaţilor este periculos pentru că îndeamnă la nepăsare. Găsirea vinovatului aduce satisfacţia că ai făcut ceva în situaţia dată, iar constatarea că altul e de vină te face iresponsabil! Ori iresponsabilitatea de genul acesta nu este caracteristică nici sării, nici luminii care trebuie să fim! Despre asta însă, într-un post viitor.

Jimmy Carter a răspuns nu de mult unui interviu celor de la beliefnet.com.  Printre altele, fostul preşedinte american a fost întrebat: credeţi că harul se va aplica în cele din urmă şi celor ce nu cred în Isus? la care Jimmy Carter a răspuns:

Da, cred. Îmi amintesc de două lucruri. Unul este Ioan 3:16, care este probabil cel mai cunoscut verset din Biblie - „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Şi Isus în predica de pe munte, de exemplu, a spus că ar trebui să ne iubim aproapele dar să-i iubim şi pe cei cei ce ne dispreţuiesc şi ne urăsc şi pe duşmanii noştri. Deci, ocazia ca fiecare să fie mântuit prin harul lui Dumnezeu prin credinţă în Christos se aplică la oricine.

Am fost întrebat adesea, ştii, în clasele mele de Şcoală duminicală care sunt un fel de dezbateri de genul „adă şi na” cu oameni din multe popoare şi multe credinţe - dacă cei ce nu-L acceptă în mod public pe Christos sunt condamnaţi? Şi mi-am amintit că Christos a spus: „nu judeca ca să nu fii judecat”. Astfel, credinţa mea personală este despre iertarea şi harul lui Dumnezeu. Acesta este cel mai bun răspuns ce-l pot da.

Iată aici link-ul la interviu: http://www.beliefnet.com/story/214/story_21478_1.html .

Am întâlnit din când în când credinţa că TOŢI vor fi mântuiţi, indiferent de credinţa lor sau de faptele lor în viaţa aceasta. Desigur, că unii din cei ce susţin credinţa aceasta, spun că în cele din urmă, tot Isus Christos va fi mijlocul mântuirii lor. Alţii spun că Dumnezeu va aduce la pocăinţă pe toţi oamenii printr-un mijloc sau altul. Pocăinţa lor se va întâmpla în mileniu sau într-o stare de existenţă viitoare. Credinţa aceasta se numeşte universalism, şi cele spuse mai sus sunt doar un aspect caracteristic al universalismului. De asemenea unii universalişti neagă Trinitatea, şi dumnezeirea Duhului Sfânt.

Este adevărat că TOŢI oamenii vor fi mântuiţi în cele din urmă? Nu! Categoric nu! Dacă toţi vor fi mântuiţi, atunci de ce a murit Isus? Degeaba? Şi care este diferenţa dintre cei ce cred şi cei ce nu cred în Isus dacă mai târziu, şi cei ce nu cred vor fi mântuiţi în mod egal? Desigur că pentru a crede că toţi vor fi mântuiţi, trebuie răsucite unele texte biblice care spun cu totul altceva. De exemplu, Matei 25:46  Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică” este interpretat ca însemnând şi aceştia (cei răi) vor merge în pedeapsă ne-veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică. Termenul „veşnică” (aionon) este tradus în cazul pedepsei ca însemnând un timp limitat, iar în cazul vieţii, un timp nelimitat! Inconsecvenţe de genul acesta aplicate la diferite texte duc la tot felul de credinţe stranii şi absolut false.

Acum, la câteva zile după comemorarea Patimilor Mântuitorului şi sărbătorirea învierii Sale, întrebarea dacă toate acestea au fost în zadar rămâne să hăituiască pe alde Jimmy Carter. Îmi pare rău că unul din cei mai slabi preşedinţi americani se foloseşte de prestigiul fostei sale poziţii pentru a se lansa într-o proastă teologie. Ceea ce este mai dureros, este că, în timp ce Jimmy Carter e un laic, există o mulţime de pastori care au credinţe liberale sau aberante.

Ioan a fost clar: oricine crede în El (în Isus Christos) va fi mântuit. Tot el spune: Ioan 3:36  Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (sublinierea mea). Plata păcatului este moartea; faptul acesta nu poate fi schimbat, după cum nu popate fi schimbat nici faptul că Romani 8:6-8 Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce Sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. Doar copiii lui Dumnezeu vor fi împreună moştenitori cu Christos! Aleluia! Christos nu a murit degeaba! Credinţa în El va face deosebirea între viaţă veşnică sau moarte veşnică. Şi tot Ioan a spus: Apocalipsa 20:10 Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. Apocalipsa 20:14  Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.

Apocalipsa 20:15  Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc. Astfel, iazul de foc şi pucioasă este veşnic!

Îmi pare rău să termin în felul acesta. Unii (printre care şi Jimmy Carter) îmi vor spune că nu am voie să judec. Eu nu judec; folosesc doar cuvintele cu care a judecat deja Dumnezeu. Şi, încă ceva: dacă văd pe un om gata să se arunce de la etajul 10 am voie să-l salvez, sau nu? Că, dacă vreu să-l salvez, nu înseamnă că mai întâi l-am judecat că vrea să se omoare, adică vrea să-şi facă un lucru rău? Astfel, dacă văd un semen al meu mergând la moartea veşnică, am voie să-l judec şi astfel să încerc să-l întorc din calea sa şi să-l îndrept către viaţă. Toată trimiterea misionară din Matei 28:19 are la bază „judecata” aceasta; omenirea merge către moarte, dar noi suntem datori să-i întoarcem către viaţă. Isus a spus că El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Oricât ar dori Jimmy Carter să spună altceva, adevărul acesta rămâne. Şi eu am datoria de a judeca şi cântări tot ce se spune, ca să pot determina ce este adevăr şi ce este minciună. Îndepărtarea lui Carter de Biblie îl duce tot mai departe în… minciună! Şi judecata acesta rămâne, până când va exista pocăinţă de la calea pe care a pornit Carter.

Pilat a avut o mare întrebare acum 2000 de ani: Matei 27:22  Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?” Nu sunt decât numai două lucruri în întreaga lume pe care le poţi face cu Isus. Diferenţa dintre ele este ca diferenţa dintre noapte şi zi, dintre alb şi negru. Varianta a treia, de o culoare cenuşie, nu există.

Mulţi tratează pe Isus cum tratezi ploaia, sau un anotimp, sau omenirea: acestea pur şi simplu există, şi nu trebuie să faci nimic cu ele. Dacă răspunsul la întrebarea ce să faci cu Isus nu ar avea consecinţe pentru veşnicie, aşa ar fi! Isus nu ar fi mai mult decât Mahomed sau Confucius sau Dalai lama!

Mulţimea de odinioară a strigat la întrebarea aceasta: răstigneşte-L! Ei l-au dorit pe Baraba, un tâlhar, un revoluţionar! Isus era prea moale, inofensiv pentru gusturile lor! Ei voiau o senzaţie tare de tot! Unul cu care să se identifice, un erou, un idol! Cu care să meargă la barul de pe drum, şi să aibă tovărăşie, să bea nişte bere împreună! Şi Pilat L-a răstignit.

Problema cu cei de teapa lui Baraba este că după ce te lămureşti că cel ce ai crezut că este ceva sau cineva nu este diferit de cilalţi oameni, şi după ce se închide barul şi se termină distracţia iar tu te trezeşti la realitate, problema ISUS nu a dispărut! El este tot acolo, şi întrebarea cu privire la El te pândeşte la toate colţurile. El a vorbit cum nu a mai vorbit imeni, El înviază morţii, El dă vedere orbilor şi iartă pe păcătoşi! Cartea BIBLIA s-a scris despre El, şi cele mai multe cărţi din lumea aceasta se scriu tot despre El.

Ce faci cu on astfel de om ca El? Fără păcat? Care porunceşte valurilor să se liniştească şi vântului să tacă, şi ele îl ascultă? Care spune că El este înainte de Avraam şi de Moise şi de Solomon? Care pretinde că este una cu Dumnezeu? Care nu e un nebun care strigă „sfârşitul e aproape”! în timp ce face spume la gură. Care este senin mereu, clar, cerebral şi iubitor în acelaşi timp.

Azi întrebarea despre ce să faci cu Isus este actuală. Nu mai poate fi răstignit, dar poate fi respins, necrezut, neacceptat. Sau, poate fi crezut, primit. Alegerea aceasta ne provoacă pe toţi oamenii. Nimeni nu rămâne indiferent de alegerea aceasta! Chiar şi alegerea de a fi indiferent este o alegere.

Filipeni 3:10  Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui!

E bine să ai un motto în viaţă, un principiu după care să trăieşti. De exemplu, tot felul de produse au ales o frază sau o expresie care să le definească:

- Apple Computers: Gândeşte diferit

- Călugării benedictini: ora e labora= rogă-te şi munceşte

- LAPD to protect and to seve

- Universitatea Americană pro deo et patria = pentru Dumnezeu şi patrie

Restaurantul McDonalds are şi el un motto: Noi vom face tot posibilul pentru a impresiona clienţii noştri, ca ei să aleagă mereu McDonalds pentru o mâncare bună, servită rapid, la un preţ rezonabil. Câţi dintre cei ce muncesc la McDonald crezi că ştiu motto-ul restaurantului? Eu cred că poate nici unul! Dar, pentru ca McDonald să vândă în continuare miliarde de hamburgheri, nici nu e nevoie ca angajaţii săi să cunoască motto-ul lor!

Cum poţi tu să împlineşti misiunea vieţii tale, dacă nu ştii pentru ce trăieşti? Dacă nu ai reuşit să comprimi în câteva cuvinte ceea ce este mai important pentru tine? Că dacă pentru McDonald nu e important să ştie toţi care e lozinca, pentru tine este esenţial.

În Filipeni 3 apostolul Pavel declară pentru ce fel de lucruri a trăit el, care a fost misiunea vieţii sale, şi cum i-a fost aceasta schimbată de întâlnirea cu Christos. Înainte de Christos, avea o mulţime de lucruri care le considera de valoare: arbore genealogic corespunzător, educaţie din cele mai bune, apartenenţă la clubul exclusiv al fariseilor, având o Lege pe care a respectat-o şi astfel, din punctul ei de vedere, Pavel a fost fără păcat. Da s-a întâlnit cu Christos, şi toate aceste lucruri importante au devenit gunoaie. Acu, Pavel are altă misiune de viaţă. Ceea ce am citit în pasajul de mai sus face parte din noua lui lozincă: să-L cunosc pe Isus, şi puterea învierii Lui! Aceasta este viziunea lui Pavel de acum înainte.

Prin Europa e deja sâmbătă, la noi e vineri seara. Nu demult am urmărit împreună cu soţia filmul „The color of the cross” (culoarea crucii) care-l portretizează pe Domnul Isus ca fiind un evreu de culoare.

Fără a comenta filmul, ai cărui scenarişti şi regizori şi-au luat cam multe libertăţi de la textul biblic şi care a fost jucat sub-mediocru, ceva din film m-a impresinat totuşi. La un moment dat, unul dintre ucenici îl întreabă pe Isus cum poate suferi să fie atât de diferit de ceilalţi oameni. La care Isus răspunde că în faţa Tatălui, noi toţi suntem şi la fel şi diferiţi!

Am rămas să meditez câteva secunde că afirmaţia aceasta este atât de adevărată! La fel şi diferiţi în acelaşi timp! Ce paradox! Tratându-ne cu aceeaşi dragoste, depunând pentru toţi acelaşi sacrificiu, jertfa Domnului Isus ne uneşte pe toţi de toate culorile, din toate culturile şi timpurile. Aceeaşi mântuire oferită în mod egal tuturor. Jertfa lui Isus este astfel numitorul comun al tuturor. Probabil că nicăieri în alt loc nu vei găsi atâta egalitate ca la piciorul crucii. Aici, păcătoşi mari şi mici, criminali şi hoţi de buzunare, găsesc aceeaşi iertare. Şi cei ce au ucis zeci de oameni, şi cei ce nu au ucis nici o muscă în viaţa lor, sunt iertaţi egal.

Dar sunte diferiţi! Unii vin mai încet, şi tatăl aşteaptă cu răbdare! Dacă ne-a trata şi pe noi, cei mai înceţi, şi ar aştepta de la noi să ne încadrăm în timpul celor mai iuţi, am zice că nu-i dreptate în Domnul! Dar Domnul are răbdare cu noi după felul în care ne-a creiat El. Apoi, suntem diferiţi în darurile primite, în chemarea făcută fiecăruia, în locul pe care ni l-a dat Tatăl la fiecare, în trupul Domnului Isus. Ce bine că Dumnezeu nu aşteaptă 5 talanţi de la cel ce a primit doar unul!

În sfârşit, Vinerea aceasta Mare mi-a amintit încă o dată în scurgerea vremurilor despre dragostea egalizatoare a lui Dumnezeu. Tu cititorule, ai beneficiat de dragostea lui Dumnezeu? Dacă încă nu, să ştii că ACUM e încă timpul potrivit să vii la Calvar şi să ceri iertarea lui Isus! O să ţi-o dea cu plăcere!

Christos a înviat!