La Virginia Tech, printre cei ce au fost victimele lui coreanului Cho a fost şi profesorul de origine română, Liviu Librescu. Toată lumea vorbeşte despre el că a murit ca un erou, care a blocat cu propriul corp uşa de la sala în cere-şi ţinea cursurile, dând astfel timp studenţilor săi să sară afară pe fereastră. În cele din urmă Cho l-a împuşcat în repetate rânduri şi profesorul a murit.
Stăteam şi mă gândeam la el şi la actul său de eroism… Şi, m-am gândit că materialul din care era făcut septuagenarul acesta este din ce în ce mai rar printre noi. Mai ales generaţia aceasta care creşte acum în America! Generaţia jocurilor video, curajoşi în spatele unei arme, insensibili la viaţa semenilor după ce au „omorât” dealungul a mii de ore în spatele monitorului video mii de oameni virtuali. Generaţia pe de o parte este victimă, (dând vina pe de toate: victimă ţigărilor, alcoolului, viciilor, sexului, mâncării, cheltuirii, etc.) şi pe de altă parte este infatuată cu eul! Generaţia care se închină la eu, şi care din cauza acestei religii a sinelui, nu mai aparţine nici la biserică, nici la familie, nici la societate. Astfel, generaţia aceasta nu mai face nimic pentru nimeni, decât pentru sine (şi în cazul acesta, dacă alţii fac ceva pentru eul nostru, cu atât ma bine!).
Este generaţia care tolerează. Care nu judecă pe nimeni, nu se bagă în viaţa nimănui şi nu se sacrifică pentru nimic. Spunea Ravi Zacharias: “Adevărul nu poate fi jertfit pe altarul unei pretinse toleranţe. Toleranţa adevărată înseamnă ascultarea respectuoasă a tuturor ideilor, nu indiferenţa faţă de adevăr”. Dar generaţia actuală nu a învăţat să sacrifice pentru că o altă generaţie a sacrificat pentru ea, şi ea a primit totul de-a gata. Nu ştie să rabde, pentru că a crescut cu „fast food”, cuptoare cu microunde, mâncare intsantanee, computere şi comunicaţii rapide, maşini la scară. Nu o interesează nimic, nu ia nici o parte. Caută să stea la mijloc, şi de aceea, nu stă nicăieri!
Că ucigaşul de la VTech se comporta ciudat, au observat şi unii şi alţii în ultimele luni. Un coleg de cameră zicea că de opt luni nu a mai răspuns la salut. De ce nu a tras nimeni un semnal de alarmă? Aici, intrăm într-un alt domeniu care nu ştiu în ce măsură afectează alte popoare, dar pe americani îi afectează puternic: corectitudinea politică! Nu ai voie să fii „judgemental”, adică să judeci pe nimeni! Acum câteva luni, călătorii de la o companie aeriană au observat comportamentul suspect şi ciudat de dinainte de zbor al unui grup de bărbaţi musulmani. Au avertizat pilotul, musulmanii au fost daţi jos de pe avion, dar mai târziu au dat în judecată şi compania aerinaă şi călătorii. Chestia e în proces. Dacă vor câştiga procesul împotriva călătorilor, va mai semnala cineva vreun suspect? Nicidecum!
Aici în ţara aceasta ne-am îmbrăcat (eu cel puţin stau ca într-o cămaşă de forţă) cu haina toleranţei! Dacă cineva ar fi tras clopotul cu privire la comportamentul bizar al lui Cho, sunt convins că s-ar fi găsit imediat apărători (poate şi avocaţii liberali ai ACLU) care să acuze pe cel ce a avertizat de rasism, intoleranţă, vreo fobie, sau altceva de genul acesta.
La celălalt pol, se situează oamenii tot mai rari, de genul Liviu Librescu. Istoricul scoţian Thomas Carlyle spunea: „Istoria lumii nu este altceva decât biografia oamenilor mari”. Domnul Librescu a fost un astfel de om mare. Şi odată cu el, am sentimentul ca a mai murit un om capabil de eroism, de sacrificu maxim. Şi cu întreaga tragedie a morţii unui om, care mă doare, mă doare mai tare moartea unei atitudini care e din ce în ce mai rară printre noi. Păcat.
* 
**
În urma tragediei de la Universitatea Virginia Tech, se caută în continuare explicații. Unii dau vina pe păcat (actul criminal este rezultatul păcatului unui tânăr), alții pe boală (tânărul a fost deprimat sau a suferit de altă boală mintală). Taberele sunt împărțite. Unii îl aduc pe Dumnezeu în discuție, alții îl scot afară din conversație, afirmând cu vehemență că Dumnezeu nu trebuie băgat în toate chestiile.
Deci, ce a fost de vină: păcatul sau boala mintală? Ferindu-mă de tendinţa de a simplifica faptele (pentru că nu sunt simple) şi fără a pretinde că ştiu răspunsul, am doar câteva gânduri de-alungul acestei întrebări.
Păcatul ESTE sursa şi cauza a tot ce este rău în lume, atât în domeniul material cât şi în cel spiritual. Trupurile noastre se trec şi îmbătrânesc, pentru ca în cele din urmă să murim. Însăşi îmbătrânirea este „o boală” a trupului. Păcatul a afectat atât întregul cât şi părţile: unele organe nu funcţionează corect, şi avem astfel boli ca diabetul, tensiunea arterială, boli de inimă. Lipsa echilibrului chimic al organismului induce şi ea boli; dacă dezechilibrul chimic apare în creier, bolile pot fi de natură mintală. Apoi, unele boli mintale au alte cauze decât dezechilibrul chimic: sunt cauzate de probleme spirituale. De exemplu, deprimarea este o afecţiune spirituală, care netratată poate afecta mintea. Pavel spune că noi suntem o făptură trinitară, având trup, suflet şi duh (1 Tes 5:23). Cele trei părţi componente interacţionează împreună. Sentimentul de respingere poate cauza reacţii care nu sunt nici fiziologice (ale trupului) nici spirituale ci sufleteşti (psihologice).
Apoi, la nivelul spiritului avem influenţe demonice. Evangheliile redau multe cazuri de demonizaţi vindecaţi de Isus. Demonii produc surzenie, muţenie, şi o gamă largă de afecţinui psiho-somatice. În cazul demonizării, depistarea prezenţei unui demon nu se face pe cale medicală (ci prin descoperirea lui Dumnezeu) şi demonul nu se scoate cu tratament medical (ci prin exorcizare, prin Duhul lui Dumnezeu, cu ajutorul postului şi rugăciunii).
Iată că deja am complicat lucrurile prea mult! Ce bine ar fi să fie simple, nu-i aşa? Să fie doar alb şi negru, fără să trebuiască să definim zonele gri! Le lăsăm deocamdată aşa, şi ne întoarcem la oile noastre, a căror turmă am precizat-o în titlu.
Nouă ne-ar place să ne putem ascunde în spatele unei boli. De fapt, cu câţiva ani în urmă, un poliţist american care a furat de la locul de muncă $2,000 şi i-a pierdut la jocuri de noroc, a fost concediat. Apoi, a căutat un ţap ispăşitor, pe care l-a găsit! El a dat poliţia în judecată pentru nedreptatea ce i s-a făcut când a fost dat afară, pe considerentul că el, prin pasiunea nestăpânită pe care o are pentru jocurile de noroc (viciu) suferă de un handicap, iar în America, handicapaţii sunt apăraţi de o lege! Şi poliţia a trebuit să-l reangajeze şi să-i plătească despăgubiri. Astfel, societatea noastră este alcătuită din sute de mii de victime, care caută ţapii ispăşitori. Soţii se omoară între ei şi se apără în faţa legii în spatele unei pretinse clipe de nebunii pe care ar fi avut-o.
Dacă justifici crima aceasta cu o boală, te poţi uita satisfăcut la imaginea ta reflectată în oglinda în care te aranjezi, şi-ţi spui: „eu nu sufer de boala asta! Eu sunt normal!” Şi probabil că ai dreptate: în ceea ce priveşte boala în spatele căreia îl ascund unii pe ucigaşul de la VTech, mulţi sunt „normali”. Adică, vor trece prin viaţă fără să omoare pe nimeni şi fără să comită nici o crimă majoră. În categoria aceasta mai intră şi unii care-s morali de-a binele. Ăştia, pe lângă categoria din propoziţia precedentă, pot fi catalogaţi ca sfinţi!
Dar, dacă crima comisă o punem pe seama păcatului, se schimbă situaţia! Nu ne mai putem uita în oglindă la fel de satisfăcuţi cu noi înşine! Îţi aminteşti de femeia prinsă în preacurvie şi adusă la Isus? „Cine nu are păcat să dea cel dintâi cu piatra” a spus Domnul. Şi nu a dat nimeni. Când vorbim de păcat, avem şi noi petele noastre! Ne simţim bine doar pentru că nu se văd (încă). Suntem mulţumiţi de noi pentru că nu am fost încă confruntaţi cu Isus.
Aşa că, la întrebarea de mai sus, ce este de vină, boala mintală sau păcatul, eu trebuie să răspund fără echivoc: păcatul. Şi parcă pentru a confirma „diagnosticul” acesta, astăzi a sosit la postul TV al NBC-ului un pachet cu poze, video-clipuri şi scrieri ale criminalului. Îşi planifica atacul de luni de zile: cumpărarea armelor, pregătirea clipurilor, găsirea şi sistematizarea motivelor, etc. dovedesc că ura care-l copleşise era datorată păcatului.
Ştiu că ceea ce am spus adineaori poate ofensa pe unii creştini. M-aş bucura dacă supărarea produsă de mine ar rezulta în ridicarea fundului de pe scaunul comfortabil şi nepăsător pe care s-a aşezat de-o vreme, şi creştinii să-L imite pe Dumnezeu, care chiar şi în tragedii ca acestea, se strecoară pe scena evenimentelor, şi chiar ia locul principal, fie şi măcar pentru câteva zile! Dacă creştinii ar continua să reprezinte prezenţa celui ce trăieşte în ei dincolo de zilele tragediei… Dacă nu facem nimic, Dumnezeu va continua să fie împins afară dintre noi, viaţa omului va deveni fără valoare, şi păcatul ne va sufoca pe plan social.
Şi cel dintâi lucru pe care-l putem face, este să recunoaştem fiecare: „sunt un păcătos! Dar am găsit iertarea în Christos!”.
* **
on 
on 
