Una este să știi unde te duci, și este cu totul altceva să știi cum ajungi acolo! Îmi amintesc de o întâplare povestită de tatăl meu: într-o adunare, la o predică frumoasă despre cer, participă și un tânăr necredincios. După încheierea predicii, tânărul fu văzut plângând. Întrebat de predicator dacă l-a mișcat predica și dacă are ceva de spus vizavi de ea, tânărul răspunse: ați vorbit excelent despre cer, dar ceva parcă a lipsit din ea: nu ne-ați spus cum să ajungem acolo!

În lumea de azi, cu avansul tehnologic avem peste două duzini de sateliți plasați pe orbite la peste 25 mii de km deasupra pământului. Ei fac parte din ceea ce se numește prescurtat (aici la noi) GPS, sau Global Positioning System. În tandem cu un receptor instalat de obicei în automobile, sateliții determină poziția exactă a mașinii în orice moment. Fiecare receptor primește semnale de la trei sateliți aflați de obicei cel mai aproape de el. Pe baza datelor primite, receptorul identifică sateliții şi calculează cât de departe se află de fiecare satelit. Calculele acestea duc la poziționarea exactă a receptorului în funcție de latitudine și longitudine. Poziția este apoi comparată cu hărțile stocate în memoria receptorului și pe ecranul acestuia apare locația exactă a mașinii pe hartă.

Acum 50 de ani erau mai puține mașini, drumuri și străzi. Când ne-am mutat în Portland Oregon acum 20 de ani, orașul era foarte provincial și mic. Nu era mai mare decât un Cluj la circa 600 mii de locuitori cu tot cu suburbiile. Am fost în vizită la Portland acum 3 săptămâni. Nu am mai recunoscut cartiere întregi. Am auzit că orașul are o populație de peste două milioane de locuitori cu tot cu suburbiile. Imaginați-vă nu doar creșterea populației, ci și a numărului de mașini și a străzilor noi. Balamuc!

În încrengătura de drumuri, cu mulțimea de mașini și posibile direcții, este din ce mai necesar să apelezi la un sitem GPS care să te ajute să sosești la destinație repede și sigur.

Aseară am urmărit clipul de pe youtube pus de Mateescu pe blogul său. Era o masă rotundă cu celebrul ateu Richard Dawkins ca invitat prin satelit. Au fost invitaţi mai mulţi oameni, să-şi spună părerea vizavi de un film de-al lui Dawkins. Un vorbitor era teolog liberal, altul era evanghelic, altul era musulman, altul era hindu, altul era ateu. Fiecare își avea „faliții” săi cărora li se părea că „omul lor” avea dreptate. Cu un coordonator al discuțiilor (Avi Lewis) clar împotriva evanghelicilor, discuția a subliniat că direcția preferată de cei mai mulți este confuzia.

După ce am urmărit clipul târziu, către orele dimineţii, m-am dus la culcare cu gândul la ceea ce urmărisem şi am adormit destul de greu. Mă gândeam: cum ar putea unul care caută sincer să afle adevăru,l decide în ce direcție este acesta? Vorba famenului etiopean, care întrebat de evanghelistul Filip dacă înțelege ce citește, a răspuns sincer că nu poate, decât dacă-l luminează cineva, dacă-i explică cineva.

Ce fel de GPS pune creștinismul la dispoziția căutătorilor sinceri? Cu gândul acesta m-am dus la culcare și am adormit cu un sentiment de dezamăgire, gândindu-mă că tot ce avem de oferit sunt doar niște sloganuri, niște lozinci. Multe dintre ele funcționau perfect pe vremea părinților noștri când majoritatea oamenilor se încadrau în două-trei categorii de filozofie de viață. Dar astăzi? Cum ne raportăm noi la schimările rapide din jurul nostru? Cum dezvoltăm noi mijloacele şi limbajul de adresare a problemelor, când ele depăşesc cu mult lucrurile simple cu care eram noi învăţaţi acum 50 de ani?

În timp ce tehnologia oferă călătorilor în mașini GPSuri, dispozitive pentru a vedea în spatele mașinii, dispozitive de a vedea noaptea, dispozitive de comunicație permanentă cu un centru de informații și asistență rutieră (On Star system), dispozitive de avertizare când șoferul este obosit sau schimbă brusc banda în care călătorește, etc. etc. biserica păstrează o inerție care o face adesea irelevantă pentru căutătorul sincer.

Există aşa o preferinţă în spaţiul evanghelic de a ne retrage din viaţa publică, intelectuală şi din sfera dezbaterilor de idei. În special noi românii, dar nu numai, am lăsat dezbaterea publică pe seama intelectualilor atei sau liberali. Ne-a fost parcă ruşine că mesajul nostru nu este relevant, sau ne-a fost frică să nu fim consideraţi inflexibili şi intoleranţi. Ne-am mărginit la a ne lupta (cel puţin aici în America) împotriva câtorva „păcate majore” cum ar fi avortul sau căsătoria homosexualilor, şi la a folosi pârghiile politice pentru a ajuta „majoritatea morală” să deturneze partidul republican, pentru a influenţa alegerea în anumite funcţii a unor oameni care să ne reprezinte cât de cât preferinţele în problema „păcatelor majore”.

Eu nu sunt pentru a croi tot ceea ce facem noi după măsura căutătorului (vezi bisericile lui Hybels și Warren); unii vorbesc de probleme de căsătorie, de probleme financiare, de consiliere, de imagine proprie, de sport, de auto-îmbunătățire, ș.a.m.d., pentru a atrage căutătorul. Din nefericire, foarte rar se trece de faza acestor preocupări în cea a mântuirii reale. Exemplul cel mai elocvent este adus de Joel Osteen, păstorul uneia dintre cele mai numeroase biserici americane, Lakewood Church din Houston Texas, care întrebat de Larry King ce părere are despre homosexuali, a răspuns (parafrazez): Ei bine, pentru mine homosexualismul nu este ceea ce are Dumnezeu mai bun. Refuzul de a aborda problema păcatului de frica alungării „căutătorului” este endemică în din ce în ce mai multe biserici americane.

Eu cred că păcatul e tot păcat, mântuirea este tot prin crucea lui Christos, prin har și prin credință, pocăința este la fel de necesară azi ca acum două mii de ani. În timp ce este adevărat că nu Biblia este lucrul pe care-l avem în comun noi, toţi oamenii, și că nu poți porni întotdeauna de la un text biblic (cum spune Rick Warren în cartea sa „The purpose-driven church” la pag. 295), trebuie să ajungi la text, chiar dacă pornești de la ceea ce este comun tuturor oamenilor: dureri, căutări, nevoi, interese. Dar eu simt că bisericii îi lipsește în special argumentele care să demonteze una câte una redutele după care se ascund oamenii zilelor noastre: redute filozofice, ale teologiei liberale, redute sociale şi culturale.

Problemei durerii, de exemplu, i te poți adresa cu ușurință prin Evanghelie. Dar cum te adresezi ateului sau musulmanului sau liberalului, dacă nu-i cunoști armele? Ce anume a determinat reacţia teologică liberală? Mai există cauza care a creiat efectul? Dacă da (şi încă există şi este tocmai în această retragere a bisericii din spaţiul public pentru a-şi desăvârşi părtăşia cu Dumnezeu între cele patru ziduri), ce facem?

Pavel spunea că: 2 Corinteni 10:5 Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Christos; numai că Pavel știa cum să aducă pe oameni la „text”. În Fapte 17, în Atena fiind, așteptându-l pe Sila și Timotei Pavel discută cu atenienii la Aeropag. Din discuția sa rezultă o fină și adâncă cunoaștere a problemelor religioase a atenienilor şi a culturii lor. El poate face referire la panteonul atenienilor, la credinţa lor specifică că „dumnezeu” are nevoie de a fi slujit de mâini omeneşti, că dumnezeu locuieşte în structuri omeneşti, la cultura lor (amintind versurile unui poet), etc. Scrierile lui Pavel sunt pline de referiri la sportivi, soldaţi, cultură, societate, obiceiuri şi altele.

Noi nu putem oferi o direcţie şi nu ne putem prezenta la masa discuţiilor, pentru că sunten nepregătiţi. Nu posedăm decât o singură vâslă, aceea a propriei noastre teologii şi în absenţa celeilalte, aceea a cunoaşterii poziţiei celuilalt, a gândirii sale, a filozofiei din fundalul său, ne învârtim adesea într-un cerc. Generaţia mea a pierdut cumva trenul acesta. Noi ne-am format într-o vreme în care ţi se închidea gura cu pumnul, aşa că am folosit scurtele răgazuri când puteam spune ceva pentru a vesti Evanghelia şi a obţine rezultate în mântuire. Oricum participarea la dezbateri publice era interzisă şi foamea de mai multă cunoaştere a avut doar o dimensiune personală şi o întrebuinţare restrânsă. Acum mă uit cu anticipaţie la generaţia tânără de creştini. Vor fi ei oare răspunsul la ceea ce ne lipseşte? Vor avea ei puterea, dorinţa, pasiunea şi pregătirea de a reprezenta creştinismul autentic într-o discuţie ca aceea din clipul urmărit, fără a recurge la sloganuri şi lozinci ci la raţionamente solide şi irefutabile? Vor putea ei închide gura oamenilor proşti şi neştiutori?

Doamne, dă! Ca să pot şi eu dormi mai bine nopţile după câte un video clip ca acela! Şi nu numai de asta! Ci ca să oferim o bună direcţie lumii, să fim un far strălucitor, o cetate aşezată pe o stâncă, care se vede clar de la distanţă.

Viewed 6 times by 4 viewers

The Despre direcție și comunicație. by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.