Vorbeam azi cu un tânăr. Îmi povestea că el “pierde” în fiecare zi mergând la serviciu și mergând acasă cam 3 ore stând pe autostrăzi în trafic foarte aglomerat. L-am întrebat printre altele, ce face. Mi-a spus că are radioul pornit (sau muzică pe iPod-ul său) la o stație de muzică religioasă, și cântă împreună cu artiștii respectivi. L-am întrebat dacă nu consideră timpul acesta pierdut, și mi-a spus că nu, din mai multe motive:
- a învățat astfel peste 300 de cântece de worsip pe de rost.
- învățarea cântecelor îl ajută să conducă mai bine lauda în adunarea în care este membru
- privește timpul acesta ca pe un timp de închinare personală; închinarea nu este niciodată o pierdere de timp. Mi-a spus cum a scăpat adesea de îngrijorări, doar lăudându-L pe Dumnezeu. Cum lăudarea a deschis adesea acces lui Dumnezeu pentru a interveni în viața sa chiar și în probleme în care el nu a cerut neaparat intervenția lui Dumnezeu, dar erau lucruri care-l îngrijorau și Dumnezeu i-a rezolvat problemele.
Am rămas să mă gândesc la ce mi a spus tânărul acesta de 22 de ani. M-am gândit la viața mea, la cât de aglomerat îmi este programul. Cum alerg și încerc să fac cât mai multe pentru Dumnezeu. Apoi, câte cărți am decitit, câte telefoane de dat, câte….. și cât de puțin timp pentru adevărată părtășie cu Domnul. Îmi amintesc de ceea ce spunea Isus Martei, cu privire la sora ei Maria, care stătea așezată la picioarle Domnului ascultându-L: un singur lucru este necasar! Nu vreau să denigrez ceea ce făcea băiatul de mai sus: și eu mă rog, când, ascult predici, ascult Biblia pe CD în mașină. Dar mi se pare (și poate că-s de modă veche) că pentru a avea timp de calitate petrecut cu Domnul, trebuie să las totul deoaprte, să mă concentrez asupa ființei Lui și să nu am nici o altă preocupare.
Vineri m-am decis să prelungesc timpul meu personal de rugăciune. Am simțit că trebuie să fac asta. Să mă îndrăgostesc mai mult de Domnul. Să-mi arăt dragostea nu doar prin ceea ce fac pentru El ci și prin petrecerea de timp mai mult cu El, în rugăciune. Am trecut ca de obicei peste limita timpului de rugăciune de până acum. Nu mi-a fost dificil să încadrez toate nevoile mele, ale altora, ale bisericii, ale familiei lărgite, să laud pe Domnul și să-I mulțumesc, ca de obicei. Apoi, am ajuns într-un impas. Decisesem să adaug o jumătate de oră de rugăciune… și am rămas mut un timp. Nu mai știam ce să spun.
Nici nu știu de ce cred că ar fi trebuit să spun ceva, în primul rând! Dacă iubești pe cineva, de exemplu pe soția ta, trebuie ca atunci când stai cu ea să-ți umble gura în continuu ca să ai impresia că ai comunicat dragostea? Nu-i suficient adesea doar să stai lângă ea? Poate să o ții de mână, sau după cap sau de mijloc, și să lași să treacă timpul lăsându-ți iubita să te simtă aproape? Dar eu, de ce trebuia ca-n timpul extra alocat părtășiei cu Domnul să spun neaparat ceva?
Cu ce și-a umplut Isus timpul de rugăciune? Turuia în continuu în urechea Tatălui despre problemele Sale? În rugăciunea Domnului din Ghețimane vedem că El s-a rugat foarte scurt, dar intens. O singură frază, repetată de 3 ori, pe parcursul unui timp ce cca. o oră de fiecare dată. Isus a reproșat ucenicilor că “un ceas nu au putut veghea împreună cu El”. Deci, prima Lui rugăciune a durat cam un ceas. Dar a avut o singură frază: Tată, dacă e posibil, îndepărtează paharul acesta de la Mine; dar, fă nu cum vreau Eu ci cum vrei Tu. Rugăciunea “Tatăl nostru” este scurtă. Rugăciunea înălțată de Domnul la mormântul lui Lazăr a fost scurtă. Presupun că Domnul nu rostea o mulțime de vorbe. Atunci, înseamnă că El stătea în veghe împreună cu Tatăl așa cum stai cu un iubit: în proximitate, “simțind” prezența celuilalt cu întreaga Sa ființă spirituală.
Și asta mi-a dat dintr-o dată calm și pace. Am stat în prezența Domnului fără să mai spun nimic. Poate din când în când, spunându-I Domnului că îl iubesc, și poate câte un cuvânt de adorare, laudă și slavă! Jumătatea de oră propusă a trecut ca un vis! Avea dreptate Brother Lawrence în clasica sa carte The Practice of the presence of God !
