Cu păcatul ne luptăm întreaga viaţă de credinţă. Păcatul (hai să-i conferim calităţi antropomorfice) “ştie” când să apară: în clipa cea mai nepotrivită, când scutul nostru este lăsat în jos, când suntem cel mai puţin pregătiţi. El se furişează şi ne ia prin surprindere. Este ca o săgeată care zboară tăcută, fără zgomot, şi pe care nu o simţi decât DUPĂ ce s-a înfipt în tine. Experienţele acestea traumatice (ca de exemplu tăierea accidentală a unui deget) nu le simţi în clipa când se produc, decât la un timp, după acea. Săgeţi… (Efeseni 6:16 Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.)

În toiul unei discuţii, zicem ceva care poate fi orice de la o simplă exagerare până la o minciună gata-dezvoltată cu corp, mâini şi picioare. Sau, lansăm o bârfă, un cinism, o răutate. Ne trezim că păcatul ne mânjeşte imaginaţia, sau gândirea, pătrunzând printr-o simplă imagine privită chiar şi fără să vrem. Păcatul se foloseşte de simţuri, de înclinaţii, de preferinţe, de vicii mai vechi, de neatenţie, de circumstanţe, de oboseală, de firea pământească care chiar dacă e pe moarte, răbufneşte cum se spune, când ţi-e lumea mai dragă.

Dacă acesta este adevărul, atunci înseamnă că, în timp ce devenim mai tari, mai înţelepţi şi mai abili să stăpânim păcatul (Geneza 4:7 …. păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”), trebuie să descoperim ce facem cu păcatul comis. Biblia vorbeşte despre mărturisirea acestuia ca o metodă de rezolvare a păcatului înfăptuit. Înţeleptul spune: Proverbe 28:13 Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare. De asemenea, vezi Ezra 10:11 Mărturisiţi-vă acum greşeala înaintea Domnului, Dumnezeului părinţilor voştri, şi faceţi voia Lui! şi Iacov 5:16 Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.

Nimeni nu neagă necesitatea mărturisirii, beneficiile mărturisirii, importanţa mărturişirii. Dar, câţi o fac? Puţini! Mărturisim câte o mânie, o exagerare, o inexactitate, un gând sau orice, ceva care să nu fie prea umilitor, să ne pună într-o lumină nefavorabilă.

Am participat într-o seară la un serviciu într-o biserică americană. Un invitat vorbea despre păcate şi păcătoşi, despre necesitatea mărturisirii lor. În special s-a adresat celor vinovaţi de curvie, de homosexualism, de pornografie. La sfârşitul mesajului său a invitat să iasă în faţă pe cei vinovaţi de astfel de păcate, pentru a le mărturisi şi a se ruga de iertare. Mă gândeam de la locul meu: noroc amice! Cine crezi că va ieşi să mărturisească ASTFEL de păcate? Trebuia să te legi şi tu de o bârfă, de cei ce au primit rest la caserie mai mult cu 10 cenţi şi nu la-u dus înapoi, de cei ce nu au ascultat de părinţi când au avut doar 5 ani, etc. Cine se va face de râs aici, în faţa la 4 mii de oameni? Vreo câteva sute de oameni s-au ridicat încet şi au mers în faţă. Unii aveau capul plecat, alţii lacrimi în ochi, alţii mergeau în faţă ajutaţi de un prieten sau prietenă sau poate soţ/soţie/tată/mamă/frate/soră…

Ce s-ar întâmpla într-o biserică românească dacă s-ar predica împotriva unor asemenea păcate, şi apoi predicatorul ar invita la mărturisire publică pe cei vinovaţi de curvie, pornografie, homosexualism, indiscreţii sexuale, minciună, înşelare la taxe, ură, bârfă grosolană, etc.? Ar ieşi cineva în faţă să se facă de râs? Asta e concepţia despre mărturisire între mulţi români: că dacă o faci, te faci de râs, te dai de gol, îţi pierzi prestigiul. Mai bine să faci mărturisirea între tine şi Dumnezeu, mai bine să te lupţi tu singur cu păcatul tău. Doar, e lupta ta, nu-i aşa? Cine te va înţelege? Cine te va ajuta fără a păstra în mânecă secretul păcatului tău ca să te atace la o adică? Şi astfel, fără a avea conceptul de “responsabilitate” în faţa altuia sau a întregului trup (păcatul meu face să sufere tot trupul! poate din cauza mea întârzie o trezire, sau o revărsare de har!), noi mergem tăcuţi înainte în încăpăţânarea noastră. Nu ne mărturisim.

Ei bine, am o veste bună pentru cei cărora le e ruşine să mărturisească în faţa unui frate sau soră, sau la un păstor. (Desigur, EXAGEREZ ACUM, vă rog înţelegeţi sarcasmul!). În ajutorul lor vine INTERNETUL! Există o mulţime de web site-uri unde poţi merge şi face publice mărturisirile tale! De exemplu: http://www.onlineconfession.org/, http://www.ulc.net/index.php?page=confession, şi altele. Aici poţi mărturisi în mod anonim orice păcat cât de mare, nu te va şti nimeni! Sau, dacă vrei să te convingi că păcatele tale nu-s prea mari, poţi citi mărturisirile altora şi apoi o să crezi cu adevărat că tu nu eşti chiar atât de rău… De fapt, mai mulţi vizitează web site-ul pentru a citi mărturisirile altora decât pentru a mărturisi ceva! Astfel, site-ul a devenit un fel de vitrină a păcatelor, a neputinţelor altora! Unii sunt atât de dependenţi (nu ştiu cum să traduc mai bine în româneşte termenul adicted) de necazul altora! Pe dependenţii aceştia îi văd pe şosea, oprindu-se să se uite la accidente, la necazul altora!

Alţii vor zice, bine, dar dacă tu crezi că poţi scrie un blog în care să-ţi destăinui gândurile şi părerile de ce n-ar fi voia ca altul să-şi mărturisească păcatele online? Preocuparea mea este cu valoarea unei astfel de mărturisiri. Este un act curăţitor? Este ceva transformator? Mă îndoiesc. Peste tot în Biblie unde scrie despre mărturisire, se vorbeşte într-un context al unei părtăşii a trupului lui Christos. Valoarea părtăşiei în mărturisire este adesea trecută cu vederea şi de aici şi lipsa de biruinţă. Iacov spunea că după ce ne mărturisim, rugăciunea foerbinte a celui neprihănit are putere mare! Asta e o frază fără context dacă nu o citeşti în contextul mărturisirii. Apoi, Biblia mai vorbeşte şi de veghere unii asupra altora (Evrei 10:24 Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune). Asta presupune că eu trebuie să mă supun ca alţii să vegheze asupra mea şi eu să veghez asupra altora! Asta este responsabilitate şi dare de socoteală. Adică dau voie ca viaţa mea să fie transparentă. Pavel îi spune lui Timotei astfel: 2 Timotei 3:10 Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, Hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea.

Internetul poate fi bun la o mulţime de lucruri… dar nu şi la mărturisirea păcatelor! Pentru aceasta avem TRUPUL lui Christos, Biserica. Deoarece scopul oricărei mărturisiri este schimbarea, lăsarea de păcate, biruinţa asupra păcatului.

Viewed 8 times by 3 viewers

The Internetul şi Mărturisirea Păcatelor by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.