Istoria este privită adesea ca fiind o privire în urmă la mişcări de armate, naţiuni, boli, resurse, bani, ideologii şi alte lucruri de genul acesta. O putere cucereşte o altă putere, adesea printr-un război. Imperii se ridică şi se nimicesc, oameni mari şi eroi apar deodată ca să-şi aducă aportul lor la edificiul istoric, ca apoi să dispară la fel de brusc cum au apărut şi să lase adesea locul lor altora, mai mult sau mai puţin “calificaţi” la statutul de “făuritori ai istoriei”.
Câteodată observăm cum în desfăşurarea evenimentelor intervine în mod decisiv vremea; ea favorizează un participant la luptă şi-l defavorizează pe celălalt. Asta s-a văzut clar de nenumărateori în istorie, cele mai cunoscute exemple fiind cele ale armatelor lui Napoleon (la 1812) şi mai târziu a lui Hitler (Operaţiunea Barbarosa, Iunie-Decembrie 1941) în Rusia, ambele învinse de iarnă!
Alteori ni se spune că “a intervenit soarta” sau, norocul/nenorocul. Asta pentru a explica inexplicabilul. Si aşa, noi învăţăm istoria în mediile laice (cum ar fi şcoala), o istorie deosebită de istoria prezentată şi interpretată în creştinism de vederea biblică asupra lumii. Biblia ni-L prezintă pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul istoriei. Abordarea aceasta este aproape gnostică: noi credem că adevărurile spirituale există separat de fenomenele seculare şi istorice. Studenţilor creştini trimişi la universităţi să înveţe, li se cere adesea fără cuvinte să lase la porţile şcolii seculare credinţa lor creştină.