
Noaptea târziu, trecând pe lângă un zgârie nori care adăpostea mai multe birouri, Paula văzu lângă poarta de la intrare bine luminată butonul soneriei lângă care scria: Apasă pentru paznicul de noapte. Paula se opri din drum, şi apăsă pe sonerie, apoi aşteptă. După câteva minute, văzu prin sticla de la uşă cum paznicul, străbătând holul imens al clădirii, se apropia de uşi, punându-şi chipiul şi încheindu-se la uniformă.
Paznicul anulă alarma din clădire, apoi deschide uşa de la intrare. Apoi, mai anulă o alarmă şi deschise porţile; uitându-se cu ochi somnoroşi la Paula, întrebă:
Ei bine, ce doreşti la ora asta din noapte?
Am vrut doar să văd de ce nu poţi să apeşi tu însuţi soneria, de ce trebuie ca altcineva să o apese pentru tine!
(continuare)
De aceea consider că cei ce se ocupă de muzică prin adunări trebuie să fie (pe cât posibil) cu educaţie bună teologică, sau cu o sănătoasă învăţătură biblică. De prea mulţi ani muzica şi închinarea prin ea a fost lăsată în grija celor care nu au avut decât talent şi bunăvoinţa de a face lucrarea aceasta. Dacă cântă bine, dacă mai ştie şi la vreun instrument, e bun să conducă închinarea! De aceea cred că s-a ajuns adesea la cântări cu o teologie precară şi chestionabilă, la cântări “sufleteşti” dar nu spirituale. Ele erau menite să inducă stări emoţionale, nu să atingă tronul lui Dumnezeu! Erau adresate urechii participanţilor la închinare, nu Domnului. Să nu uităm că prin natura sa căzută, omul este o fiinţă înclinată spre idolatrie, şi idolul preferat este EU; de aceea e foarte uşor să cadă pradă în ceea ce priveşte cântare la ceea ce-i place lui, ce-i slujeşte lui şi eului său. La ceea ce-l face să se simtă bine! Read the rest of this entry »