Ps 23:4  Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângîie.

Ieri m-am întors acasă dintr-o călătorie pe care a trebuit s-o fac în Arizona.  In drumul meu spre casă, cu maşina, am trecut pe lângă un loc care mi-a stârnit amintiri.  O să le povestesc în continuare.

Nu mai ţin minte dacă am scris anul trecut despre întâmplarea pe care o relatez aici.  Prin Noiembrie 2006 am călătorit în Arizona cu avionul şi m-am întors acasă cu o maşină pe care am cumpărat-o acolo.  Stiam de drumul care vine înapoi spre Seattle prin California şi Oregon, pe autostrada 5.  Am fost pe el de nenumărate ori.  Dar mi-a spus cineva despre un drum prin pustia statului Nevada, care este mai scurt cu 160km decât cel prin California.  La cei peste două mii de km pe care urma să-i fac, o economie de 160 km era o alternativă atractivă.  M-am informat despre cum va fi vremea şi aflând că prognoza e bună m-am pornit la drum.  Am făcut prima parte a călătoriei pe o şosea care în curând a părăsit orice aşezare şi s-a înfipt în pustiu.  Pustia Nevadei, diferită de cea a Arizonei şi diferită şi de cea a Californiei.  Inaintea mea se aşternea un drum care câteodată şerpuia lateral printre munţi şi trecea prin pasuri la peste trei mii de metri înălţime, dar care drum mergea şi drept cât vezi cu ochii, şerpuind nu lateral ci vertical pe platourile înalte ale pustiului.

Unul dintre lucrurile lumii de astăzi care ne-a cucerit este telefonul mobil; (am văzut şi cerşetori şi „homeless” care folosesc celularul).   De cum a început călătoria şi am intrat în deşert am pierdut semnalul la celular.  Maşini erau extrem de puţine.  Mă gândeam că dacă mi s-ar întâmpla ceva pe drumul acesta…  Am verificat mintal dacă am controlat uleiul la maşină, dacă presiunea cauciucurilor era bună, dacă am văzut roata de rezervă în portbagaj, dacă…  Toate păreau în regulă.  Drumul era de mare viteză, aşa că am străbătut cei 900km propuşi pentru ziua aceea ca-n gând.  Seara m-am oprit la un orăşel mic, Ely, care avea o populaţie de cam 300-500 locuitori.  Avea 2-3 hoteluri, şi la unul dintre ele m-am oprit ca să petrec noaptea.

Dimineaţa m-am trezit dis-de-dimineaţă şi m-am pregătit de drum.  Nu am mai deschis laptopul ca să citesc Biblia ci am apelat la o Biblie plasată în cameră de către Gideons.  Am deschis-o la Psalmul 23; aşa am simţit să-l citesc pe acesta.  L-am citit şi m-am oprit la versetul de mai sus, versetul 4.  Versetul acesta l-am citit de mii de ori în viaţă.  Dar în dimineaţa aceea mi-a vorbit cumva într-un mod special.  M-am gândit că nu am trecut niciodată prin valea umbrei morţii.  Nu că nu am fost în pericol sau că nu mi se puteau întâmpla rele sau moarte.  Dar cumva, după ce trecem de aceste întâmplări, ori uităm de ele ori le micşorăm importanţa sau impactul avut asupra noastră în clipa trăirii lor.  Pe de altă parte, de la 18 ani de când am fost lăsat acasă din armată pe motiv de sănătate (doctorii au zis că mai am de trăit 3 luni sau 3 ani din cauza inimii) am trăit sub acest spectru al morţii iminente.  Doar că de atunci au trecut 35 de ani şi te obişnuieşti cu gândul că eşti bolnav şi s-ar putea să mori!

Valea Umbrei Morţii!  Un loc prin care nu vrea nimeni să treacă!  Un loc prin care ar fi bine să treci o singură dată, când eşti bătrân, sătul de zile, ţi-ai trăit viaţa de familie satisfăcătoare, ţi-ai văzut nepoţii şi rodul muncii tale este îmbelşugat; ba, te-ai mai şi bucurat de pensie şi ai făcut în viaţă maximul a ceea ce s-a putut pentru condiţia şi cultura ta.  Dar aşa cum ştim, prin valea aceasta trecem adesea.

Am citit deci psalmul acesta, am meditat la versetul 4, m-am rugat şi am pornit la drum.  Aveam în faţă o călătorie de peste 14 ore.  Dimineaţa de toamnă târzie era splendidă, timpul răcoros dar însorit şi drumul te îmbia la viteză.  Am făcut astfel vreo 3-4 ore de drum.  La un moment dat am observat prin aer nişte obiecte mici, ca puful de păpădie primăvara.  Asta am şi crezut că este.  Dar apoi mi-am dat seama că sunt fulgi de zăpadă.  Am privit orizonul şi munţii din faţa mea păreau învăluiţi într-o negură.  Pe măsură ce m-am apropiat de ei, ninsoarea s-a înteţit.  A devenit atât de densă încât cu greu se vedea drumul.  Ba a începu şi să se depună.  Am oprit maşina şi am ieşit să văd dacă e frig tare afară.  Era bocnă!  Şi bătea un vânt pe care l-am perceput din maşină, dar acum aflat în picioare în calea lui puteam să-l apreciez la valoarea sa: un vânt extrem de puternic care era în stare să te doboare.  Cobora de pe versanţii munţilor de la apus, trecea peste şosea şi se repezea spre munţii din partea de răsărit a drumului (eu călătoream de la sud spre nord).

Dacă nu ai fost niciodată pe şoşeau nr. 93 despre are vorbesc aici, ea este înălţată la 1-2 metri faţă de deşert.  Adică e construită ca pe un val de pământ (sau mai degrabă s-au săpat şanţuri largi de-o parte şi de alta a şoselei).  Vântul acesta lua tot felul de scaieţi şi plante uşoare şi le purta cu furie peste şosea.  Dar lua şi zăpadă!  Pe aceasta o depunea în şanţul din partea mea dreaptă.  Acesta s-a acoperit curând încât nu-l mai sesizai dacă nu ai fi ştiut că există.

Mergeam cât se putea de încet.  La un moment dat a apărut în spatele meu un camion care avea tracţiune pe toate roţile (4×4).  L-am văzut în oglinda retrovizoare cum era la 2-3 metri în spatele meu.  Am tras cât de mult am putut în dreapta cu gândul că-l las să treacă înainte ca apoi să-mi văd de treabă agale.  Dar el nu m-a depăşit.  Era periculos să depăşească deoarece din faţă putea veni un alt vehicol şi era imposibil să vezi şi la 3 metri în faţă!  Mi-era frică că trebuie să frânez şi că mă va lovi din spate.  Aşa că am ales o altă stratagemă.  Voi accelera puţin şi voi încerca să mă opresc în dreapta într-un refugiu cum sunt adesea pe drumul acesta.  Am introdus în viteza a treia, am accelerat puţin până am pus între mine şi maşina din spate o distanţă de cam 20m, apoi am introdus în viteza a doua ca să încetinez cu frână de motor.  În clipa când am lăsat ambreiajul, maşina a lovit ceva gheaţă de pe drum (asta s-a format rapid, pentru că drumul a fost călduţ de la soare, vijelia a venit brusc, prima zăpadă s-a topit, a doua s-a depus, şi a transformat într-o pojghiţă subţire de gheaţă zăpada de pe şosea) şi eu am fost propulsat cu viteză, fără posibilitatea de a mai manevra în vreun fel, în şanţul din dreapta.  M-am cufundat în zăpadă până la jumătatea geamurilor maşinii. 

Motorul nu s-a oprit.  Torcea liniştit mai departe şi băga aer cald în cabină.  Eu mă gândeam ce-i de făcut.  Oare cât de stricată e maşina?  Oare ce pot face?  Să ies din maşină?  Dar cine mă va vedea pe marginea drumului?  Dacă mă va lovi cineva?  Eram doar în cămaşă (zisese soţia să iau o haină, dar eu nu am ascultat!) şi dacă vremea asta va mai ţine o oră, voi fi acoperit de zăpadă şi nu va şti nimeni că eu sunt acolo, decât când zăpada se va topi. 

Următorul gând a fost să verific dacă am semnal la celular.  Până atunci mă uitasem din timp în timp, dar nu aveam.  Acum am deschis telefonul, şi minune mare!  Am semnal!  Am dat îndată telefon la poliţie, le-am spus cam în ce zonă eram şi le-am cerut să trimită ajutor.  Pe când vorbeam cu poliţstul, o altă maşină s-a năpurtit în şant pe lângă mine şi s-a oprit în faţa mea.  I-am simţiti suflul când a trecut la doar centrimetri pe lângă mine.  Putea să mă lovească, dar nu m-a lovit.  Am spus poliţestului că eu sunt în spatele microbusului mare şi alb aflat în faţa mea la cam 30 de metri.  Poliţistul de la telefon mă întrebă dacă mi-e frig, dacă sunt rănit, dacă maşina e distrusă, dacă am căldură.  I-am spus că nu-s lovit, nu ştiu dacă e distrusă maşina dar că motorul merge şi nu mi-e frig. 

Apoi, m-am pus pe aşteptat.  În timp ce aşteptam, nu cred că au trecut 5 minute de aşteptare, şi sună telefonul.  Mă uit la număr dar nu-l recunosc.  „E poliţia!” m-am gândit eu.  Am zis „alo” şi de la capătul celălalt era… mama mea din România!  Mă întreba dacă sunt bine; era la rugăciune şi a avut un sentiment că trebuie să se roage pentru protecţia mea (ştia că sunt în călătorie) şi a dorit să mă sune să se asigure că sentimentul că sunt în pericol nu era în zadar.  I-am povestit mamei unde sunt, ce s-a întâmplat şi că sunt bine.  I-am mulţumit de rugăciune şi telefon.  Apoi, am sunat soţia.  Iniţial nu am vrut să o sun până ce nu se rezolvă problema asta în vreun fel sau altul.  Ştiam că se va îngrijora acasă, singură.  Dar acum, telefonul mamei mă făcuse să fiu convins că toate se vor termina cu bine.  Dacă Dumnezeu a avut grijă să o facă pe mama să aibă o presimţire, care să o facă să se roage pentru mine împăreună cu cei cu care era adunată la rugăciune, atunci ştiam că Domnul nu a făcut toate astea în zadar, ci spre binele meu.

Soţia a primt calmă vestea despre peripeţie.  Eu am mai aşteptat poate o oră până a venit unul de m-a scos afară din şanţ.  Am pus maşina pe şosea, am mers de jur-împrejur ca să o verific, nu avea nici un semn de lovitură sau zgârietură.  Motorul a continuat să meargă tot acest timp.  Am băgat în viteză şi am verificat dacă se mişcă.  Maşina mergea.  Cel cu asistenţa auto a plecat în drumul lui.  Eu am pornit-o din nou în drumul meu.  10 km mai încolo era iar primăvară…  Valea Umbrei Morţii a durat doar vreo 10km (în spaţiu) şi vreo 70 minute (în timp).  Acum am primit încă o înţelegere asupra versetului 4 din Psalmul 23.  Domnul mă îndemnase să citesc psalmul acesta, El îmi atrase privirea asupra versetului 4 şi mi l-a pus în minte ca pe o temelie a credinţei de care aveam nevoie în acea zi.  Valea Umbrei Morţii nu vine întotdeauna când eşti pregătit: ea vine pe neaşteptate, când te aştepţi mai puţin!

Ieri dimineaţă am trecut din nou prin locul acela venind iarăşi spre casă cu maşina, din Arizona.  M-am oprit, m-a uitat şi am spus o rugăciune de mulţumire Domnului.  Spre deosebire, ieri erau 110 grade Fahrenheit afară (cam 45 Celsius).  Vântul nu mai bătea, nu era nici măcar o adiere a sa, deşi ar fi prins bine!  Era o tăcere şi linişte de mormânt.  Am plecat mai departe la drum, gândindu-mă la aventura de anul trecut.  Când trecem prin astfel de probleme, El este cu noi!  Nu pot spune altceva decât Aleluia!  Noi nu suntem niciodată singuri.  EL ESTE CU NOI!

Viewed 42 times by 23 viewers

The Valea Umbrei Morţii by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.