Cu începere de astăzi, în Mexico City se permit partenerilor homosexuali aflaţi în libertate să îşi viziteze partenerii din închisoare ca „rudenii sau familie”.  Vizitele se încadrează în cele de natură conjugală.  Acum, nu înţeleg de ce-s conjugale vizitele!?  Conform dicţionarului, conjugal ţine de cei căsătoriţi, este privitor la un bărbat şi o femeie uniţi în căsătorie.

O să se modifice dicţionarele?  Cum s-au modificat unele Biblii (New Inclusiv Translation de la Oxford) din care s-a scos pronumele personal masculin EL referitor desigur la Dumnezeu şi s-a înlocuit cu „el sau ea”.  Astfel, „Fiul Omului” a devenit „Cel Uman”, „Dumnezeu” a devenit „Tatăl-Mamă”.

Revoluţia feministă începută la 1970-1980 a învins în minţile şi inimile teologilor liberali.  Problema este însă că în ebraică şi respectiv greacă, adam şi anthropos înseamnă om la genul masculin (bărbat).  Epistolele Noului Testament au fost adreate „fraţilor” (adelphoi în greacă).  Adresarea aceasta aparţine limbilor originale în care a fost scrisă Biblia şi nu au nici o intenţie de a fi „sexiste”.  Ele nu exclud femeile, deşi Biblia oferă mereu nume de bărbaţi, dă exemple de bărbaţi şi presupune existenţa unei audienţe masculine, în timp ce audienţa feminină este undeva în fundal.  Asta nu pentru că femeile nu sunt importante, ci pentru că bărbatul ARE un rol de „preot” în casa lui şi TREBUIE să şi-l asume în virtutea a ceea ce a fost desemnat de către Dumnezeu să fie: un învăţător, un lider spiritual şi social al casei sale şi al poporului său.  Problema asta o voi discuta într-un post viitor (oh, câte proiecte am!  Când o să am timp să mă, apuc de ele?!)

Dar tot nu m-am lămurit cu vizitele „conjugale” ale homosexualilor!  Poate mă lămureşte cineva?

- Întotdeauna găseşti ceea ce cauţi în ultimul loc în care cauţi.
- Dacă construieşti un sistem pe care până şi proştii îl pot folosi, numai proştii îl vor folosi.
- Şansa ca pâinea să cadă pe covor cu latura unsă cu unt este direct proporţională cu preţul covorului.
- Dacă va cade un obiect, va cade astfle încât să se strice cât mai tare.
- Când va cade o unealtă, se va rostogoli întotdeauna în colţul cel mai greu accesibil al atelierului.
- Dacă se blochează, forţează-l.  Dacă se frânge, ei!  Şi aşa trebuia înlocuit!
- Când nu a reuşit nimic din ce-ai încercat, citeşte instrucţiunile.
- În sânul fiecărei probleme mari, e o problemă mai mică care se străduieşte să iasă.
- Nu încerca niciodată să repeţi un experiment reuşit; nu vei reuşi a doua oară.
- Nici un experiment nu poate fi catalogat ca eşec total: întotdeauna poate fi folosit ca exemplu rău.
- Dacă nu ai timp să faci cum trebuie de prima dată, o să ai timp să faci cum trebuie a doua oară.
- Într-o ierarhie, fiecare angajat are tendinţa de a se ridica la nivelul incompetenţei sale.
- Orice competenţă conţine sâmburii incompetenţei.
- Dacă îţi trebuie prea mult timp pentru a dovedi o nevoie, vei constata că pe când ai dovedit-o, nevoia a dispărut.
- În orice intreprindere în care ai ierarhii, munca îl caută pe cel mai de jos.

Urmărim de un timp încoace frământările din sânul uneia dintre cele mai liberale denominaţii creştine, Biserica Episcopală.  Este acea denominaţie care a admis în August 2003 primul episcop homosexual (Rev. Gene Robinson, episcop al statului New Hampshire) şi care de atunci încoace a experimentat desprinderea a zeci de biserici locale şi preoţi din sânul ei.

Ieri (30 iulie)  au început în Bedford, Texas lucrările grupului The Anglican Communion Network, grupare formată din peste 80 de lideri Anglicani ortodocşi care-s nemulţumiţi cu direcţia în care a pornit denominaţia căreia îi erau afiliaţi (Biserica Episcopală este ramura americană a Bisericii Anglicane). (more…)

Cu începere de astăzi, în Mexico City se permit partenerilor homosexuali aflaţi în libertate să îşi viziteze partenerii din închisoare ca „rudenii sau familie”.  Vizitele se încadrează în cele de natură conjugală.  Acum, nu înţeleg de ce-s conjugale vizitele!?  Conform dicţionarului, conjugal ţine de cei căsătoriţi, este privitor la un bărbat şi o femeie uniţi în căsătorie. (more…)

O companie din San Francisco închiriază câini şi alte animale de casă celor ce nu au timp să deţină astfel de animale.  Marlena Cervantes a înfiinţat FlexPetz acum cinci luni şi se pare că ideea ei a fost excelentă pentru afaceri.  Amatorii de închiriat animale, se încriu într-un program cum este cel al sălilor de gimnastică, în care contra unei sume lunare, au dreptul să „folosească” animalul preferat câteva ore pe lună sau săptămână.  La expirarea timpului alocat, animalul trebuie returnat.

FlexPetz s-a deschis cu succes în San Francisco, Los Angeles şi San Diego.  Până la sfârşitul anului se vor deschide sucursale la New York şi Londra.  Cât costă?  $99.95 pe an, plus $49.95 lunar, plus $39.95 pe ziua în care închiriezi animalul (deocamdată au în vedere doar câini).  Rasele preferate?  Ogarii afgani, Labrador retrievers şi Boston Terriers.  Sumele de mai sus acoperă cheltuielile de aducerea a câinilor acasă sau la biroul membrului, hrana şi îngrijirea animalului precum şi o zgardă care are incorporat un sistem GPS (în cazul în care animalul se pierde).  De asemenea, odată cu animalul primeşti o lesă, boluri pentru mâncare şi mâncarea acestuia pentru timpul cât îl foloseşti.

Maşini de închiriat am văzut, mobilă am văzut şi de-aia, electronice da, plăcere de închiriat (la casele de toleranţă legale sau ilegale) da, acum mai nou câini…  Oare ce se va mai închiria?  Nu-mi vine în minte!  Dar sunt convins că se vor găsi şi alte lucruri!  Că am şi văzut mame-surogat, şi spermatozoizi îngheţaţi.  Orice, numai să scăpăm de responsabilitatea care ne-ar cade pe umeri de nu am închiria lururile respective!

Azi-mâine vor fi anunţul de genul: „Mamă-surogat!  Port copilul dvs. contra sumei de $50 mii euro!  Nu am mai fost însămânţată!  Sunt la prima sarcină!  Am pedigree bun!  Părinţii sunt de rasă bună!  În vinele noastre nu curge nici sânge evreiesc, nici ţigănesc, nici turcesc, nici un alt fel de sânge cu probleme!  Doar pur-sânge nemţesc!  Am fost premiantă la şcoală, am terminat cu media 9.84 facultatea, am Master în Ştiinţe Sociale, şi sunt doctorand în filozofie!  Am fost bună la sport, am câştigat medaliea de aur la campionatele naţionale de înot.  Vă garantez un copil robust, sănătos, deştept şi atletic (dacă şi spermatozoizii sunt corespunzători).  Cine mă sună în trei ore, are reducere 5%!”

Pfiu!  Ce chestii!

Celebrul cineast suedez, născut la 1918 a murit la 30 Iulie a.c. în vârstă de 89 de ani.  Preocupat de dezbaterea pe peliculă a ideilor secolului trecut, el a abordat teme ca acelea despre existența lui Dumnezeu (tema îndoielii: dacă există Dumnezeu?  Există Dumnezeu dar este El oare absent?  Să trăim ca și când ar exista Dumnezeu, sau ca și când nu ar exista?  De ce exista tot ceea ce există?) dar s-a preocupat și de teme ca cea a morții sau a cruzimii.

În clipul următor avem scena din începutul filmului „The seventh seal”, o capodoperă nu doar a lui Bergman ci și a întregii cinematografii mondiale.  In scena aceasta, max von Sydow joacă șah cu… moartea!

- Natura ţine întotdeauna partea slăbiciunii ascunse.
- Un lucru se va strica proporţional cu valoarea sa.
- Există întotdeauna un fel mai uşor de a face ceva!  Doar că nu-l vei descoperi decât după ce ai terminat ceea ce ai avut de făcut.
- Când nu se poate întâmpla absolut nimic mai rău, se va întâmpla.
- De câte ori ţi se pare că lucrurile au început să meargă bine, fii sigur că ai trecut cu vederea ceva.
- Cu cât mai puţin doreşti ca să se întâmple ceva, cu atît mai probabil să se întâmple.
- În clipa în care vorbeşti despre ceva, dacă e de rău, se va întâpla, dacă e de bine, va dispare.
- Dacă avionul în care eşti întârzie, avionul cu care ai legătura va fi întotdeauna la timp.
- Nu găseşti niciodată obiectul căutat, până în clipa în care-l înlocuieşti cu unul nou.
- Indiferent cât de mult cauţi să cumperi un obiect la cel mai ieftin preţ posibil, în clipa în care l-ai achiziţionat, îl vei găsi undeva mai ieftin.
- Indiferent încotro te îndrepţi, mergi întotdeauna la deal şi vântul îţi bate întotdeauna împotrivă.
- Vina este întotdeauna a altcuiva.
- Durerile de dinţi au tendinţa de a apare întotdeauna sâmbătă seara.

Ca istoric, se pare că numele de „Legea lui Murphy” provine de pe vremea unor experimente făcute la anul 1949 la Edward Air Force Base din Muroc, California, în timpul unui proiect denumit MX981.  Şeful proiectului era un Colonel, J. P. Stapp şi se experimenta efecte ale prăbuşirii avionului pe o pistă din North Base.  Participau şi firmele Northrop Aircraft şi Aero Medical Lab.  Unul dintre inginerii de la Wright Field Aircraft era căpitanul Ed Murphy.  În timpul experimentului apărea mereu o eroare, ceea ce l-a făcut pe Murphy să remarce cu privire la tehnicianul vinovat de eroare: „if there is any way to do it wrong, he will”. (more…)

Un republican şi un democrat mergeau împreună pe trotuar, când au dat peste un cerşetor.  Republicanul s-a oprit lângă el, i-a dat cartea sa de vizită şi i-a spus să treacă mâine pe la biroul său să îi dea de lucru.  Apoi, a băgat mâna în buzunar, a scos o bancnotă de $20 şi i-a dat-o cerşetorului să aibă pentru astăzi.

Democratul a vrut să arate şi el bunăvoinţă unui cerşetor.  Aşa că, la următorul cerşetor, democratul s-a oprit lângă acesta, i-a dat îndrumări precise cum se ajunge la oficiul de asistenţă socială, apoi a băgat mâna în buzunarul republicanului, a scos o bancnotă de $20, din care $5 i-a dat cerşetorului ca ajutor iar $15 a păstrat pentru acoperirea cheltuielilor administrative.

Acum ştiţi deosebirea dintre republicani şi democraţi.

Deunăzi căutam un medicament: penicilină.  Aveam un simplu abces dentar şi soţia mea care e farmacistă mi-a spus: „ia penicilină, îţi trece repede!  Şi nu te mai plânge de gândeşti că ai naşte!”  Yeah!  Bărbaţii nu au voie să se plângă!  De fapt, femeile sunt mult mai tari decât bărbaţii la o mulţime de lucruri.  Dar la durere, sigur!

Căutarea mea s-a dovedit zadarnică.  Penicilina nu se mai fabrică!  Şi ampicilină e greu de găsit!  Acum sunt alte antibiotice, dintre care cel mai simplu ce l-am putut cumpăra a fost amoxicilina.  Şi când te gândeşti ce descoperire mare a fost penicilina în secolul trecut!  Fleming ar fi meritat 10 premii Nobel pentru descoperirea ei!  Câte vieţi au fost salvate din cauza penicilinei!  Acum însă nu se mai găseşte!

Asta m-a făcut să mă gândesc la următoarele: cât timp trăieşte o idee bună?  Ştim că produsele se perimează cu o viteză care ne ameţeşte.  Ce a fost modern şi avansat ieri azi e învechit.  Invenţiile tehnice se înmulţesc exponenţial.  Sunt aproape convins că există invenţii care nu s-au întrebuinţat încă, atât de avansate sunt ele!  Dar o idee, cât timp trăieşte?  Care este termenul ei de garanţie?  Un an?  Zece?  O sută?  Zile sau numai ore? 

„Mi-a venit o idee!” exclamăm noi adesea şi ne apucăm s-o punem în practică.  Alteori, avem prieteni sau parteneri de afaceri sau membri ai bordului de conducere cu care procedăm la un „brain storming” (furtună a creierelor?! habar n-am cum se traduce!) pentru a afla ideea cea mai bună în situaţia cu care suntem confruntaţi.  Atâtea idei ar fi bune, dar nu ni se potrivesc.  Ce se întâmplă cu ele?  Rămân pierdute pentru totdeauna?  Le vom mai vizita vreodată?

Apoi m-am mai gândit că atunci când o idee expiră, sau moare, ce se întâmplă cu ea?  La ce mai e bună?  Ca un cal viu şi sănător, sprinţar şi plin de avânt, ideea de până acum ne-a purtat înainte; dar la ce mai e bun un cal mort?  Şi oare câţi oameni din jurul nostru călăresc cai morţi?  Îşi dau ei oare seama că nu mai funcţionează ceea ce ieri le garanta progresul?  Da, ideile bune îmbătrânesc, se perimează şi chiar mor!  Şi e o mare revelaţie să-ţi dai seama că ideea de ieri nu mai e valabilă astăzi.  Ţi se cere curaj şi voinţă să te dezveţi de a folosi ceea ce ţi-a slujit ieri, pentru a folosi ceva nou, ceva ce se potriveşte zilei de astăzi.  Trebuie să te aştepţi la conflicte, atât în sinea ta cât şi cu alţii, mai puţin vizionari şi mai prinşi în tradiţii.  Viaţa fără conflictele cerute de progres este lipsită de adâncime şi relief.  Fierul va trebui ascuţit de către fier.

Pentru cei mai mulţi dintre oameni, alegerea la care wc să scapi de deşeuri este un lucru extrem de simplu: bărbaţi sau femei.  Scris pe uşile respectivelor aşezăminte, în limba ţării în care te afli, este clar ca lumina zilei.  Pentru cei ce nu ştiu să citească, este pus un abţibild sau o placă cu imaginea unei persoane in pantaloni (pentru bărbaţi) şi cu fustă (pentru femei).  Acum, chestia asta de la urmă poate fi discutată, deoarece pantaloni poartă şi femeile!  Şi-n tot mai multe case, poartă şi pălăria!  Dar asta e o altă discuţie.

Aşa că acum într-o zi, ieşind de la un wc m-am întâlnit prin parc cu un travestit mergând către respectivele încăperi.  M-am oprit, m-am întors şi vă mărturisesc sincer curiozitatea, am stat să văd unde va intra: la femei (era îmbrăcat ca femeie – vezi poza) sau la bărbaţi (era bărbat).  Adică, straiul (şi ceea ce credea el că este „în suflet” cum zic ei) determina unde se va uşura, sau ceea ce era el în realitate.  A intrat la femei.  Oare cum se simţeau femeile dinăuntru în prezenţa unui bărbat?  Am scuturat din cap a nedumerire şi mai mult, a „nu vreau nici măcar să mă gândesc” şi am plecat în drumul meu!

Eu aş propune, ca să fim corecţi din punct de vedere politic să se creieze un al treilea wc: pentru travestiţi!  În el ar fi mai în elementul lor bărbaţii îmbrăcaţi ca femei şi femeile ce se dau drept bărbaţi!  Adică, debusolaţi şi confuzi ar fi şi unii şi alţii.  Într-atât de debusolaţi cu privire la propria persoană încât nu vor avea timp să se ocupe de alţii.

Da, cine va suporta cheltuielile construirii a celei de-a treia încăperi?  Proprietarul biznisului?  Statul?  Travestitul?  O să propun să se discute asta în Congresul american.  O să trimit un email reprezentantului meu.  Chestie seriosă, nu credeţi?

Brenda era o femeie tânără care a fost invitată să participe la o excursie în munţi.  Trebuia ca împreună cu prietenii ei să se caţere pe versantul unui munte din apropiere.  Deşi nu mai participase niciodată la o asemenea aventură, Brenda îşi luă inima în dinţi şi plecă.  Prietenii o asiguraseră că versantul nu este nici prea abrupt, nici periculos.  Ajunşi la destinaţie, Brenda şi cu ceilalţi au început să urce versantul de granit. (more…)

„Pentru un om care nu are nici un pic de experinţă ca lucrător comercial, ceri un salariu cam mare!” a spus şeful de cadre care lua un interviu unui candidat la un post într-unul din magazinele companiei.

„E adevărat că cer cam mult, dar gândiţi-vă!  Eu o să lucrez mult mai greu decât alţii, pentru că habar nu am ce-o să fac!”

Una dintre preocupările preferate ale diavolului este să ne facă să ne gândim mereu la trecut şi la viitor, pentru a neglija prezentul!

Cu un timp în urmă, am avut o parteneră de afaceri, o doamnă care locuia într-un oraş la o oarecare depărtare de Portland, Oregon, unde locuiam eu.  Ea venise în contact cu mine oferindu-mi să medieze legături de afaceri cu nişte cazinouri de pe coasta Oceanului Pacific.  Eu aveam o companie de limuzine şi ea doamna pretindea că cunoaşte directori de cazinouri care la rândul lor au clienţi permanenţi (membri ai unor „Gold Club” sau VIP Clubs” sau cum s-or mai numi ele, adică oameni care sunt de-acum obişnuiţi ai respectivelor cazinouri şi care joacă acolo sume considerabile de bani; doar dacă mergeai la cazinou mereu dar jucai puţini bani nu ajungeai în rândul acestei elite.  Câştigurile şi pierderile – mai ales pierderile!- era calculate cu ajutorul unor carduri asemănătoare cardurilor de credit, pe care erau obligaţi să le folosească la orice joc ar participa.  De asemenea, cazinourile au o reţea de video-camere şi de urmărire/înregistrare a tot ce se întâmplă în ele, aşa că nu poţi face mai nimic fără să fii sub observaţie) care trebuiau aduşi la dorinţa lor la cazinouri şi preferau desigur limuzinele.

I-am promis doamnei un comision serios dacă mă ajută să promovez compania la contactele ei.  Şi, m-a ajutat.  A fost o relaţie de afaceri care a durat vreo 4 ani, până când am vândut compania. (more…)

Acum o lună ajungeam la „vârsta” de un an de când m-am apucat de blogărit. Am început pe blogspot. Are avantaje, dar şi dezavantaje. Dezavantajul e că pentru postarea unei imagini ai nevoie de server ftp si eu nu aveam. Asa că am descoperit wordpressul. Aici poţi face upload la imagini fără probleme, deşi ai un spaţiu limitat la cca. 50mb. Unii ar zice că e suficient, pentru mine e aproape de limită. Va trebui să decid dacă să mai cumpăr spaţiu suplimentar sau să mut blogul în altă parte. Am un domeniu al meu dar încă nu m-am decis! O să mă mai gândesc.

Până atunci, doresc să mulţumesc tuturor celor ce v-aţi oprit pe la mine şi aţi citit, şi în mod special mulţumesc celor ce au găsit cu cale să comenteze după cum au simţit ei. Sper să pot pune deoparte zilnic un timp de până la o oră să scriu câte ceva şi poate mai veniţi pe la mine! Vă aştept cu drag! Voi sunteţi parte din inspiraţia şi motivaţia mea de a scrie. Aşa că o mare parte din ceea ce e aici, într-un fel, vi se datorează vouă şi vă aparţine.

Mulţumesc. Acum merg să beau un pahar în cinstea acestei cifre rotunde. E sprite… dar e ok!

Majoritatea liberală a Congresului statului Washington a votat ieri o lege care permite celor ce trăiesc împreună ca homosexuali aceleaşi drepturi ca ale celor căsătoriţi legal.  Azi dimineaţă la orele 4, deja era coadă la biroul de înregistrări.

150 de cupluri s-au înregistrat astăzi, ca nu cumva să piardă o zi de „beneficii”.  Printre acestea, dreptul de a-ţi vizita „partenerul” la spital ca „rudenie”, dreptul de a participa în deciziile medicale (dacă de exemplu unul dintre cei doi/cele două este pe „life support” sau pe ventilator şi nu mai are speranţă de viaţă, „partenerul” are dreptul de a solicita întreruperea asisitenţei medicale, chiar dacă familia reală a bolnavului mai doreşte continuarea asistenţei medicale), dreptul de a moşteni pe cel decedat. (more…)

În orăşelul McMinnville, statul Oregon, într-o zi de şcoală, doi puştani de 12-13 ani, alergau pe coridoarele şcolii lor, dând peste fund fetelor.  Râdeau de se prăpădeau, însoţiţi de colegi şi colege care urmăreau distracţia.  Unele fete atinse peste fund le dădeau câte o palmă după ceafă, altele se amuzau iar altele se enervau.  (more…)

În Washington DC un artist local (Tom Greaves) a pus pe un trotual al străzii 14 NW un aparat care emite complimetnte 24 de ore din 24.  Mesajele înregistrate pe un microchip se repetă în continuu, spunând: „ai ochi frumoşi”, „ai mai slăbit!”, eşti inteligent”, etc.  Ce-i spune oare doamnei din poză?  Că este slabă!?  O să-mi cumpăr mâine bilet, să merg şi eu să fiu complimentat în sensul acesta.

Dar, lăsând gluma laoparte, cine are nevoie de complimente nemeritate?  Neadevărate?  Făcute de o maşină?  Cui folosesc?  Te motivează ele cu adevărat?  Cât de căzut trebuie să fie cineva ca să-i fie ridicat spiritul de complimentul unui astfel de aparat?  Pentru că acesta este doar începutul!  Mâine poimâine vom cumpăra aparatele astea şi le vom avea pe noptiera pe care ne ţinem ceasul şi lampa de noapte… şi chiar vom adormi în sunetul complimentelor: „eşti fumos”, nu ai burta mare!”, etc.

Pe când aparate care te mângăie?  Dar care-ţi dau un picior în fund?  Sau care sărută… (păpuşi gonflabile am văzut că sunt…)?Aşa-i când îţi mor lăudătorii.

Sacrificul ne inspiră pe toţi.  Oameni care au murit pentru o idee, pentru o credinţă, pentru patrie, pentru familiile lor, pentru un prieten, pentru un străin.  Oameni care au renunţat la un rinichi ca să le trăiască o rudenie sau un prieten sau, chiar şi un necunoscut.  Oameni care au renunţat la un braţ sau un mădular punându-l în calea unei primejdii care ameninţa viaţa vreunui prieten.

Uneori sacrificul vine cu serviciul pe care-l ai.  Un agent care păzeşte viaţa unui preşedinte trebuie să se arunce în calea glonţului ucigaş pentru a salva viaţa preşedintelui.  Alteori, sacrificul e izvorât din dragoste.  Un părinte va sacrifica aproape orice pentru viaţa copilului său.  Mai rar, un copil va sacrifica pentru un părinte.   Apoi avem sacrificul ca datorie.  Un soldat care s-a înscris la oaste şi care îşi dă viaţa pe câmpul de luptă.  Alteori sacrificiul este cerut de credinţa noastră.  Sau ideea la care am aderat.

Aseară, la biserica pe care o păstoresc am făcut o strângere de ajutor financiar pentru o persoană aflată la ananghie.  S-a strâns o frumoasă sumă de bani, deşi au fost mai puţini la biserică.  După ce s-a sfârşir serviciul, a fugit la mine un băiat de vreo 16-17 ani, şi m-a întrebat dacă se mai acceptă donaţii pentru scopul amintit.  I-am spus că da.  El mi-a spus că a lucrat ceva săptămâna trecută ( e în vacanţa de vară) şi că tocmai a fost plătit.  Apoi, a scos din buzunar 3 bancnote de câte $20 fiecare, le-a cântărit o clipă în mână, a luat două bancnote şi mi le-a dat, păstrându-şi pentru sine cealaltă bancnotă.  I-am spus că dacă doar $60 are, poate e suficient să doneze numai $20.  El mi-a spus că el locuieşte cu părinţii şi că ei se îngrijesc de nevoile lui oricum.  Şi că probabil cei pentru care s-a făcut strângerea de ajutoare au mai multă nevoie decât el…

Mi-au dat lacrimile.  Eram martorul unui sacrificiu.  Nu, nu era un sacrificiu suprem, ca o moarte, de exemplu!  Dar, ţi-a trecut vreodată prin minte că s-ar putea să fie mai uşor să sacrifici o dată pentru totdeauna (ca prin moarte, de exemplu) decât să sacrifici mereu, în timp ce trăieşti?  Adică, e mai uşor să mori decât să trăieşti sacrificiul zilnic?  Să iei de la tine pentru a da altuia?  Şi să faci asta ca un stil de viaţă?

Mâine, tânărul va merge probabil la o cofetărie, şi va scoate bancnota de $20 să-şi cumpere o cafea sau un suc… Şi-şi va aminti că a muncit pentru $60 dar că a donat unui nevoiaş ceilalţi $40!  Şi se va simţi bine!  Căci, atunci când mori sacrificând, s-ar putea ca tu să nu mai ştii despre rezultatul sacrificiului, sau chiar să nu ţi se răsplătească… dar când trăieşti, satisfacţia că ai făcut ceea ce trebuia, că ai fericit pe cineva este răsplata ta, şi eu nu văd nimic rău în a fi satisfăcut că ai făcut ceea ce trebuia!