PERSPECTIVE CRESTINE

Cu un timp în urmă, am avut o parteneră de afaceri, o doamnă care locuia într-un oraş la o oarecare depărtare de Portland, Oregon, unde locuiam eu.  Ea venise în contact cu mine oferindu-mi să medieze legături de afaceri cu nişte cazinouri de pe coasta Oceanului Pacific.  Eu aveam o companie de limuzine şi ea doamna pretindea că cunoaşte directori de cazinouri care la rândul lor au clienţi permanenţi (membri ai unor „Gold Club” sau VIP Clubs” sau cum s-or mai numi ele, adică oameni care sunt de-acum obişnuiţi ai respectivelor cazinouri şi care joacă acolo sume considerabile de bani; doar dacă mergeai la cazinou mereu dar jucai puţini bani nu ajungeai în rândul acestei elite.  Câştigurile şi pierderile – mai ales pierderile!- era calculate cu ajutorul unor carduri asemănătoare cardurilor de credit, pe care erau obligaţi să le folosească la orice joc ar participa.  De asemenea, cazinourile au o reţea de video-camere şi de urmărire/înregistrare a tot ce se întâmplă în ele, aşa că nu poţi face mai nimic fără să fii sub observaţie) care trebuiau aduşi la dorinţa lor la cazinouri şi preferau desigur limuzinele.

I-am promis doamnei un comision serios dacă mă ajută să promovez compania la contactele ei.  Şi, m-a ajutat.  A fost o relaţie de afaceri care a durat vreo 4 ani, până când am vândut compania. Cam tot atunci doamna şi familia ei s-a mutat în Las Vegas.  În timpul cât am lucrat împreună am avut prilejul să-i cunosc soţul şi copiii.  Ne întâneam poate o dată pe lună şi de cele mai multe ori, vorbeam la telefon.  După ce ne-am cunoscut mai bine şi ne-am cunoscut familiile, desigur că au urmat întrebările despre neamuri, şcoli urmate, ce ne place, ce urâm, schimb de cărţi poştale în timpul concediilor, urări de La Mulţi Ani la zilele de naştere,cadouri,  etc.  Familiile noastre nu au fost totuşi foarte apropiate, deoarece soţului doamnei îi cam plăcea alcoolul iar soţia mea şi cu mine nu bem deloc.

Aşa cum ziceam, întrebările lor despre noi ne-au făcut şi pe noi să-i întrebăm ce şi cum sunt.  Mai ales eu muream de curiozitate cum de o femeie care nu părea foarte înstărită, nici cu o educaţie strălucită, nici cu calităţi de marketing extraordinare, poate avea asemenea contacte într-o lume atât de exclusivistă, cum este aceea a proprietarilor sau directorilor de cazinouri.  „Sunt indiancă” mi-a răspuns ea.  „Fac parte din tribul Grand Ronde”.  Am rămas tăcut pentru o vreme.  I-am mai studiat eu trăsăturile pe furiş în discuţiile de afaceri, aşa din curiozitate.  Avea ceva exotic în chipul ei, o piele mai smeadă, nasul puţin de tot coroiat – totuşi feminin – şi puţin parcă turtit la bază.  Dar mă gândeam eu c-o fi având ceva strămoşi filipinezi şi poate ceva sânge de culoare în venele ei.  Hm…  Indiancă.

Trăiam de peste 15 ani în SUA şi am auzit de indieni, dar era pentru prima oară când mi s-a stârnit curiozitatea să aflu mai multe despre ei.  Ştiam că toate cazinourile la care transportam persoane erau pe proprietăţi ale indienilor; ştiam că indienii au o mulţime de scutiri de taxe, că pot învăţa gratuit oriunde vor (statul le plăteşte), ştiam astea din auzite.  Dar nu văzusem indieni decât în filmele anilor 40-60.  Am văzut corturi de-ale lor (teepee) plasate ici-colo pentru interes turistic, dar ştiam că astea-s doar kitchuri pe lângă originale.

Într-o zi când eram în vizită la biroul doamnei m-a întrebat dacă nu sunt curios să vizităm rezervaţia tribului ei.  Nu era prea departe.  Am răspuns afirmativ.  Eram plin de anticipaţie deşi nu ştiam la ce să mă aştept, ce voi vedea.  Am mers vreo 16 km pe un drum asfaltat, după care asfaltul a devenit doar gropi, apoi s-a transformat în drum de ţară.  Mai mult tot o groapă şi-o hârtoapă.  Şedeam pe bancheta din spate a limuzinei.  L-am văzut pe şoferul meu privind în oglinda retrovizoare întrebător, dacă nu mă doare pentru pentru maşina care se umplea de praf şi care se hincotea şi scârţâia din toate încheieturile.  Am dat din cap iarăşi afirmativ şi am mers mai departe.  Am ajuns într-un sat, cam aşa cum vedeam satele sau coloniile ţiganilor din Romania lui Ceauşescu: case mici de tot, dărăpănate, colibe din lem, de pământ, case şi un pic mai de doamne-ajută, dar majoritatea foarte sărăcăcioase, ca să nu spun mai mult!  Peste tot mizerie de nedescris.  Copii jucându-se în ţărână, câini şi pisici cu nemiluita, iarbă netăiată, obiecte casnice care nu au mai fost de trebuinţă şi care au fost aruncate prin fereastra (închisă) în curte, unde au rămas cu anii.  Frigidere ruginite, maşini de spălat hainele, automobile, camionete, etc. Oameni curioşi pe la uşile „caselor”, uitându-se ca la comedie la noi, bărbaţi jucând cărţi în faţa casei, toţi cu sticle de alcool pe-aproape şi ţigara în colţul gurii, nebărbieriţi, femei fără dinţi în gură, neîngrijite.  Am mers puţin mai departe, şi am ajuns la şcoală, la clinica locală şi la consiliul tribal.  Aceste clădiri erau moderne, aşezate pe o placă mare de beton.  Parcate în faţa lor, maşini mai arătoase, dar totuşi ieftine.  Am vizitat interiorul clădirilor.  Guvernul american a cheltuit sume însemnat de bani pentru a le dota cu ultimele modernizări în educaţie, medicină, birotică.  Computere pe toate mesele, şi-n clasele elevilor (era vacanţă, doar câţiva oameni mişunau pe-acolo).

După ce ne-am uitat prin prejur, am vizitat casa părintească a partenerei.  O cocioabă.  Nu mai locuia nimeni acolo şi era pustie.  Înăuntru, prin geamurile sparte şi uşile rămase deschise cu anii a pătruns praful, umezeala care a adus cu sine putregaiul, păianjenii care au cucerit colţurile, miros de stătut şi de mizerie.

Ne-am întors tăcuţi.  Apoi la un timp, femeia a început să-mi povestească.  „Ted, ştii câţi bani face o familie din rezervaţie pe lună?”  Habar n-aveam!  „$10 mii de dolari, pe puţin!” mi-a răspuns ea.  „Cât?”  „Da, ai auzit bine: peste 10 mii de dolari lunar!”  „Da de unde?” am întrebat eu.  „De la cazinou”.  Statul ne dă voie ca să împărţim o parte din veniturile cazinoului de pe terenul nostru între membrii tribului.  Indienii 100% sunt îndreptăţiţi conform unui calcul făcut de consiliul tribal la peste 10 mii de dolari, ţinând cont de veniturile medii lunare ale cazinoului.  Cei care au doar un procentaj de sânge indian, cum sunt eu de exemplu care a avut mama indiancă şi tata mulatru, luăm mai puţin; cam două mii de dolari pe lună.”

„Dar ce se întâmplă cu banii?” am întrebat eu stupefiat.  „Azi îi iau. mâine sunt cu ei la cazinou şi-i joacă pe toţi.  Dacă mai rămâne ceva, îi beau.  Nu lucrează nimic, nu au şcoală, nu îi interesează nimic.  Aşteaptă iacă aşa să treacă viaţa, şi pentru cei mai mulţi dintre ei, viaţa trece repede şi ei mor ba de alcoolism, ba de vreo bolaă, ba în diferite morţi violente”

„Cazinoul, care ar trebui să fie binecuvântarea noastră, care a fost aprobat cu scopul de a aduce venituri poporului meu, a devenit blestemul nostru.  El îşi împarte cu noi câştigul de pe o lună iar noi mergem şi i-l dăm înapoi într-o singură zi!

Ne-am despărţit după ce am petrecut minutele rămase de călătorie în tăcere.  Ne-am salutat scurt la despărţire, eu nu am mai ieşit din maşină, şi am continuat în mare tăcere călătoria de peste 3 ore până acasă, în Portland.  „Binecuvântarea noastră este blestemul nostru!” răsuna mereu în auzul meu.  Ce păcat!  Ce resurse pierdute!

* **

The Blestemul indian by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.