on 
on 
on 
I-am promis prietenului meu Emi că o să spun o istorisire despre adventişti. Iat-o:
Mama se trage dintr-o localitate, Milaş acum în judeţul Bistriţa-Năsăud. Bunicul meu, întors la Domnul după primul război mondial (război în care şi-a pierdut o mână) şi om înstărit a construit biserica baptistă din localitate pe terenul său. Clădirea o concura pe cea a bisericii ortodoxe, construită pe un deal opus celui pe care-şi avea bunicul casa şi unde construise şi biserica. Era cu turn şi cruce, aşa cum zic, la concurenţă cu biserica ortodoxă.
Ei… multe vacanţe am petrecut eu acolo! Bunicul era un om sever dar drept. Imi plăcea să-l urmăresc cum muncea fără un braţ. Mâna lipsă de la umăr a fost înlocuită cu o proteză pe care învăţase să o folosească cu mare dexteritate. Aproape nu era lucrare care să n-o poată face bunicul. Citea zilnic ore în şir din Biblie şi cânta. Imi plăcea să mă uit la obiectele sale: la binoclul militar, la puşca de vânătoare, la orologiul uriaş cu pendulă care anunţa sferturile de oră şi ora exactă. Imi plăcea să mă joc în clădirea morii bunicului (pe care venirea comuniştilor au oprit-o dar în care au lăsat pietrele de moară, tractorul, curelele de piele şi toate celelalte ustensile), prin grajdul mare în care cândva se adăpostiseră până la 10 cai dar care acum era gol… Grajdul işi pierduse până si mirosul specific de grajd! Nu mai intra în ele decât câte-o găină din când în când, pentru a scormoni prin paie. Si eu, bine-nţeles!
Aveam unchi şi matuşe care locuiau unii în sat, alţii prin satele din apropiere. De locuit, la ei locuiam mai des în vacanţe, pentru că aveau copii de vârsta mea cu care mă puteam însoţi la muncă sau joacă (pentru mine, venit de la oraş, până şi îngrijitul vitelor sau curăţatul la porci era o joacă! Pentru verii mei era muncă, ei nu aveau vacanţă! Eu nu înţelegeam de ce ei bombaneau când trebuiau să facă ceva, când pentru mine era o plăcere! Apoi mai târziu am inţeles că eu plecam acasă la oraş după 3-4 săptămâni de vacanţă, dar pentru ei, asta era viaţa de fiecare zi!).
Din vacanţele petrecute la Milaş mi-au rămas în amintire zilele de mers la biserică. Orchestra, predicile, cântările. Biserica nu avea mulţi membri, poate către 40-50 adulţi şi vreo 20-25 tineri şi copii (mai ales vara, când unii ca mine veneau în vacanţă şi alţii, ca verii mei veneau ‘acasă’ de pe la şcoli). Eu trebuia să spun o poezie sau să cânt o cântare la fiecare program! Nici nu se concepea altfel! Nu doar eu ci de la toţi copiii şi tinerii se aştepta să aducă o contribuţie. Mai târziu, când am trecut de 13 ani (la 13 ani am debutat ca ‘predicator’ datorită tatăului meu…) trebuia să iau cuvântul la şcoala duminicală sau chiar să dau îndemnuri de la amvon!
Unii membri veneau prea de departe ca să se mai întoarcă acasă între cele două programe, de dimineaţa şi de seara, aşa că programul “de seara’ începea la 3, după ce între cele doua servicii, pe o pajişte din curtea bisericii se aşternea fiecare pe jos, pe pături şi mâncau lucruri aduse de acasă. Era mai mult hrană rece că asta stătea mai bine vara, dar nu era nici o problemă, că la întoarcerea acasă, la ‘cină’ de la orele 5-6 sau mai târziu (ca aşa-s românii! Pofta de mâncare vine duuuuuupă orele 7-8… Nesănătos, categoric! Da n-am ştiut şi ce nu ştii, nu-ţi face rau ). Dacă închid ochii văd parcă aievea imagini de acum peste 45 de ani şi simt mirosul de caş proaspăt sau brânză ‘de burduf” cu castraveţi proaspeţi, roşii, ardei (şi puţin ardei iute, desigur!) cu slănină, poate chiftele, un şniţel, pâine de casă coaptă sâmbăta dimineaţa, lipii cu varză, cu ceapă, cu brânză, cu prune, prăjituri ţărăneşti fără creme dar aromateeee…
Dupa mâncare unii se întindeau la umbra pomilor încărcaţi de tot felul de fructe pentru a trage un puişor de somn. Alţii povesteau vrute şi nevrute. Alţii cântau sau se pregăteau pentru serviciul de seară care era destinat pentru mai multe participări individuale (dimineaţa cânta orchestra şi corul, dar seara erau recitările şi cântecele). Rasunau văile de prinprejur de cântece şi râsetul care reverbera voia bună. Era ziua Domnului şi ne bucuram în ea! Era fumos duminica la adunare! Şase zile de muncă erau uitate şi inima se concentra asupra lui Dumnezeu iar trupul asupra recuperării.
Anii au trecut. Colectivizarea a alungat pe tineri către oraş. La ţară nu ar fi avut nici un viitor. Satele s-au golit. Pe uliţe sau la magazin doar bătrâni sau oameni maturi, resemnaţi cu soarta, cu greul, su lipsa. Biserica a resimţit şi ea exodul. Viaţa ei parcă s-a scurs împreună cu nădejdea de mâine. Au rămas în biserica din Milaş doar nişte oameni în vârstă. O mătuşă de a mea conducea cântările. Venea de la Bistriţa din când în când câte un păstor, poate aşa, o dată la 6-7 săptămâni să dea cina şi să ţină o predică. Dacă era ploaie, noroiul îl împiedica să conducă maşina până lângă biserică şi avea de urcat printr-un noroi până la glezne vreun kilometru de deal! Ajuns la adunare se afla în faţa unei grupări de 10-15 bătrâni şi bătrâne. Jumătate din ei aţipeau la predică. Eu ştiu că am stat de câteva ori în faţa acestei grupări.
Într-o duminică dimineaţa, bătrânii au auzit deschizăndu-se uşa adunării. Capetele tuturor s-au întors cre uşă. Spre surpriza tuturor, în biserică a intrat un grup de vreo 15-20 de oameni, majoritatea tineri, cu instrumente de suflat în mână. Mătuşa mea era „diaconiţa” bisericii. Mai cu aplomb şi prezenţă de spirit decât ceilalţi, ea „conducea” grupul de bătrâne şi vreo doi moşi. Aşa că mătuşa Măriuţă s-a dus către unul dintre bărbaţii din grupul de vizitatori şi i-a întrebat de unde sunt. De la Ocniţa, a zus el. Mătuşa ştia unde e Ocniţa. Un sat de peste deal, un pic mai mare decât Milaşul. Doar că acolo, nu exista biserică baptistă! Aşa că mătuşa i-a zis omului că ea ştie că în Ocniţa nu există baptişti. Omul a răspuns că ei sunt adventişti de ziua a şaptea. Şi că s-au gândit să vină aici cu fanfara şi un predicator pentru a face o bucurie fraţilor. Pot să cânte câteva cântări? Pot să predice?
Desigur! Aşa că adventiştii au ţinut o predică şi au cântat cu fanfara. Apoi la urmă, au rugat pe fraţii din biserică să le întoarcă plăcerea şi să-i viziteze şi ei. La care mătusa Măriuţă (v-am spus că-i mergea mintea, nu?) a întrebat dacă pot aduce cu ei pe cineva care să cânte o cântare şi să predice. Ei au zis că da. Aşa că într-o zi, mă trezesc cu „o vorbă pe care mi-a trimis-o mătuşa” dacă pot să vin la Milaş într-o sâmbătă, şi să merg cu ea şi cu alţi câţiva la Ocniţa. Să întoarcem adventiştilor favoarea şi eu să cânt şi să predic, după înţelegerea avută cu conducătorul grupului. Nu ar fi rea sâmbăta de dinaintea duminicii în care adunarea din Milaş sărbătorea 50 de ani de la deschidere.
Zis şi făcut. Cu două zile înainte de weekendul acela eram la Milaş. Acolo era totul în fierbere. Fii şi fiice ale satului, veniţi de la Cluj, şi Bistriţa, şi Târgu Mureş, şi Arad, şi mai ştiu de pe unde erau din nou „acasă”. Se făcea de mâncare, se coceau bunătăţi, se încercau costume şi rochii, se împodobea biserica. Duminică adunarea va fi încă o dată plină de oameni, vor cânta cu corul, poate cu instrumente, vor fi solo-uri şi duete şi grupuri. Se vor spune poezii. Va fi un mesaj frumos. Anticipaţia era în aer şi-n tot ce se făcea.
A doua zi era sâmbătă. Mătuşă s-a rupt de la pregătirile pentru a doua zi şi ne-am suit în maşina mea să mergem la Ocniţa. Era pe la opt dimineaţa. Am luat-o pe drumul de ţară, peste deal. La o răscruce de drumuri, un trabant aştepta să trecem noi. La volan, un prieten de-al meu, pastorul baptist Nicu Mânzat de la Bistriţa. Venea spre Milaş să participe la sărbătoarea de a doua zi. El era păstorul local pe-acolo. Ne-am oprit şi l-am invitat să vină cu noi. S-a lăsat convins uşor. Era mai bine aşa; eu voi cânta poate o cântare şi el va predica. Era mai variat, eram mai mulţi, „o echipă” mai puternică.
La Ocniţa am găsit uşor biserica adventistă. Era ca şi cea baptistă pe un deal. Şi o mulţime de oameni mergeau către ea. Ne-am dus şi noi. La intrare, erau papuci de casă pentru toată lumea. Pantofii de stradă i-am lăsat acolo şi ne-am pus papucii. Înăuntru, adunarea era de o ordine şi curăţenie, ca o bijuterie proaspăt ieşită din mâna bijutierului. „Preşedintele” comunităţii (cred că aşa se numea, nu-mi aduc aminte amănuntul acesta) ne-a întâmpinat zâmbind, ne-a spus „bun venit” şi ne-a pus să şedem în prima bancă. Mătuşa ne-a prezentat (ea era „de-a casei”) şi a spus conducătorului adunării că Nicu Mânzat e păstor baptist şi va predica, că eu îs nepotul ei şi-s pastor penticostal şi voi cânta. Conducătorul ne-a spus că se bucură că suntem acolo, dar în bisericile adventiste nu-i voie să predice şi să cânte numia adventiştii. Dar de ce ne-au invitat? Pentru că să venim să vedem cum se „bucură” adventiştii!
Serviciul lor s-a sfârşit. Nu am timpul acum să povestesc cum s-a desfăşurat. Doar spun că nu am mai văzut niciodată atâta legalism. Şi desigur, Ellen G. White şi ce-a spus ea, plus sabatul au stăpânit tot ce s-a întâmplat acolo. Mătuşa nu a mai aşteptat. Mi-a şoptit că o ia pe jos, poeste deal şi că ne întâlnim acasă. Acolo avea lucruri mai importante de făcut decât să fiarbă aici la lipsa de politeţe a unor „creştini” care erau neospitalieri şi obrznici. Privit din perspectiva aceasta, gestul lor cu vizita de acum câteva săptămâni, era la fel de obraznic ca şi acesta.
Cu fratele Nicu am fost invitaţi la masă, la conducătorul de adunare. Am mers ca să povestim cu el, să „raţionăm” cu el despre cele întâmplate. Acolo însă am primit alte „palme”. Eram puşi la încercare să se vadă dacă întoarcem şi obrazul celălalt. L-am întors!
Adventiştii aceştia postea în ziua aceea de sâmbătă. Foc nu făceau, deoarece asta ar fi însemnat să lucreze în ziua sabatului, şi noi nu eram o vită căzută într-o groapă, doar nişte vite aflate în derivă! Aşa că ne-au arătat unde era ciorba de ardei umpluţi cu vegetale (carne nu mâncau), unde sunt chibritele (eu nu ştiam face foc cu lemne, dar Nicu a zis că el se pricepe, aşa că a făcut focul sub oală, ca să nu mâncăm mâncare rece), unde e salata de vinete, unde e grădina din care să mergem să aducem roşii (dacă vrem), unde e cuţitul şi pâinea, etc. Ne-am umilit la toate acestea doar de dragul de a arăta prietenie şi bunăvoinţă unor oameni care nu în adunare ci acasă la ei, au încălcat cele mai de bază reguli ale ospitalităţii! Oare a trecut mesajul nostru dincolo de bariera legalistă? Dincolo de ochelarii de cal ce-i aveau la ochi?
Aşa am cunoscut ospitalitatea adventistă. Aşa am văzut deschiderea adventiştilor pentru colaborare cu alţi evanghelici. Acum, de vreo câţiva ani adventiştii bat la porţile evanghelicilor. Şi, ar fi drept să fie primiţi! Întrebarea este, ei îi primesc pe evanghelici?
Aveti aici spre consultare documentul scris de fratele Paul Dan despre Miscarea Adventista: adevarul-despre-miscarea-adventista.DOC
The Intimplare cu adventisti by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.
No related posts.
Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.
) Acum cind percepi stilul meu ca fiind ‘pastoral’ te referi ca stil literar sau ca stil spiritual? Pentru ca mi-ar place sa consideri ca din punct de vedere spiritual scriu ‘pastoral’. Literar, nu am veleitati nici ambitii! Blogul mi se pare un loc de impartasiri asa, ca intre prieteni, la un pahar de… na, de ce beau prietenii crestini! 
