Mi-am propus ca din când în când să scriu câte un articol care să pună întrebarea din titlu. Adică, voi relata istorisiri care pe unii îi va face sigur să exclame: coincidenţă! Iar pe alţii, să zică: minuni! Eu fac parte din ultima categorie. Adică, în timp ce pe de-o parte nu sunt nici naiv nici credul, pe de alta cred în existenţa unui Dumnezeu suveran care este în controlul universului. Cred într-un Dumnezeu aşa cum este descris în Biblie: care se îngrijeşte de păsări, de firele de păr, care ştie totul şi poate totul. Nimic nu este necunoscut Lui: El citeşte gândurile şi vede în întuneric. De aceea, fără a vedea „minuni” la toate colţurile şi a bagateliza extraordinarul, sunt totuşi întâmplări şi trăieşti ocazii când nu poţi să nu te gândeşti că cineva, mai puternic decât tine, a potrivit totul (timingul, personajele), câteodată parcă cu un zâmbet în colţul gurii, spre a te face să te minunezi.

Uite întâmplarea asta:
Era prin 1984 şi eram la mare cu soţia. Septembrie. Vreme ploioasă. Plajă nu era posibil să facem, nici baie, vântul bătea cum doar la Marea Neagră ştie să bată, şi era un friiiiiig! Ce-i de făcut? Nu am mers cu „bilete” ci pe cont propriu, deci nu era problemă să ne întoarcem acasă oricând, dar eram în concediu şi ne-am încăpăţânat să rămânem măcar o săptămână, pentru a vedea dacă nu cumva se îmbunează timpul.

Eram fără prieteni (în afară de cunoştinţele pe care le aveam local, în bisericile din Constanţa) şi nu e bine să mergi în concediu fără prieteni! Mai ales acum am fi avut nevoie de prieteni cu care să explorăm magazinele, restaurantele, şi ce altceva mai era pentru distracţie sau relaxare pe vreme ploioasă. Dar nu aveam pe nimeni cu noi.

Într-o seară, ieşeam de la restaurantul unde am mâncat. Afară ploua, bătea vântul şi era beznă din aceea, cum doar comunismul poate produce. Ne-am găsit maşina şi când să ne urcăm în ea, am văzut în parcarea de vizavi o maşină cu capota ridicată, la care, prin întuneric se zărea cum munceşte o umbră. Soţia m-a încurajat să întreb dacă au nevoie de ajutor. Aveau. Au lăsat luminile aprinse şi acum nu aveau baterie. Aveam cabluri, şi în 2 minute maşina lor pornea. Erau o familia mai tânără decât noi, soţ, soţie şi un copil. Erau din Tg Mureş, de unde eram şi noi. De fapt, la întoarcerea acasă, se vor muta în acelaşi cartier, pe aceeaşi stradă unde locuiam şi noi! Coincidenţă? Stai să vezi mai departe!

Zilele rămase am fost nedespărţiţi. Nu am devenit „prieteni” dar am fost buni tovarăşi de concediu. Apoi ne-am despărţit (ei au mai rămas, noi am renunţat să mai sperăm în îmbunătăţirea timpului) dar ne-am mai întâlnit în anul următor, când şi când în Tg Mureş. Ei se mutaseră în cartierul nostru doar temporar şi când s-au mutat de acolo ne-am pierdut din vedere.

Anii au trecut. Noi am plecat în Italia apoi de acolo, în Octombrie 1989 în SUA. Am locuit câteva zile în Phoenix, AZ. Deşi începea toamnă, făceam cunoştinţă cu temperaturile din Arizona care erau mari chiar şi în comparaţie cu caniculele ardelene. Deşi aveam aer condiţionat în apartamentul nostru, era insuportabil de cald. Simţeam că mă sufoc. Doar noaptea aveam curajul să ieşim să explorăm împrejurimile.

Ne lipseau din nou… prietenii! Nu cunoşteam pe nimeni în Phoenix. Împreună cu noi, veniseră din Italia în SUA peste 100 de români. Dar în Phoenix nu mai venise nimeni. Majoritatea rămăseseră pe coasta de est a Americii. Au spus că este mai „europeană”. Noi am ţintit vestul, fiind întotdeauna fascinaţi de California, Oregon şi Washington. Oraşe din vest au fost folosite cel mai mult în filmările americane şi „le cunoşteam” din filmele vizionate. Auzisem că în vest clima e mai blândă în tot timpul anului, relieful mai variat (găseşti tot ce vrei, de la deşert la munţi acoperiţi de păduri, la fluvii navigabile, la apele Pacificului) şi viaţa mai puţin trepidantă decât în est. Deşi eram în Phoenix acum, (unde ne trimisese sponsorul nostru) ţinteam spre unul din aceste trei state.

Într-o zi, uitându-mă a pagubă pe geamul camerei mele de zi, văd o maşină cu capota ridicată. Afară cred că erau vreo 40 grade. Sticla geamului emana căldură ca plita unei sobe încinse. Doar că, uitându-mă la tipul care îşi repara maşina pe iadul acesta, în parcarea de asfalt a apartamentelor, văzându-i doar spatele, mi s-a părut că-l cunoc de undeva. Şi-ntr-o secundă, mi-a venit în minte numele băiatului întrâlnit cu ani în urmă la mare: Tibi.

I-am spus soţiei să se uite la el şi să vadă dacă nu e Tibi! Soţia mi-a spus că am început să aiurez. Am privit-o cu dezaprobare, mi-am luat inima în dinţi, am ieşit pe balcon şi am strigat: „Tibi!” Tipul aplecat sub capota maşinii, s-a ridicat brusc, dând cu capul de capotă, şi a privit cine-l strigă. Era într-adevăr Tibi, băiatul întâlnit cu ani în urmă la mare, la Constanţa. Nu avea… baterie! Din nefericire, noi nu aveam încă maşină (eram în America doar de 2-3 zile) pentru a-i da curent. Dar, restul a fost la fel ca la mare, cu ani în urmă. Am avut pe cineva care să ne fie prieten în primele zile de America!

Tibi era sportiv, luptător la lupte-libere. Plecase într-un turneu în Austria, rămăsese acolo, apoi emigrase în SUA. Era venit de câteva luni aici în Arizona, şi îşi aştepta familia, soţia şi copilul. Noi, veniţi pe traseul Italia-SUA, a trebuit ca din miile de locuri în care puteam ajunge, să „aterizăm” în Phoenix, să locuim în complexul acesta, şi să ne întâlnim cu Tibi!

Coincidenţă? Minune? Eu am ales deja! Te las pe tine să judeci!

The Minuni sau coincidente? by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.

This entry was posted on Thursday, September 20th, 2007 at 12:05 am and is filed under Minuni sau Coincidente. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.