Mă gândeam astăzi unde eram acum şase ani. Era cred că vreo 8 dimineaţa. Încă nu mă sculasem. Aveam compania de limuzine şi noaptea precedentă am avut de transportat nişte bogătani din zona Portlandului care au participat la un fund raising. Deşi nu am stat la birou, am fost totuşi preocupat cu privire felul în care decurg lucrurile şi m-am culcat târziu, către dimineaţă. Am vorbit pe radiotelefon cu şoferii, asigurându-mă că totul este în regulă.
Aşa cum ziceam, pe la ora 8 sună telefonul. Este Spyros, partenerul meu. Îmi spune să mă scol şi să dau drumul la televizor şi să mă uit la canalul 8, apoi închide. Mă dau anevoie jos din pat şi pornesc bombănind către living room unde am televizorul. Pornesc televizorul, îl pun pe canalul 8 şi privesc… mi se pare că este un film cu clădiri care se prăbuşesc. O să-l sun pe Spyros să-l beştelesc. Continue Reading »
Telefonul sună scurt. George ridică repede receptorul şi răspunse „alo!” Am înţeles de la primele cuvinte că vorbea cu Angela. „Angela, frumoasa mea prinţesă mi-a purtat de grijă şi am scăpat cu bine de răceala de săptămâna trecută! zise George. Continue Reading »
Un tânăr recrut a sosit pe front în Irak. Acolo a fost preluat de către un colonel pentru o scurtă introducere asupra problemelor specifice războiului din deşert. Printre altele, colonelul a spus proaspeţilor sosiţi să fie atenţi că inamicul a minat terenul de pe care s-a retras. După instructaj, colonelul a dat voie tinerilor recruţi să pună întrebări. La care, tânărul nostru ridică mâna, şi când primi cuvântul, întrebă:
Domnule colonel, ce să fac dacă din greşeală calc peste o mină?
Procedura normală este ca să sari 30 metri în aer, după care să te împrăştii pe o rază de vreo 50 metri răspunse colonelul.
Sandy îşi începu carierea ca şi consilier la o şcoală elementară. În prima zi de lucru, se duse la terenul de sport al şcolii. Pe el se jucau copiii. La un capăt alterenului, Sandy văzu o fetiţă stând singură, privind la jocul copiilor de la celălalt capăt al terenului. Void să o ajute pe fetiţă, Sandy se apropie de ea şi o întrebă dacă este bine. Fetiţa îi răspunse scurt că da.
Sandy îşi văzu de treabă în altă parte, uitându-se la alţi copii, după care se întoarse la terenul de sport. Fetiţa era tot acolo, singură la un capăt al terenului în timp ce copiii se jucau dincolo, la celălalt capăt. Aşa că Sandy o întrebă pe fetiţă: Vrei să fim prietene? Fetişa se uită la ea un timp, după care răspunse ridicând din umeri: bine! Simţind că face ceva progrese, Sandy continuă: ai ceva probleme? Eşti tristă de ceva? De ce stai singură aici la acest capăt alterenului în timp ce toţi copiii se joacă dincolo?
Pentru că eu sunt portarul! răspunse exasperată fetiţa.
este senatorul Larry Craig, din Idaho, având alături pe soţia sa, şi încercând să explice că el nu este homosexual. Că arestarea sa într-un aeroport de către un poliţist îmbrăcat civil, căruia Craig i-a făcut avansuri a fost doar o greşeală. Săraca femeie, cu jumătate faţa ascunsă după nişte ochelari uriaşi, ca de cal, crispată, trecută dincolo de lacrimi (sau încă neajunsă la ele din cauza stuporii), trebuie să stea lângă soţul ei, într-un ultim effort de suport public.
Urmăreşte clipul acesta:
Senatorul David Vitter, are alături de el pe soţia sa. Săraca femeie, este ca o căprioară prinsă în farurile maşinii pe şosea. Pare a vrea a fugi şi a se ascunde… dar „datoria” o cere acum lângă bărbatul ei, care a fost dat în vileag că a beneficiat de serviciile celebrei curve numită DC Madam şi acum explica fapta sa.
Sau clipul acesta:
Gayle Haggard, soţia lui Ted Haggard stând lângă el şi ajutându-l să răspundă la întrebările reporterilor. Soţul eio era acuzat de consumarea metamfetaminei şi de folosirea unui prostituat homosexual.
Sau clipul acesta:
Jimmy Swaggart a umblat şi el pe la prostituate. Soţia sa intră cu el în adunarea pe care Swaggart o păstorea şi în care, în faţa celor cinci mii de mebri, va mărturisi păcatul său (ca apoi peste un an-doi să fie prins din nou în el…).
E de înţeles că bărbaţii aceştia care ajung în poziţii proeminente, care devin puternici, care petrec mult timp plecaţi de acasă, care au adesea femei frumoase ca secretare sau asistente, să fie tentaţi să cadă în păcat. Unii dintre ei îşi chestionează sexualitatea (ce-o mai fi şi asta, nu înţeleg! Adică, ei nu ştiu că-s bărbaţi? S-a privit Haggard în oglinda de la baie înainte de a face duş şi a crezut o clipă că este… femeie?) şi decid că sunt homosexuali! Plecaţi la convenţii şi şedinţe, singuri prin hoteluri scumpe, mâncând la restaurante selecte, plictisiţi sau obosiţi, curioşi sau indiferenţi, ei cad pradă ispitelor. Garda este abandonată, mintea rămâne goală, ochii se aprind de pofte, trupul reacţioneazî mecanic.
Nu încerc să-i scuz, căci faptele sunt greu de acceptat. Încerc doar să explic! Dar dacă explicaţia aceasta poate fi înţeleasă de un ne-participant la dramă, de un privitor de la (mare) distanţă, ce cred ele, soţiile acestor bărbaţi? Ele care au stat alături când ei creşteau spre statura la care erau acum, care s-au trezit noaptea la copiii pentru ca soţul să se poată odihni ca mâine să facă faţă la şedinţa importantă, ele care au ţinut singure gospodăria ani de zile ca soţul să se poată realiza. Soţiile care i-a încurajat, sprijinit, îmbărbătat, corectat cu duioşie, care au fost mândre când vedeau reuşitele soţilor, cu convingerea că ele au avut un rol important în ceea ce sunt ei astăzi şi vor deveni mâine!
Soţiile înţeleg greu. Mai ales când toate visele se năruie într-o clipă. Când soţul vine acasă şi spune „am probleme… am folosit serviciile unei curve… ştii, nu m-am gândit, am avut o clipă de scăpare, îmi pare rău, te rog să mă ierţi, hai stai lângă mine în semn de suport la conferinţa de presă.. mai scapă-mi fundul încă o dată…” Prin capul soţiilor aleargă cu viteza infinitului întrebările: „cum, dar de ce, când, ce-ai gândit, acum ce va fi de noi, ce se va întmpla cu mine şi copiii, dar cu serviciul tău, carierea la care ai muncit ani de zile?” Apoi urmează conferinţele de presă, întrebările incomode şi intrusive ale ziariştilor şi reporterilor, flashurile apartelor de fotografiat, obiectivele aparatelor de filmat înfipte până-n faţă, microfoane şi reportofoane. Şi-n tot timpul acesta, soţiile trebuie să fie acolo, să pară suportive, să dea impresia că mariajul va rezista, că totul este în regulă.
Dar înăuntru, în inimă, nimic nu este în regulă. Stomacul li s-a strâns şi le zvâcneşte, inima este frământată… Pe faţă însă trebuie să fie afişat calmul, serenitatea. Bietele soţii… Oare au şi ele o parte de vină în tot scandalul acesta? Şi dacă da, care este vina lor? Sunt sigur că aceasta este una dintre întrebările ce şi le pun şi ele, bietele soţii!
Laut de cancer la pancreas, la vârsta de doar 71 de ani (ştiaţi că datorită creşterii longevităţii umane, vârsta de 60 de ani începe să se considere a fi… o vârstă tânără?!) Luciano Pavarotti a plecat în veşnicie. Rămân amintirile şi înregistrările care să ni le stârnească din când în când.
Alături de Enrico Caruso, Pavarotti rămâne una dintre cele mai importante figuri ale operei italiene. Cu o voce răsunătoare, care putea atinge tonurile înalte fără nici un efort sau forţare, cu un timbru ce-l făcea recunoscut de la primele câteva sunete emise, cu faţa rotundă (poate prea rotundă! Cred că ŞI de la asta i s-a tras) şi luminoasă, jovial, mereu cu o batistă albă desfăcută într-o mână (de obicei mâna stângă) cu care gesticula sau îşi ştergea traspiraţia abundentă, Pavarotti şi-a săpat numele şi memoria cu litere de aur în istoria muzicii. Interpretările sale (Riccardo în Un Ballo Maschera de Verdi, Manrico în Il Trovatore de acelaşi Verdi, Calaf în Turandot de Puccini, Radames în Aida lui Verdi, şi altele) rămân memorabile.
Păcat. Îmi pare rău.
Iata citeva clipuri muzicale:
Dr. D. James Kennedy, păstorul Bisericii Prezbiteriene Coral Ridge a plecat la Domnul; era în vârstă de 76 de ani. Acum două săptămâni şi-a dat demisia din poziţia de păstor a bisericii pe care a preluat-o acum aproape 50 de ani cu un număr de 45 de membri şi a crescut-o până la un număr de peste 10 mii de membri. Dr. Kennedy suferea de ceva complicaţii la inimă în urma atacului de cord suferit în iarna anului trecut şi spera să se refacă pentru a reveni la amvonul bisericii sale şi la cârma lucrărilor pe care le începuse şi conduse cu atâta succes; Domnul însă a hotărât să-l ducă acasă. Continue Reading »
Conform unui articol publicat de ABC News (http://abcnews.go.com/International/wireStory?id=3555811) Scientologia, secta la care aparțin staruri ale cinematografiei, cum sunt Tom Cruise și John Travolta este dată în judecată în Belgia pentru fraudă și înșelăciune.Un procuror al statului a condus o investigație pe parcursul a peste 10 ani și a conchis că secta este o organizație criminală.
Printre capetele de acuzare sunt practicarea medicinei cu metode neștiințifice, violarea legilor intimității și întrebuințarea unor contracte de afacere ilegale.Scientologia a fost considerată de către Parlamentul belgian ca „sectă” în anul 1997, când a început investigarea practicilor financiare ale religiei, cum ar fi testele de personalitate la care au fost supuși noii membri.Investigarea a fost inițiată după mai multe plângeri ale foștilor membri cum că ar fi fost victime ale intimidării și înșelăciunii.
Birourile mai multor firme de consultanță care aveau legături cu secta au fost cercetate de poliția belgiană.În alte țări, cum ar fi Germania, Scientologia este considerată o intreprindere comercială care se folosește de oamenii vulnerabili.
Departamentul de Stat al US a condamnat acțiunile poliției belgiene.Americanii au spus că Belgia ar trebui să protejeze libertatea de gândire, de conștiință și de religie, conform documentelor internaționale la care a aderat Belgia.
Scientologia a fost fondată la anul 1954 de către L. Ron Hubbard care a folosit inițial metode psihoterapeutice numite „dianetics”.Dianetics folosește psihologia regresivă (întoarcerea în trecut la o stare de comportament sau sentimente mai puțin adaptate, sau neafectate de cauze ulterioare).În timp, Scientologia a fost denumită religie, pentru a beneficia de statutul de care beneficiază religiile în SUA (religiile sunt scutite de taxe).
Scientologia numără peste 10 milioane de membri în lumea întreagă și este în expansiune în unele țări europene, și datorită celebrităților care-i aparțin.
Diavolul a convocat o convenţie a demonilor. În cuvântul de deschidere, el a precizat: Nu putem să-i oprim pe creştini de a merge la biserică. Nu putem să-i oprim să nu citească Biblia şi să nu afle adevărul. Nu putem să-i oprim de la a avea o relaţie personală cu Mântuitorul lor. În clipa în care se conectează cu Isus Christos, noi nu mai avem putere asupra lor. Deci, să meargă la bisericile lor! Doar să-i împiedicăm să dezvolte acea părtăşie cu Isus Christos. Iată ce vreu să faceţi:
Împiedicaţi-i să aibă părtăşie cu Isus Christos în timpul zilei.
Un băiat de 8 ani din Chula Vista, California a scris cele de mai jos pentru tema de casă la clasa a treia.
„Una dintre treburile lui Dumnezeu este să facă oameni. El face oameni noi ca să-i înlocuiască pe cei ce mor, pentru a fi destui oameni care să îngrijească planeta. El nu face oameni mari, ci doar bebeluşi. Cred că de aceea face copii pentru că-s mici şi mai uşor de făcut. Astfel El nu trebuie să-şi consume timpul preţios pentru a-i învăţa să umble şi să vorbească. Îi lasă în grija taţilor şi mamelor lor. Continue Reading »
După mai mulţi ani, studentul în Talmud s-a întors din America acasa în Israel pentru a-şi vizita familia.
„Unde ţi-a barba!?” întrebă mama lui de cum îl văzu.
„Mamă, în America nu poartă barbă nici un rabin.”
„Dar Sabatul, este respectat în America?” întrebă mama.
„Mamă, afacerile-s afaceri. Nu respectă nimeni Sabatul!”
”Dar mâncare kosher, mai mănânci?” continuă mama din ce în ce mai îngrijorată.
„Mamă, îmi pare rău dar e foarte greu de găsit mâncare kosher în America!”
Bătrâna doamnă se gândi o clipă la răspunsurile fiului ei, după care, aplecându-se spre urechea lui, întrebă în şoaptă:
„Isaac, spune-mi te rog… mai eşti tăiat împrejur?”
Weekendul acesta sunt în Portland, Oregon. Aici în SUA este Labor Day şi este o sărbătoare naţională. Avem mai multe zile libere. Am venit ca să-mi vizitez sora şi familia ei, şi să predic duminică la Agape Bible Church. Printre o mulţime de prieteni vizitaţi am fost şi la o prietenă a soţiei mele. Numele nu contează. Contează doar că ea are de câţiva ani în grijă pe mama ei, căreia i se zice în familie şi de către toţi, „buna”. Buna are 84 de ani. Are artrită şi abia umblă. Oasele extremităţilor ei sunt contorsionate de boală. Faţa îi este zbârcită de trecerea timpului care a venit parcă mereu însoţit de necazuri.
Buna a rămas văduvă la vârsta de vreo 40 de ani şi a crescut singură cinci copii. A muncit la două locuri de muncă: făcea curăţenie pe la blocuri şi apoi muncea în agricultură. Şi-a purtat copiii la şcoală şi i-a făcut pe toţi oameni. Mai ales i-a crescut oameni ai lui Dumnezeu.
Mă bucur mereu s-o văd pe Buna. Este întotdeauna veselă, dar de câte ori îşi aduce aminte de Domnul, plânge de bucurie! Am întrebat-o ce mai face. Mi-a spus că în fiecare zi se pregăteşte să fie gata pentru ziua în care o va chema Domnul acasă. Am întrebat-o cum se pregăteşte. Mi-a spus că se roagă mereu, şi apoi mi-a mai spus că ascultă casete cu predici, cu cântări, şi cântă ea însăşi câteva cântări zilnic. Apoi mi-a spus că citeşte Biblia. Fără ochelari! Mulţumeşte Domnului că deşi alte organe i s-au stricat, ochii îs încă buni!
Îşi aduce mereu aminte de greutăţile de odinioară, dar nu cu reproş, ci cu mulţumire, căutând mereu partea luminoasă, pozitivă a lucrurilor. Da, viaţa a fost grea, a trebuit să muncească mult dar mulţumeşte Domnului că a avut cu ce-şi hrăni copiii! Da, a rămas văduvă de tânără şi nu s-a mai căsătorit, dar Domnul a fost credincios promisiunii Sale că El este apărătorul văduvei şi Tatăl orfanilor. Da, este bătrână şi neputincioasă şi nu mai poate merge la adunare, dar mulţumeşte Domnului pentru că poate asculta predicile la casetofon; şi când le ascultă, închide ochii şi îşi închipuie că este în adunare. Mulţumeşte Domnului că are amintiri despre fraţii de odinioară. Ea nu-şi aminteşte de păstori răi, sau slab predicatori… ea-şi aminteşte că toţi au fost oamenii lui Dumnezeu! Povestea că la ei, lângă Cluj nu aveau păstor la biserică, dar mai venea câte cineva „de la oraş” să predice câteodată. Şi când pleca „omul lui Dumnezeu”, fraţii îl petreceau până la marginea satului şi de acolo îi făceau mereu cu mână până când „omul lui Dumnezeu” se pierdea în zare.
Printre frazele preferate ale Bunei, pe care le repetă mereu, adesea fără a spune nimic altceva, mai mult ca o reacţie la un gând tainic, este fraza: „Doamne fii lăudat, mărit şi binecuvântat!” La care, nu poţi să nu zici „AMIN!”
După ce am vizitat-o pe Buna şi i-am promis nişte casete cu predici, ne-am dus cu soţia la soră-mea. Încă sub impresia întâlnirii cu Buna, i-am povestit cumnatului meu despre Buna. El mi-a povestit apoi de părinţii săi. Tot de la ţară, tot de lângă Cluj. Amândoi trecuţi cu bine de 80 de ani. Ţărani, muncitori în agricultură. Tata s-a întors la Domnul primul. Cel dintâi din sat. Toţi l-au batjocorit, în frunte cu soţia sa, care nu s-a întors la Domnul decât cu cinci ani mai târziu.
Cumnatul meu îşi aminteşte că dimineaţa se împiedecau mereu de picioarele tatălui lor, care se ruga în fiecare dimineaţă, mai înainte de a se scula vreunul dintre copii sau soţia. Îl auzeau mereu suspinând şi oftând în rugăciunile sale: ştiau că se roagă pentru o problemă serioasă! În fiecare seară, îşi aduna familia lângă masă, cântau cu toţii o cântare, citea din Biblie un capitol, apoi se rugau cu toţii. Acum, mai rămâne acasă singur câteodată. Dar obiceiul bun început acum zeci de ani nu l-a abandonat: în fiecare seară cântă o cântare Domnului, apoi citeşte din Biblie şi apoi se roagă!
Zicea cumnatul meu că practica aceasta l-a făcut foarte echilibrat, calm, senin şi încrezător pe tatăl său. Nu-i „sare muştarul” cu uşurinţă. Şi este mereu mulţumitor pentru ceea ce are. Nu a avut niciodată ifose, a fost mereu fericit!
Oameni de altă dată! Parcă rupţi din poveşti ireale, din amintiri ce nu le-am avut, doar le-am visat! Unde sunt oamenii de genul acesta, ai generaţiei noastre? Ce-şi vor aminti despre noi copiii noştri? Nepoţii noştri? Ce vom povesti noi despre noi? Doamne, ai milă de noi! Ai milă de noi! Amin.
Noua profesoară de ştiinţe sociale la clasa a cincea se prezintă clasei, după care afirmă că e este atee, şi întreabă clasa dacă mai este vreun ateu printre copii. Copiii nu prea ştiu ce înseamnă „ateu” dar pentru a fi pe plac profesoarei, ridică toţi mâna, cu excepţia unui băiat.
„Tu eşti diferit de restul clasei? întrebă profesoara. „Nu eşti ateu?”
„Nu, eu nu sunt ateu!” răspunse cu emfază băiatul.
„Dar atunci, ce eşti?” întrebă profesoara.
„Eu sunt creştin!” răspunse băiatul. „Eu cred în Dumnezeu şi iubesc pe Domnul Isus, deci sunt creştin! Mama este creştină, tata este creştin, deci şi eu sunt creştin!”
„Aha!” răspunse profesoara. „Părinţii tăi sunt creştinil, deci şi tu eşti creştin! Dar dacă mama ta ar f o idioată, şi tatăl tău un idiot, atunci tu ce ai fi?” întrebă profesoara cu un zâmbet ironic de şmecher pe faţă.
Articolele publicate pe PERSPECTIVE CRESTINE respectă Creative Commons License. Astfel, textele pot fi copiate, fără modificări şi nu în scop comercial, precizându-se obligatoriu sursa şi autorul. TDP.
