Am auzit azi nişte democraţi care învinuiau pentru incendiul din California pe preşedintele Bush şi războiul din Irak! Ba vice-guvernatorul Californiei i-a spus lui Bush să nu viziteze California că prezenţa sa va împiedica operaţiunile de stingere a incendiilor. Îmi amintesc că după Katrina Bush nu a vizitat New Orleans tocmai ca să dea timp desfăşurării operaţiunilor de salvare. Atunci a fost învinuit că nu s-a dus la locul dezastrului, acum este învinuit că se duce. Cine-i de vină în Moldova? Dar în Georgia? Are Becali vreun rol în chestiile acestea?
Pe unii oameni nu-i mulţumeşti nicidecum şi niciodată. Dacă Ţon a mărturisit, de ce nu a făcut-o mai repede? Pe la 1990? Dacă o făcea la 1990, de ce a făcut scrisoarea aceea aşa cum a făcut-o? De ce a dat sentimentul că se justifică acuzând pe alţi fraţi? Dacă a fost vânzător, de ce s-a mai pocăit? Să fi făcut bine să rămână nepocăit! Că noi, biserica, suntem singura armată care-şi împuşcă răniţii, nu-i aşa? Cine a căzut, să nu mai fie recuperat! Bine că a căzut! Cu cât mai mare „stea” a fost cel ce a căzut, cu atât mai mare bucuria noastră! Că ne rămâne nouă podiumul!
Când a căzut de la credinţă, a făcut-o cu capul sau cu inima? Dar când a vândut pe fraţi, a gândit ca o femeie sau ca un bărbat? Nu, postul acesta nu-l apără nici nu-l justifică pe Ţon. Ţon se ştie apăra şi singur, dacă trebuie! Am luat doar exemplul că era atât de proapăt!
Ciudaţi oameni mai sunt românii, în special „pocăiţii!” Eterni jucători din tribune, gata să huiduiască în orice clipă jucătorii echipei proprii, având piatra în mână permanent, gata să o arunce în oricine şi pentru orice, insensibili la propriile neajunsuri şi păcate dar gata să ucidă pe alţii pentru păcate mai mici şi mai neînsemnate! Cu muştarul mereu pe sărite, pregătiţi mereu să fenteze orice sistem, până şi divinitatea, deţinând etalonul universal al ştiinţei, încercând să aducă mereu pe toţi la numitorul comun care este el, voind să demonstreze mereu ce nu se poate demonstra şi tăind în patru ceea ce nu mai este divizibil. La noi „presupusul” are menirea de axiomă iar postulatul e doar o părere.
Nu ne satisface nimeni cu adevărat, niciodată! Sunte inconsistenţi în dragostele noastre şi consistenţi în ură şi-n dispreţ! Şi dacă avem un idol astăzi, mâine suntem gata să-l trântim la pământ şi să-l lovim cu papucul ca pe statuia lui Sadam. Adevărul trăieşte puţin la noi, fiind detronat repede de eterna bârfă şi tovarăşa ei, minciuna! Radio-şanţul, acea invenţie românească a deceniilor trecute acum a trecut de la şoapta la ureche la încingerea firelor telefoanelor şi la înroşirea spaţiului străpuns de semnalele celularelor.
Aproape orice conversaţie cu un român începe cu întrebarea „ai auzit ce-a păţit cutare?” sau „asta o ştiai?” Şi înainte de a te pronunţa că nu te interesează, interlocutorul tău şi-a şi golit asupra urechilor tale tolba de bârfe. Dacă nu ai nici o informaţi de dat la schimb, eşti neinteresant, neinspirat, anost şi posac. Luate în orice ordine! Că jignirile pot lua orice fel de formă şi dimensiune. Pot recurge la regnul animal şi vegetal, la arborele genealogic, la aspect, inteligenţă, etc., etc.
Na! Acum m-am mai răcorit! Că mă aprinsesem după citirea unor discuţii de pe Confesională! Nu le-am mai citit de mult, că nu aveam timp! Dacă ştiam că mă aprind atât de „româneşte”, nu le citeam nici acuma! Sunt şi eu român, nimic din ceea ce este românesc nu-mi este străin!
