Unul dintre lucrurile ce le-am învăţat cu ocazia înmormântării mamei mele este că e bine pentru familia în doliu să primească condoleanţe şi să vadă participând la serviciile de priveghi şi de înmormântare pe cei ce simt alături de familie. La serviciul de înmormântare a mamei mi-a căzut atât de bine să văd sutele de persoane ce au participat, bătrâni şi tineri deopotrivă! Din adunarea unde era membră, din alte adunări din localitate, vecini de-a ei, cunoscuţi, colegi de-ai fraţilor mei de la locurile de muncă… Zeci de coroane şi alte zeci de buchete de flori!
Desigur că numărul participanţilor spune ceva şi despre viaţa celui plecat. Când a murit tata, acum 27 de ani, au participat la înmormântare peste 10 mii de oameni. Circulaţia în Târgu Mureş a fost oprită total şi cortegiul funebru a trecut prin centrul oraşului. Tata fusese foarte cunoscut şi apreciat. Mama, care a fost întreaga ei viaţă casnică, a fost mereu în umbra tatălui, acasă, crescându-şi copiii şi oferind tatei suportul necesar atât în munca sa cât şi în adunare. Mama era „soţia fratelui Iacob”. După ce a murit tata, o mai duceam pe mama pe la evanghelizîri prin ţară, pe unde eram invitat să predic. Îi plăcea şi să călătorească, şi să meargă la adunare, şi sî mă audă predicând. O auzeam prezentându-se altora prin adunări: „eu sunt mama fratelui Doru”. Mă gândeam dacă nu era pentru ea o „coborâre” în rang, de la a fi „soţia fratelui Iacob” la „mama fratelui Doru”. Nu ştiu. Nu cred.
Ca identitate, nici fratele Iacob nici fratele Doru (până la plecarea dinţară) şi nici fratele Adrian (celălalt frate al meu care e păstorul Bisericii Noul Legământ, biserică în care mama era membră) nu i-a dat sorei Lenuţa decât un punct de referinţă uman. Mama îşi găsise identitatea în Christos! Pentru Domnul trăia, în Domnul se încrezuse cei 27 de ani de văduvie, Domnul o sprijinise şi acum, la înmormântare, veniseră zeci de oameni cărora mama le vorbise cu insistenţă despre Domnul.
Vecina ei, doamna Suciu, venise de la ţară, unde plecase sâmbăta. Sâmbătă dimineaţa mama se oferise să se roage cu ea (doamna Suciu e ortodoxă şi mama îi vorbise despre pocăinţă în ultimii 30 de ani!) şi doamne Suciu acceptase. Apoi plecă la ţară. Mama plecă la cele veşnice seara. Iar doamna Suciu veni la înmormântare, deoarece nu putea să nu participe alături de familia celei ce s-a rugat pentru ea! Am amintit doar un mic exemplu din viaţa mamei! Viaţa ea a fost trăită în astfel de mici momente, fine şi aproape insesizabile, precum firul de mătase care intră în compoziţia unui covor turcesc. Dar fir lângă fir, culoare lângă culoare, şi-a ţesut viaţa ca o moştenire care a influenţat sute de oameni! Aceştia au venit la înmormântare!
Aşa că eu, care mergam la înmormântări doar dacă trebuia să predic sau dacă defunctul era oarecum apropiat, m-am decis cu ocazia aceasta să fiu mai atent în ceea ce priveşte participarea mea la case de jale. Voi participa mai des, nu doar în „cazuri speciale” ci şi la cei pe care (scuze) i-am considerat până acum „nevrednici”. Şi, aşa cum ziceam mai adineaori, „nevrednici” doar pentru că nu-mi plac înmormântările! Cred că totuşi, Biblia are dreptate, că e mai bine să mergi într-o casă de jale… şi pentru tine dar şi pentru cel ce jeleşte!
Viewed 107 times by 68 viewers
The In casa de jale by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.
Comments
on 3 October, 2007 at 4:31 pm #
Doru,
bine ai venit,
cit despre casa de jale…Romania toata pare o casa de jale…
Bine ai venit acasa
on 4 October, 2007 at 3:11 am #
Welcome home! Ma bucur ca te-ai intors, imi lispseau oarecum, gandurile tale zilnice. Imi vin in minte versurile celebre a lui Paunescu: “Enigmatici si cuminti/Terminandu-si rostul lor/Langa noi se sting si mor/Dragii nostri dragi parinti …
Ce bine este sa crezi in Domnul Isus Hristos, sa sti ca dincolo de viata aceasta nea asteapta VIATA!
Nu inteleg cum simti, cand nu o mai ai pe mama ta in viata, pentru ca inca eu mai am parinti, dar ma gandesc ca nu iti este usor sa stii ca … a plecat si nu mai vine.
Cat despre casele de jale, cred ca ne aduc aminte ca suntem doar o mana de tarana, ceea ce uitam de multe ori cat suntem in viata.
on 4 October, 2007 at 3:58 am #
Fr.Doru ,bine ai revenit acasa ,in fiecare zi intram la blogul tau sa te citesc .Cit despre mama este acasa linga Cel ce L-a slujit o viata .
Nu-ti mai e cald in noptile toride….
Nu-ti mai e frig in iernile tarzii…..
Nu-ti mai e foame…
Nu-ti mai e sete ..
Nu ai durerii…..
Si nu ai insomnii………….
Draga Artar
Peste tot in lume sunt motive ca sa plangi si ca sa razi. Sunt multe lucruri care ne insenineaza viata aici, in Romania: familia, prietenii, oamenii extraordinari pe care ajungem sa-i cunoastem si de care ne inconjuram. Si mai ales sentimentul ca esti ACASA. In afara acestor lucruri, orice loc de pe pamant seamana a slujba de inmormantare - lipsindu-i insa nadejdea invierii.
on 4 October, 2007 at 6:20 am #
Dumnezeu sa va binecuvanteze!
Cand a plecat mama a fost pe neasteptate, brusc, iremediabil.
Urma sa ne intalnim. N-o mai vazusem de 2-3 ani. Nici acum, cand ma gandesc, nu-mi este usor. Trebuia s-o vad mai des. Trebuia!
Am ascultat marturiile celor din jurul, din jurul evenimentului, din jurul catafalcului. Cu o o luna inainte de “plecare” a inceput o crestere a calitatii consuitei crestine la ea. Era si inainte calitate si frumusete. Dar parca in vremea aceea (vremea de dinainte de plecare) toate virtutile au crescut in progresie geometrica. Au fost multe marturii.
Parc-ar fi stiut ca pleaca. Sau nu! Nu stiu. Dar din multele marturii adunate (vezi si: http://barzilaiendan.wordpress.com/2007/10/02/convertire-pe-patul-mortii/#more-274)
am capatat convingerea ca exista o pregatire speciala pe care Dumnezeu o face copiilor Sai inaintea plecarii.
E un gand incurajator pentru mine.
De acest lucru (pregatirea) a avut parte si „soţia fratelui Iacob” / „mama fratelui Doru”.
Si asa cum Moise si Ilie au fost implicati in planul divin nou testamental, e posibil si ca mama dumnavoastra sa aiba locul dumneaei si acolo (e alta convingere de-a mea).
E bine in casa de jale.
Pentru ca, paradoxal, ne indreapta atentia si privirea spre viitor.
Emi,
pare ţara o casă de jale… dar există speranţe! Fără ele jalea ar fi insuportabilă. Prezenţa nădejdii face ca să privim către mâine anticipaţie.
Marcel,
nu mai sunt „tânăr” decât pe dinăuntru. Dar şi la vârsta maturităţii am sentimente amestecate vizavi de plecarea mamei. Simt o pierdere amestecată cu bucuria unui câştig veşnic. N u ştiu dacă pot exprima exact cum şi ce simt. Trebuie să treci pe-aici ca să înţelegi.
Dane,
cred că ai spus bine ce ai spus! Deşi umbrită de moartea mamei, vizita (scurtă) în România m-a umplut de o oarecare bucurie că sunt „acasă”. Plecat de 20 de ani din ţară, încă mai sunt „acasă” în România. Mai bine zis, e un paradox: după 2-3 luni de România mi-e dor de America, după 2-3 luni de America mi-e dor de România. Dar dacă aş avea acum luxul de a alege, probabil că aş opta pentru România. Nu ştiu de ce.
Pety,
am primit de la mai mulţi participanţi la serviciul de înmormântare comentariul că au apreciat suferinţa noastră demnă, în care lacrimile ne curgeau pe un obraz cumva scăldat într-un zâmbet confident că mama e mai bine acum. Mai mulţi au zis „acum am înţeles despre ce vorbiţi voi, pocăiţii, când vorbiţi despre nădejdea revederii”! Era ca şi când plângeam în perspectiva unei despărţiri temporare. Cred că imaginea aceasta trebuie trasnmisă de roice serviciu de înmormântare creştin.
-
Motto:
„Fiecare om poartă cu el lumea în care trăieşte” TDP -
-
Sunteti vizitatorul
-
Online now:
-
-
-
-
-
Ze List
Designed By :
