Nu întotdeauna se sfârșesc lucrurile ca-n clipul din postul precedent cu păstorul bătut. Eu cunosc o istorie cu un rezultat diferit. O cunosc bine pentru că am fost unul dintre personajele căreia i s-a atribuit un rol în ea.

Nu mai țin minte anul, dar știu că a fost fie în anul în care s-a inaugurat noua clădire a Bisericii Penticostale Elim din Timișoara, fie anul următor. Păstor era pe atunci fratele Tudorică Codreanu. Pe vremea aceea se țineau evanghelizări prin adunările evanghelice cu ocazia unor sărbători (Crăciun sau Paște) precum și de alte ocazii, precum Anul Nou. La Elim am fost invitat ca predicator la seri de evanghelizare în câțiva ani consecutivi. Anul despre care vorbesc are loc evanghelizarea care prilejuiește povestirea mea de mai jos.

Cred că era undeva în iarnă, dacă-mi amintesc bine, poate prin ianuarie. După ce am predicat, ca de obicei am făcut o chemare la pocăință. Au venit în fața amvonului vreo 20 de suflete. După ce le-am condus într-o rugăciune de pocăință, m-am coborât de la amvon printre ei ca să mă rog personal și cu punerea mâinilor pentru fiecare dintre cei ce au răspuns chemării la pocăință. Dintre cei ce s-au pocăit nu am remarcat pe nimeni în mod deosebit.

La anul, cam pe aceeași vreme, eram din nou la evanghelizare. De data aceasta săptămâna fusese deosebit de reușită (veneam după predicatori renumiți și deosebit de buni printre care și Lazăr Gog și Petre Dugulescu) și în seara cu pricina s-a adunat foarte mult popor așa încât s-au scos afară scaune și bănci din adunare. Oamenii stăteau în picioare. Mesajul a fost uns de către Duhul Sfânt cu har și putere, la chemarea la mântuire au răspuns peste 50 de oameni. A trebuit să așteptăm 10-15 minute până s-au adunat cu toții în locul din fața amvonului, care și așa era deja plin de ascultători. I-am condus în rugăciunea de mărturisire a păcatelor și acceptare a lui Isus ca Mântuitor, dar nu m-am mai coborât printre oameni. Codreanu m-a sfătuit să n-o mai fac că e prea multă lume și aglomerația plus timpul înaintat al serii sfătuiau împotrivă. L-am ascultat.

Au mai trecut câteva luni de la această a doua evanghelizare, când sunt din nou invitat să predic. Era cu puțin înainte de începerea serii. Mă aflam în biroul pastorului și mă rugam ca Domnul să-mi pregătească inima și mesajul pentru o seară de excepție, când aud în usă un ciocănit energetic și scurt, după care ușa se deschide și în birou intră un bărbat. Își cere scuze că mă deranjează, dar își imaginează că ceea ce-mi va povesti el o să-mi prindă bine.

La ultima evanghelizare, aceea cu aglomerație mare, fusese și el printre cei peste 50 de oameni ce veniseră în față să se pocăiască. Doar că el nu avea de gând să se pocăiască, ci să mă.. pocnească! Cu un an mai înainte soția sa a fost adusă la adunare de o vecină și s-a pocăit la predica mea. De unde soția participa cu el la petreceri, la dans, la voie bună cu vecinii, părinții lor, neamurile și colegii lui, dintr-o dată ea a întrerupt toate acestea pe motiv că „s-a pocăit”. El a încercat s-o convingă că pocăința e bună, dar e o chestie de duminica; în timpul săptămânii ea trebuie să se comporte „rațional” ca și până atunci.

Soția nu voia, și o ținea pe-a ei. Ba mai mult, acum tot voia să meargă ba la adunare, ba la rugăciune. Între soți au început certurile. El era maistru militar și-i era teamă și de repercursiuni la serviciu. Certurile au dat în violență, el a început să-și bată soția. Ea nu riposta, plângea în tăcere și se comporta cu el ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat între ei.

Până la urmă el a decis s-o lase la adunare, doar duminică dimineața, cu condiția ca înainte de a pleca, ea să-i lase pe marginea patului un schimb curat de haine și micul dejun pregătit în bucătărie. El se va scula mai târziu și va merge ca de obicei la un meci între Poli Timișoara și cine va fi adversarul din duminica când jucau acasă. Soția urma să vină de la adunare direct acasă și să-l aștepte cuminte pe el ca apoi să petreacă seara împreună. Un singur program de adunare pe săptămână era tot ceea ce-i permitea el, și între cei doi s-a stabilit un armistițiu.

Așa cum am spus, urma să merg din nou la evanghelizare, și soția lui a aflat, și i-a cerut voie soțului ca s-o lase la adunare și-n seara în care ve veni să predice cel ce-a „pocăit-o”. După multe insistențe de-a ei, el s-a decis, mai ales că a pus la punct și un plan. A tot descusut-o pe nevastă-sa cum e „la evanghelizare”, ce se întâmplă acolo. Ea i-a povestit cu lux de amănunte ce și-a amintit că s-a întâmplat în seara când se pocăise ea. Planul lui era să „se predea” și el, și să vină în față. Apoi, când eu mă voi coborî să mă rog pentru cei ce s-au pocăiți, și când voi sosi lângă el, el o să mă ia la pumni, răzbunându-se pe mine că de „i-am pocăit” nevasta.

Înainte de plecarea de-acasă, a tras două păhărele de țuică, așa ca să aibă curaj. A stat toată seara încruntat și a ascultat mesajul mai mult cu o jumătate de ureche, așteptând ca eu să invit pe dornici la mântuire. Când am făcut-o, spre surprinderea soției, el a înaintat prin mulțime în față. S-a rugat rugăciunea păcătosului și a așteptat ca eu să cobor…. Seara aceea nu m-am mai coborât din motive relatate mai sus.

Spre casă în tramvai și pe stradă soția nu i-a zis nimic, el nu a zis nimic. Mai ales că la ieșirea din adunare el și-a aprins un „carpați”, ea doar s-a uitat la el întrebătoare, fără să comenteze. Săptămâna următoare, totul a decurs ca și în celelalte. „Pocăința” lui nu a înseamnat chiar nimic. A chiar spus soției că nu a însemnat nimic și că rămâne totul cum a fost stabilit până atunci. Acasă, era televizor, mâncatul în tăcere, berea zilnică, țigările, înjurăturile.

A venit duminica dimineața. Soția s-a sculat, a plecat la baie, apoi urma să-i pregătească soțului haine curate și mâncare, și să plece la adunare. Când a revenit din baie în dormitor, el era pe marginea patului, sculat. I-a spus să-i gate un costum, deoarece el vrea să meargă cu ea la adunare. La privirea ei uimită, el a izbucnit în lacrimi și i-a spus că deși întreaga săptămână s-a luptat ca să joace teatru arătând că ceea ce a făcut în seara de avenghelizare nu a însemnat nimic, în inima lui era un foc și o luptă teribilă. Pe de o parte nu voia să piardă nimic din ceea ce dobândise în lume: serviciu, prieteni, familie, distracție și voie bună. Pe de altă parte, chiar dacă cu alte motive venise în față, el a rostit acea rugăciune repetând după predicator, și acum cuvintele ei îl ardeau în urechi și-n suflet. Nu, nu era ateu! Credea în Dumnezeu, dar nu a considerat niciodată că trebuie să facă altfel sau mai mult decât a făcut până atunci. Acum, dintr-o dată avea sentimentul că Dumnezeu era „serios” față de el, și că el nu se va mai putea juca de-a credința. Vrea din această dimineață să vină și el la adunare cu ea!

A urmat botezul și o viață de credință serioasă. Asta voia să-mi spună cel ce intrase în birou înainte de mesajul meu de evanghelizare! Credeți că mi-a folosit? O, da! de o mie de ori da! Ce-mi pare rău este că nu mai știu cum îi cheamă pe oameni. Ar trebui să-mi fie rușine, deoarece după vreo zece ani, de la cele povestite, mă pregăteam în Portland Oregon să țin serviciul de înmotmântare a unei fetițe ucise în accident de mașină. Eram în holul casei funerare și așteptam să se adune lumea, când un bărbat a venit către mine și a dat mâna cu mine. Și-a spus numele și mi-a amintit că el este maistrul militar ce s-a pocăit în Timișoara așa cum v-am povestit… dar din nou i-am uitat numele. Nu mai știu dacă era venit de tot sau în vizită în America, dar știu că venise la înmormîntare să mă asculte predicând….

Așa că, nu întotdeauna pericolele la care sunt supuși păstorii se întruchipează. Câteodată Domnul are alte planuri și ceea ce era menit spre rău se întoarce spre bine; binele tuturor și al Împărăției Sale!

Viewed 110 times by 68 viewers

The Un caz fericit by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.