Am cunoscut-o acum 3 ani, după ce ne-am mutat în Seattle.  Mutarea familiei noastre fiind „peste noapte”, am locuit într-un apartament, până ne-am dumerit unde ne cumpărăm casă.   După ce ne-am decis, soția și-a amintit că atunci când ne căutam apartament de închiriat, am găsit unul de vânzare, nu departe de unde locuiam noi acum în chirie.  Eu am protestat că acela era cu două dormitoare, și că nouă ne trebuie cu cel puțin trei (unul să-l transform eu în birou/bibliotecă) dar soția m-a convins că era central, că noi fiind doar doi nu ne trebuie mai mult, că pot să-mi închiriez un birou în altă parte, că… 

Soțiile au felul lor de a convinge, și a mea a câștigat!  Așa că într-un weekend ne-am dus să ne uităm încă o dată la apartamentul care odinioară l-am crezut pentru închiriat, dar care era de vânzare.  Am găsit complexul, dar semnul „de vânzare” din geam dispăruse.  Data trecută de pe semnul acesta găsisem numărul de telefon la care să sunăm pentru informații.   Doar că, în același complex, la un lat geam, era un alt semn care anunța că și apartamentul acela este de vânzare.  Am sunat la telefonul anunțat, ne-a răspuns o voce de femeie, cu un ușor accent.

Auzire unui accent nu mai trebuie să mire pe nimeni în SUA.  Accentul îl întâlnești la toate colțurile.  Eu chiar mi-am antrenat urechea și intru de câte ori aud vorbindu-se cu accent, într-un joc de ghicire a țării din care vine ce-l ce vorbește.  Astfel, sunt „expert” în depistarea rușilor, nemților, mexicanilor (e mai ușor, îi dă de gol și tenul mai închis), românilor, italienilor, asiaticilor, arabilor, …  Apoi, mai este jocul de a încerca să ghicești de unde provine americanul care vorbește și el influențat de regionalismul său: New York (cei din NY au accente pe cartiere!  Bronx, Brooklyn, Manhattan, etc), South, New England, sau Pacific North-West.

Accentul vocii de la capătul celălalt al telefonului era rusesc.  Și numele: Sophia.  Mi-a spus că apartamentul în care am văzut noi anunțul „de vânzare” era deja vândut, dar dacă vrem, ea are o listă de sute de case și apartamente de vânzare, și ne poate arăta câteva.  Am căzut de acord.  Peste două ore, eram așezați toți trei la un Starbucks, cu laptopul Sophiei în față, uitându-ne la case.

Sophia avea cam la 35 de ani.  Înaltă, suplă, cu pielea foarte albă, părul negru și ochi negri.  O femeie frumoasă.  Era tătăroaică de prin Kazahstan dar învățase la Moscova și după terminarea facultății de comerț, a muncit prin difereite intreprinderi până a nimerit peste un post la un consulat occidental; vorbea vreo 5-6 limbi străine.  De acolo a venit în SUA.  Aici s-a căsătorit cu un bărbat înstărit, proprietarul unei agenții de intermedieri de vânzări/cumpărări de imobile.  Au avut împreună un copil, acum un băiețel de vreo 7-8 ani.  Desigur că a trebuit să vedem imediat poza acestuia.

Sophia era ambițioasă.  S-a pus imediat pe învățat temeinic engleza, apoi a început să muncească în compania soțului ei.  Orele de muncă au începu să devine din ce în ce mai lungi.  Cei doi se vedeau rar de tot.  Sophia și-a adus mama ca să îngrijească de băiețelul lor.  Locuiau într-un „palat” de vreo 3-4 milioane, pe malul lacului Washington.  Soții au început să nu se mai înțeleagă bine.  Sophia voia cu orice chip să muncească, să reușească pe cont propriu, în dreptul ei.  Soțul ei îi spunea că nu are nevoie să muncească, că el are destul și ea să se ocupe de casă și de creșterea copilului.  Sophia nu voia.  Așa că cei doi au decis să divorțeze.  Soțul s-a mutat lăsându-i Sophiei casa.  Cei doi au rămas „prieteni” dar cu vieți separate.

Toate acestea le-am aflat de la Sophia cu timpul, în cele două luni de căutare a unei case.  De obicei în weekend mergeam să ne uităm ce ne-ar place.  Orele de condus împreună în mașină de la o casă la alta deveneau ore de povești.  Sophia era foarte ocupată.  Mai ales cu creșterea băiețelului ei.  Într-o zi îl ducea la înot, în alta la lecții de pian, în alta la liga copiilor pentru baseball și într-alta la balet.  În clasa a doua deja, copilul era și el foarte ocupat, ținând cu ajutorul bunicii un program extrem de riguros.  Sophia își pregătea de pe acum fiul pentru societatea „înaltă”.  Voia să știe de toate, să poată alege dintr-o mulțime de posibilități pe cea care o preferă, dar să poată spune că le-a făcut pe toate, că le știe pe toate.

Copilul acesta era viața acestei tinere femei.  Vorbea despre el cu atâta mândrie!  Avea mereu poze sau tăieturi de prin revista nu-știu-cărui-club unde era amintit și numele băiatului.  Nu era nici un alt copil din lume atât de deștept ca al ei, atât de frumos, atât de…  Totul la superlativ!

Într-o zi m-am întâlnit cu copilul.  Mama sa îl luase de la o lecție și-l ducea la alta.  Timpul de o oră dintre cele două angajamente, l-a adus pe băiat cu ea, ca să mergem să vedem o casă care era „fierbinte” pe piață.  Copilul era… copil.  Avea în buzunar o mașinuță roșie, pe care imediat ce mama sa a fost ocupată cu noi, a scos-o și a început să o „conducă” pe masă, într-o cursă imaginară.  L-am întrebat câți ani are, cum îl cheamă, dacă îi place la școală, dacă îi place la înot, etc.  Copilul a răspuns politicos.  Apoi, l-am întrebat ce vrea să fie când va fi mare.  A spus că nu știe, că încă nu s-a decis.  Că îi plac mașinile, militarii, medicina.  Că nu apreciază programul încărcat la care îl supune mama sa ( la care mamă-sa i-a aruncat o privire ucigătoare, exclamând „Eric!”).  Dar, ce ar vrea să facă acum?  Ce i-ar place din tot ce face?  l-am întrebat eu.  La care Eric mi-a răspuns „deocamdată aș vrea să pot să fiu un copil și să mă joc!”

Priveam încă o dată, pentru a câta oară în viață, la un copil ce nu putea să-și trăiască copilăria.  Un copil pe care părinții îl angajau într-o mulțime de activități, îl supuneau la un program pe care nici un adult nu l-ar suporta, răpindu-i singurii ani când copilul poate da frâu liber imaginației de a se juca după visele sale, după imaginația sa, trăindu-și din plin copilăria.  Nu că este rău să lași copilul să încerce un sport, sau un instrument muzical, sau o limă străină.  Urmărește care-s înclinațiile copilului și încurajează-l să facă ceva, dar nu de toate pentru toți!  Și mai ales, nu încerca să-ți trăiești propriile vise prin copilul tău!  Nu încerca să realizezi prin el ceea ce tu însuți nu ai putut face!

Dă-i voie copilului să își trăiască frumos copilăria!  Nu i-o răpi din cauza ambițiilor tale!  Nu uita: deocamdată, copilul tău dorește să fie… copil!

Viewed 14 times by 9 viewers

The Dorința unui copil by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.