Ieri (vineri) soţia a vrut să mergem la ceva cumpărături.  Nu ştiu alţi bărbaţi cum sunt, dar eu când merg la cumpărături, ştiu ce vreau să cumpăr, ştiu cât doresc să plătesc, ştiu marca, merg la raionul respectiv, la marca respectivă, la preţul respectiv, văd dacă-mi place ceva sau dacă mi se potriveşte ceva, încerc, dacă e bun plec la casă, plătesc şi, înapoi acasă!  În funcţie de distanţa la care e magazinul, cumpărăturile mele durează timpul necesar călătoriei dus-întors plus vreo 10 minute în magazin.

Ah, dar cu soţia, este total diferit!  Degeaba îi trebuie o mărime, că ea se uită la TOAAAAAATE mărimile cu 4-5 numere mai mari sau mai mici.  De ce?  Pentru că nu se ştie niciodată dacă nu cumva s-a ascuns printre acestea, aşa doar ca să scape de a fi cumpărată, o mărime potrivită!  Apoi în drum spre ceea ce chipurile căutăm, ne oprim la toate rafturile, pipăim şi cântărim toate nimicurile, ne exprimăm verbal dezamăgirea faţă de culoare sau aprecierea pentru mărime/calitate (etc), cam aşa: „ia uite la răţuşca asta din pluş… ce micuţă e şi simpatică!”  Sau, „culoare mai urâtă decât movul acesta nu se putea la cănile acele!”.  Înţelegeţi ce vreau să zic, nu?

Experienţa cumpărăturii cu soţia mea se poate prelungi multe ore, mai ales dacă mergem la un mall.  Aşa că, încă din primii ani de căsnicie m-am obişnuit să merg la cumpărături cu o carte pentru lectură.  Mă aşez pe o bancă în mall, şi citesc.  Acum mai rar, dar în primii ani de căsnicie citeam o carte pe sesiunea de cumpărături.  Acum, şi cumpărăturile soţiei au devenit mult mai organizate: trage şi ea la ţintă.  Aşa că vineri ne-am dus la cumpărături la un singur magazin.

Magazinul nu avea bănci, dar, minune!  Lângă el era o cafenea Starbucks!  Aşa că m-am informat cam cât va dura cumpărarea (am aflta că nu mai mult de o oră) şi i-am spus soţiei că pe mine mă găseşte la cafea, mi-am luat cartea şi iată-mă la Starbuck!

Starbucks!  Acum zece-cincisprezece ani dacă-mi amintesc eu bine, nici nu era.  Când am sosit noi în SUA, pe vremea lui Ceauşescu, nici espresso nu găseai!  Ca să bei o cafea bună trebuia să cumperi un aparat de cafea espresso.  Eu mi-am cumpărat pe vremea aceea unul italian, îl am şi astăzi, merge perfect!  Face o cafea espresso, de minune!  Apoi încet au început să apară şi aici cafenelele.  Printre ele, Starbucks.  Acum e la fiecare colţ.  Cel puţin aici în Seattle, unde-şi are compania sediul.

Starbucks nu e doar o cafenea, este o experienţă.  Unii vin doar pentru cafea, dar magazinul oferă atâtea alte lucruri!  Oferă muzică de tip „new age” (pentru că patronii-s înclinaţi spre chestia asta).  Produse care au o legătură cât de mică cu cafeaua (cafea boabe şi măcinată, aparate de făcut cafea, căni de băut cafeaua, termosuri, cărţi de reţete de cafea, etc), cu ceaiurile (în special marca „tazo”), sandwichuri, prăjituri şi cake-uri doar care merg cu cafeaua, etc.

Dar Starbucks este un loc unde poţi să te întâlneşti.  La o masă, unul are laptopul deschis şi prezintă la doi un plan de investiţii.  La alta masă, o agentă imobiliară prezintă case, ca apoi cumpărătorii să meargă cu ea să vadă casele selectate.  La o altă masă, un student învaţă.  Un altul ia notiţe dincolo.  Doi tineri, unul cu laptop altul cu un hard drive portabil fac schimb de muzică.  Câţiva citesc.  Alţii se uită le ceilalţi (în categoria asta intram şi eu).  Unii vin doar să cumpere o cafea şi pleacă.  Trei pompieri sunt în pauza de masă.  Şi-au parcat maşina mare de pompieri în faţa magazinului, ei au intrat şi au cumpărat sandwichuri şi cafea şi-şi iau pauza.

Unii comandă cafea la picurător.  Alţii la „french press”.  Alţii espresso.  Alţii „americano” (espresso îndoit cu apă fierbinte).  Alţii cafele aromate, cu lapte gras sau degresat, cu tot felul de spume, de arome.  Alţii beau cafele frapate.  Sau alte emulsii, sucuri, combinaţii.

Intru în cafenea deci, şi-mi comand o cafea la picurător.  E seară şi-i mai slabă cafeaua.  Dimineaţa acasă beau espresso, cuadruplă.  Mai beau una seara, dar aşa cum zic, de obicei mult mai slabă.  Mai mult ca moft.  Îmi place cafeaua.  O prepar cu gustul mai mult amărui, cu eventual puţină miere de albine sau zahăr nerafinat.  Cafeaua bună trebuie să aibă un gust echilibrat, bătând spre amărui.  În gură trebuie să rămână gustul amărui…  Dacă e proaspăt prăjită şi măcinată, cafeaua are un gust dulceag.  Prăjită de ani de zile, măcinată de luni, cafeaua este acidă, produce arsuri la stomac.  Dacă nu ai cafea proapspătă, pune în ea puţină sare de bucătărie… îi ia aciditatea.

Plătesc cafeaua şi iau şi un ceai „tazo” cu gust de piersici, la sticlă.  Plătesc cu un card.  Starbucks au linia lor de carduri, pe care le încarci cu bani şi le foloseşti până se termină banii.  Apoi le încarci din nou.  Metoda aceasta de plată e foarte comodă şi rapidă.  Dau cardul fetei de la casă, şi după ce ea-l scanează, mi-l dă înapoi cu chitanţa care îmi spune ce am plătit şi câţi bani au mai rămas pe card.  De obicei nu imi trebuie chitanţă, că şi aşa am buzunarele pline de tot felul de hârtii nefolositoare.

Apropo de hârtii, nici nu vă daţi seama câtă hârtie de tipăreşte fără rost în SUA!  Primim la reclame în cutia poştală… cu ghiotura!  Arunc la hârtie…  Reclame şi anunţuri care nici măcar nu le citesc!

Aşa că nu vreau chitanţa, dar fata de la casă ţine mâna întinsă şi eu o iau, să o scap de „povoară”.  Bănuiesc că e o fată nouă pentru că cele cu experienţă, ştiu că dacă vrea cineva chitanţa o cere!  Îmi iau cafeaua, ceaiul rece şi mă duc să mă aşez la o masă.  Acolo, scot portmoneul să pun cardul la locul lui, apoi mă uit la chitanţă.  Cât o mai fi costând o cafea la Starbucks?  $1.70 (cea mai mică şi mai ieftină!).  Mă uit la chitanţă şi ceva nu mi se pare în regulă.  Aha!  Nu mi-a luat bani pentru suc!  Mă duc şi mă aşez din nou la coadă.  3-4 persoane sunt în faţa mea, 3-4 se aşează după mine.  Ajung la casă, fata mă recunoaşte, mă întreabă ce doresc.  Îi arăt ceaiul de pe masa mea, chitanţa şi-i spun că nu mi-a luat bani pentru ceai şi că o vreau să plătesc.  După tejghea trebăluiesc vreo 4-5 fete.  Se opresc cu toate din ceea ce fac, mă privesc mirate şi una dintre ele exclamă: „mai sunt şi oameni cinstiţi în pe lume!”  Fata de la casă-mi ia banii şi-mi mulţumeşte din inimă.  Se scuză, e prima ei zi de lucru aici şi încă e emoţionată.  Înţeleg.  Doi tineri mai din spate, vorbesc între ei.  Fată zice băiatului: „ce prost!”

M-am dus la loc şi am continuat să sorb din cafea puţin, din ceai puţin…  Cum să mă simt?  Cinstit?  Prost?  Cât o fi costat ceaiul?  Mă uit pe noua chitanţă, $1.90.  Merita oare pentru atâţia bani să mă deranjez?  Doar nu era greşeala mea!  Cine-o greşit, să plătească!  Altădată să caşte mai bine ochii!  Las´ să-nveţe din greşelile ei!  Sau, hai să justific: ştii câţi bani face Starbucks?  E una dintre cele mai profitabile companii din lume!  De ce să nu pun o piedică de $1.90 progresului lor!?
Vezi, în clipa când am constatat greşeala, nici măcar nu mi-au trecut prin minte toate gândurile acestea.  Nu mă gândeam că cineva mă va face „cinstit” şi astfel mă voi simţi bine din cauza asta, sau că altcineva mă va face „prost” şi mă voi simţi ruşinat din cauza asta.  Pur şi simplu m-am ridicat şi m-am dus să reclam greşeala făcută în dauna mea.

Ştii că nimic în viaţă nu este la întâmplare?  Nu a fost la întâmplare faptul că fata mi-a dat chitanţa.  Fără chitanţă, eu aş fi presupus că am plătit toată consumaţia.  Şi ştii că Domnul lasă în calea noastră de la lucruri mărunte la probleme monumentale, ca să ne încerce?  Şi ştii că şi diavolul este prezent, ca să vadă ce vom face?  Şi că mintea găseşte scuze şi justificări dacă se pune la lucru?

Mie nu mi-a păsat nici de remarca fetei de după tejghea care m-a făcut „om cinstit” nici de epitetul fetei de la coadă…  Mă simţeam bine că am făcut ceea ce trebuia.  Nu eram nici excepţional, nici ieşit din comun.  Eram exact ceea ce trtebuia să fiu vizavi de problema asta.  Mică problemă, dar care problemă mică nu are potenţialul de a crea ravagii?

The La Starbucks by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.