Dec 27 2007
Murind pentru un ideal
De-acum știe o lume întreagă. Benazir Bhutto, prima femeie prim ministru într-o țară musulmană, și nu o dată ci de două ori, întoarsă acasă dintr-un exil auto-impus pentru a organiza alegerile politice de la anul și desigur, pentru a candida, a fost ucisă într-un atentat acum câteva ore.
Am urmărit interviurile date de doamna Bhutto înainte de întoarcerea ei în Pakistan. Nu doar o femeie foarte frumoasă (în 1988 a fost declarată de revista americană People Magazine ca una dintre cele mai frumoase 50 de persoane din lume), dintr-o familie nobilă de politicieni, nu doar cu o educație aleasă, nu doar inteligentă ci mai întâi, cum se declara ea, o mare iubitoare a poporului ei. În repetate rânduri a răspuns întrebărilor de ce se întoarce „acasă” cu „TREBUIE să mă întorc!” Întrebată dacă ar dori să mai fie prim ministru, ea a răspuns „dacă va voi Dumnezeu, voi conduce.” Întrebată dacă nu-i e frică de asasinat, ea a spus „soarta mea este să fiu mereu în pericol.”
Nu doresc să discut despre rolul SUA în întoarcerea doamnei Bhutto în Pakistan, nici de speranțele legate de o eventuală întoarcere a ei la viața politică, poate chiar la cârma țării ca prim-ministru. Nici nu știu ce promisiuni a avut din partea Americii, care încă o dată a încercat să administreze o situație de criză într-un fel care a creat o și mai mare criză. Cu privire la acestea, doresc doar să spun că eu nu cred că ea ar fi reușit multe într-o țară absolut cuprinsă de corupție, dezordine, neliniște și jocuri politice murdare, pe fondul turbulențelor islamice, la intersecția intereselor talibane, militare, Al-Qaeda și mai știu eu cine! Nu vreau nici să brodez pe tema cui folosește asasinarea ei. Dușmanii ei alcătuiau o listă cât toate postările de aici. Răspunsul îl vom avea în zilele următoare.
Vreau să mă îndrept atenția către pasiunea acestei femei pentru țara ei, către dragostea pentru poporul ei și dorința de a-l ajuta: ea în loc să se hrănească zilnic cu teama, a preferat să alunge teama agățându-se de speranță. Ea a vrut să stea alături de poporul ei care suferă pe nedrept și care trăiește în frică zi de zi, sperând că ea îi va inspira curaj. Doamna Bhutto a foat foarte curajoasă. În ziua întoarcerii ei a fost un atentat împotriva ei care a lăsat peste 130 de oameni morți și peste 450 răniți. Ea a scăpat. Și în loc să se ascundă, sau să renunțe, ea a mers înainte.
Era conștientă că va muri probabil într-un asasinat… doar că nu știa cu exactitate când. Precum Anwar Sadat și-a semnat condamnarea la moarte cu vizita sa în Israel, la fel și doamna Bhutto și-a semnat condamnarea cu întoarcerea ei în țară. Și-a semnat condamnarea la moarte când a vocalizat pro-americanismul, sentimentele pro-demiocratice, anti-teroriste. Se pare că ea avea vocația de… martir! Într-o vreme când lumea se dedică plăcerilor și unei vieți cât mai ușoare, doamna Bhutto știa că întoarcerea ei va însemna asasinare, dar totuși s-a întors. Pentru idealul că dacă ar participa la procesul politic al Pakistanului, ar folosi poporului ei și prin aceasta, ar fi slujit întregii lumi.
Ce-i face să „ticăie” pe oamenii de genul acesta? E clar că oamenii aceștia nu sunt perfecți; ei au greșeli, uneori din cauza personalității lor complexe, percepute chiar greșeli „mai mari” decât restul oamenilor. Este un sentiment al datoriei, este iubirea unui ideal, sau este dragostea de popor și țară? Ce curenți de aer le înalță zborul atât de sus încât ne face pe ceilalți să le urmărim ascendența și evoluția cu uimire și apreciere?
Privind împrejur, aș vrea să văd și în biserici oameni care să iubească cauza lui Christos cu aceeași pasiune, care să fie gata să trăiască pentru Evanghelie sau să moară pentru ea cu credincioșie. Apoi aș vrea să văd același patriotism în politicienii zilelor noastre, atât aici în SUA cât și în România noastră!
The Murind pentru un ideal by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.
5 responses so far
Foarte frumos din partea ta aceasta postare ! Domnul sa te pazeasca in drumurile tale !
wes »
Multumesc frumos!
Dorinta doamnei Bhutto de a se intoarce acasa si de a face ceva bun pentru tara ei, este un sentiment care ne macina si pe noi cei plecati de “acasa”, din Romania. Chiar vorbeam cu cineva care a plecat din tara cam de un an de zile si zicea ca ii este dor de casa. I-am spus sa se obisnuiasca cu aceasta idee, pentru ca eu sunt plecat de “acasa” de pest 11 ani si inca nu m-am obisnuit cu aceasta idee. Este ceva in noi care ne cheama acasa, vorbesc si pe plan spiritural. Cand ma ganesc la casa, la tara, nu ma pot opri decat sa ma gandesc la CER! Exista in noi o forta care, ca si pe doamna Bhutto a atras-o acasa, acesta se numeste DOR. As vrea sa stiu si parerea altora care sunt in postura mea, sau sunt eu un unicat?
[...] pastorul Doru Pope, cu singurul articol elogiator pe care l-am citit primprejur despre d-na Benazir;6. zvonurile de azi-noapte că nu a fost [...]
Marcel Urs »
Eu sunt plecat de 20 de ani… și tot în România este „acasă”. Adică, e așa un sentiment ciudat: când sunt acolo, mi-e dor de casa de aici, când sunt aici, mi-e dos de casa de acolo… Desigur că aș vrea să pot face mai mult pentru România!