Acum vreo două luni m-a sunat o doamnă pe care o știam mai de demult, din Nashville.  Era soția unui cunoscut de-al meu, doar că el era mai leneș în ceea ce privește comunicația și așa că mai mult cu soția sa am povestit, când a fost ceva de împărtășit.  Pe vremea când am locuit în Tennessee ne-am vizitat des și ei ne-au sprijinit material între 1991-1997 când am fost plecați în misiune.

Doamna mă suna ca să-mi spună că fiul ei cel mai mare, acum în vârstă de peste 30 de ani s-a căsătorit aici în Seattle, și că l-a îndemnat să mă caute.  Voia să știe dacă sunt dispus să mă întâlnesc cu el.  Desigur!  Cum să nu?  Așa că am luat repede numărul de telefon al fiului (Keith e numele lui) și l-am sunat de îndată.  Doar că de atunci până săptămâna trecută nu am reușit să ne întâlnim.  Dar am făcut-o vineri.

Keith a fost un tânăr sălbatic de tot.  Tatăl său muncea în armată, era șeful de stat major al unei armate din partea de est a Americii (nu contează restul).  Mama sa, doamna care m-a sunat, era din familia Colgate… cei cu pasta de dinți!  Familia era situată foarte bine din punct de vedere material.  Aveau o casă într-o suburbie a Nashville-ului de câteva milioane de dolari.  Doar că toate avantajele acestea nu contau pentru Keith.  Învăța rău de tot la școală, devenise un derbedeu notoriu.

De exemplu, în 1990 când i-am cunoscut eu, Keith avea vreo 16 ani.  Într-o zi părinții s-au trezit cu mai multe mașini de poliție la intrarea casei.  Unul dintre polițiști a fluturat prin fața lor un mandat de percheziție.  La insistențele tatălui că ce anume caută, ei au răspuns că au informații precise că Keith fura din mașini tot felul de lucruri (casetofoane, aparate foto, serviete, umbrele…) și că acestea sunt cu siguranță în mansarda casei.  Tatăl lui Keith a insistat că nu poate fi adevărat… doar uite unde locuiește Keith și el nu are nevoie să fure…  Dar la insistențele poliției, au urcat la mansarda casei și acolo erau câteva sute de aparate furate, așa cum suna informația.

Keith a fost arestat pentru o noapte, apoi eliberat pe cauțiune, și mai târziu, la proces, eliberat condiționat pe cuvântul tatălui că așa ceva nu se va mai întâmpla.  Tatăl a încercat să petreacă mai mult timp cu feciorul, dar acesta era ca un mânz sălbatic de tot.  Într-una din zilele acelea, ne plimbam cu familia lor printr-un mare mall când Keith și-a amintit că are nevoie de teniși noi.  Am intrat într-un magazin, și el a și pus ochii și mâna pe o pereche de teniși de câteva sute de dolari.  Tatăl său a încercat să-i spună că și o pereche de $50 fac aceeași treabă și că oricum în 2-3 luni îi vor trebui alții.  Dar tânărul nu voia alți teniși decât pe acei din mână.  Așa că pentru a evita o discuție care deja era în atenția vânzătorilor și a altor clienți, tatăl plăti marfa și am plecat.

Tata și mama erau în față, eu în spatele lor cu Keith.  Am început să-i spun despre copiii din România.  Cum au trăit ei, despre sărăcia lor, viața lipsită de tot ce avea el și majoritatea copiilor pe care i-am cunoscut eu în SUA.  I-am spus că eu voi pleca într-o vizită în două săptămâni, și dacă dorește, îl iau cu mine.  L-am momit și cu faptul că va scăpa de părinți pentru vreo două săptămâni.

Tatăl lui Keith a auzit propunerea mea și-n secret mi-a spus că dacă Keith consimte să vină cu mine, el ne va plăti cheltuielile la amândoi.  Keith a fost de acord.  Mergeam cu alți prieteni americani de-ai mei.  Am zburat la Munchen de unde am închiriat mașinile și apoi am condus în Romania.  Aveam cu noi o mulțime de bunuri de dat, și bani.  Keith a primit de la tatăl său $2,000 pentru cheltuială în două săptămâni…  Banii erau la mine, eu urma să-i dau băiatului după cum era nevoie.

Printre locurile vizitate au fost niște sătuțele mici în care locuiau frați.  Am încercat să vizităm câte o adunare în fiecare seară.  Predicam Evanghelia, invitam pe oameni la mântuire, ne rugam pentru bolnavi.  În timpul zilei mergeam să vizităm și să ducem cadouri la săraci, să-i încurajăm, să-i îmbărbătăm și să ne rugăm pentru ei.  Keith era cu noi pretutindeni.  A doua seară l-am văzut rugându-se pentru un bolnav.  L-am întrebat ce face, doar el nu este creștin!?  Mi-a răspuns că oamenii aceia vor primi răspuns la rugăciunea lor pe baza credinței lor în Isus, nu în Keith.  L-am lăsat să se roage.  Teologia aceasta nu era rea chiar dacă practica…  Mă rog!

Keith căuta mereu tineri și copiii.  Le dădea gumă și bomboane.  Banii i-a terminat în câteva zile.  I-am tot dat până când am ajuns  la „fundul sacului”.  Abia atunci am realizat că el cheltuise dăruind $2,000.  În sfârșit, călătoria s-a sfârșit, ne-am întors acasă.  Eu mi-am văzut de drumuri, am mai păstrat legătura cu familia din când în când.  Îi întrebam ce mai face Keith, ei răspundeau egal „bine”.  Și dacă nu voiau să povestească, pentru mine era suficient.  Nu eram sigur ce se ascunde în spatele lui „bine”.  Adesea noi răspundem astfel pentru a descuraja descoaserea mai amănunțită.

Au trecut câțiva ani.  Prin 1996 am vizitat din nou Nashville-ul și eram în apartamentul meu de acolo, când a sunat telefonul.  Mai aveam două zile de stat și m-aș fi întors în câmpul de misiune.  La telefon am auzit vocea mamei lui Keith, Winnifred.  A avut îndemn să sune la noi… nu știa pe unde mai sunt!  Și, ce bucurie că eram acolo!  Nu merg să servesc cina cu ei?  Ba da!  Merg!

A fost o cină obișnuită.  Depănarea de amintiri.  Keith nu era acasă, era la școală.  În Massachusets, la facultate.  Se liniștise.  Ei erau mulțumiți de el.  Seara a trecut repede, cum trece de obicei timpul plăcut!  A venit timpul să mă duc acasă să mă culc.  Winnifred a luat carnetul de cecuri, a scris un cec, i l-a arătat soțului, aesta a dat afirmativ din cap, apoi l-a pus cu fața în jos pe măsuța lângă care ședeam, povestind după cină.  Mi-a spus că e pentru lucrare.  Am mai povestit câteva minute, m-am ridicat, am mulțumit pentru cină și pentru cec, l-am împăturit și pus în buzunarul de la piept fără să mă uit cât era.  Nu ar fi fost politicos.  Oricum, știam că americanii oferă între 100-250 de dolari.  Rar mai mult.

M-am dus la mașină și acolo la volan am deschis cecul.  Era o sumă mare de tot!  Cam cât aveam nevoie să duc cu mine pentru a continua lucrarea de misiune.  M-am întors înapoi să mulțumesc.  Părinții lui Keith erau doar în ușa casei.  Le-am mulțumit din inimă.  Ei mi-au spus că e o mică contribuție la lucrarea omului prin care Domnul a lucrat în viața lui Keith.  De la vizita aceea din România de acum 5 ani, copilul lor nu a mai fost la fel.  Acum era modest, s-a pocăit, era înscris la școală biblică, frecventa o biserică, era activ pentru Domnul.

Acesta era băiatul cu care nu m-am mai întâlnit din 1991.  Trecuseră peste 16 ani!  Oare cum era?  Ne-am întâlnit la un restaurant.  Era leit taică-so: slab, înalt de peste un metru nouăzeci, roșcat, cu un început de chelie.  Am mâncat puțin, am stat împreună câteva ore, am depănat amintiri (puține) și am povestit (mult) despre ce s-a mai întâmplat cu fiecare dintre noi în anii trecuți de la ultima întâlnire.

A terminat facultatea apoi a continuat și a luat un masterat (MDiv).  A fost hirotonisit, a muncit ca pastor de tineret, apoi asistent.  Acum era proapăt căsătorit, avea o soție și o fetiță de 6 luni.  Era fericit.  Mi-a spus despre anii sălbatici ai tinereții sale.  Droguri, femei, alcool, furturi (de astea știam), fugă de acasă, de toate!  Mi-a spus cum s-a întors la Domnul.  Faptul că eu l-am băgat în seamă, că am vorbit cu el nu ca și cu un copil ci ca și cu un bărbat, că l-am dus în misiune, că i-am dat încredere să cheltuiască banii fără să-l întreb ce face cu ei, că a văzut că sărăcia și boala nu-s doar niște imagini la televizor ci realități contemporane l-a făcut ca la întoarcerea acasă, să plece la o biserică în prima duminică și să-și predea viața Domnului Isus.  De atunci el nu a mai fost același.  Viața lui s-a întors total.  A început să învețe bine, s-a lăsat de prostii, de prietenii săi răi (pe unii i-a adus la mântuire) și a dorit să urmeze pe Domnul slujindu-i în orice capacitate putea.

La restaurant m-a privit cu drag.  Ochii îi erau scăldați în lacrimi.  Mi-a spus: „de ani de zile aștept ziua aceasta.  Să îți spun: Mulțumesc!”  Aveam și eu lacrimi în ochi.  De bucurie.  Am acceptat mulțumirea… pentru Domnul.  Lui i se cuvenea!

Povestea de mai sus nu vreau să fie interpretată altfel.  Adică, nu neg că sunt printre oameni și din cei cu mintea sucită…  Relatarea nu e pentru ei!  Ce am dorit să spun este că eu nu am făcut nimic deosebit sau extraordinar!  Nici nu am fost convins ce anume fac atunci când l-am invitat pe rebelul acesta să vină cu mine în misiune!  Dar se pare că Domnul m-a călăuzit fără ca eu să-mi dau seama, și asta a făcut diferența în viața unui tânăr!  Și vreau să vă încurajez pe voi, cititorii mei, că astfel de cazuri sunt în continuare lângă noi și noi putem face ceva ca să mijlocim transformarea unor vieți.  Dacă suntem sensibili, dacă ne pasă, dacă vrem.  Nu există mulțumire mai mare dcât să contribui și așa neînsemnat cum am contribuit eu, la mântuirea unui suflet!  Doamne, ajută-ne!

The Thank You! by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.