PERSPECTIVE CRESTINE

Radio Elim News

Radio Elim NEWS :: Timisoara: In seara zilei de 3 Ianuarie, in jurul orei 20:30, a plecat la Domnul fratele Petrica Dugulescu!
Nascut in data de 18 noiembrie 1945 in localitatea Chelmac, jud. Arad, a fost deputat al PNTCD (1992-1996 si 1996-2000), initiatorul “Marsului Invierii”, fundatiei de binefacere “Isus, speranta Romaniei” si predicator baptist.
Priveghiile vor avea loc in zilele de 4 si 5 ianuarie la Biserica Eklesia din Timisoara, incepand cu orele 18:00, respectiv in ziua de 6 ianuarie, la Biserica Baptista Betel, ora 18:00.
Serviciul funebru va incepe in data de 7 ianuarie, de la ora 13:00 la Biserica Betel.
La revedere in Ceruri, frate Petrica – iti spunem si noi, echipa Radio ELIM!

Virginia B

Si nu uitati: despre morti numai de bine!Un interviu care a aparut de cateva luni in Revista Pasi.
http://www.pasi.ro/revista/interviu-cu- … tru-d.html

A murit pastorul Petrică Dugulescu
Azi, 3 ianuarie 2008, seara, fratele Petrică Dugulescu a trecut la cele veşnice, în urma unui stop cardiac. Să ne rugăm pentru familia dânsului!

Mai jos publicam un interviu care a aparut de cateva luni in Revista Pasi. Si nu uitati: despre morti numai de bine! [Reactia PASI]

Interviu cu fostul senator, pastorul şi poetul Petru Dugulescu

“Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om atât de măsurat şi cumpătat, care să mă trateze cu atâta bunăvoinţă, să mă asculte, să îmi răspundă exact şi în detaliu la toate întrebările.
Fratele Petre Dugulescu m-a copleşit pur şi simplu, dar nu cu gesturi curtenitoare, nici cu alaiul vorbelor rostite, ci cu limpezimea argumentelor, greutatea spuselor şi sinceritatea răspunsurilor.
Mi-am propus din capul locului să-mi formulez atent întrebările, nu din motive neprieteneşti, ci pentru că stăteam în faţa unui păstor şi lucrător experimentat, cu har poetic şi purtător timp de opt ani de zile a unui paşaport diplomatic căruia i-a ştiut rostul. Altfel, dumnealui este cel mai cunoscut pastor baptist timişorean, iar printre preocupările de căpătâi pe care le are de când nu mai este parlamentar, poartă de grijă, de ani buni, zecilor de orfani pe care i-a smuls din canalele metropolei de pe Bega, i-a ocrotit, le-a îndrumat paşii către şcoală, dar în primul rând s-a ocupat de nevoile lor spirituale. Este un părinte fericit, are patru copii, mari de acum, iar cei despre care pomeneam mai sus l-ar putea numi măcar uncheş ori bunic, de nu, chiar mai mult. Cel mai luminos portret al dumnealui l-am avut în faţă atunci când mi-a povestit că, în Biserica ,,Eklesia’’ pe care o păstoreşte, de curând s-a căsătorit primul din acei copii recuperaţi de pe stradă de care este atât de ataşat.
N-aş fi cutezat în atmosfera atât de cordială şi familială să pomenesc de intrigi şi patimi sau fapte de ruşine, ci ne-am împărtăşit pe larg din ale Scripturii, ale poeziei şi patriei române, numită patrie creştină.

REPORTER: Aţi fost coleg timp de 4 ani în Senatul României cu marele poet creştin Ioan Alexandru.
Vă rog să ni-l aduceţi în memorie pe înflăcăratul iubitor de bine, de frumos şi de Hristos. Îmi amintesc cu un sentiment de neîmpăcare că mass-media românească a sfârşitului de secol îşi dădea mult silinţa să-l ridiculizeze pe cel mai zelos creştin ortodox din primul parlament democratic de care generaţia mea nici nu a apucat să se bucure.
Ar fi putut mai bine să-i publice capodoperele literare…
Pastorul P. DUGULESCU: L-am cunoscut pe Ioan Alexandru în anii 1980-1984, pe când era profesor universitar la Facultatea de Filologie Bucureşti. Aici preda limba ebraică şi, pentru că unul din manuale era Biblia, făcea exegeza textelor din Isaia, Ieremia sau Cântarea Cântărilor, în aşa fel că în amfiteatrul arhiplin, sub stindard comunist, puteai să asculţi cele mai frumoase şi mai înălţătoare predicii rostite de unul din cei mai iscusiţi cărturari pe care i-a avut poporul român. Alături de studenţii la litere, participau la prelegerile lui oameni de cultură, studenţi la teologie, păstori veniţi din toată ţara sau simpli cetăţeni în căutare de alin pentru suflet, de lumină pentru inimă şi minte.
Am participat şi eu în câteva rânduri şi m-a cucerit farmecul lui. După revoluţie, el a fost cel care m-a încurajat să candidez la parlament, el m-a prezentat lui Corneliu Coposu şi aşa m-am lăsat convins să intru în politică.
Îmi amintesc că, în preajma alegerilor, unele ziare chiar de la noi din Banat au scris despre ,,pericolul’’ ca un pocăit să-i reprezinte pe ei în sfatul ţării atât de ortodoxe. Seniorul Coposu mi-a spus răspicat: „Sunt foarte insistenţi să îţi retrag candidatura, dar eu nu te şterg de pe liste. Am nevoie de oameni ca dumneata, trebuie să revitalizăm morala creştină în politica românească, să refacem cinstea şi demnitatea umană.”
Am fost primul reprezentat al Bisericii Evanghelice ales în Parlamentul României.
În primele săptămâni am organizat, împreună cu Ioan Alexandru şi alţii, un grup interconfesional de rugăciune. Astfel, am izbutit ca toate şedinţele în plen să înceapă dimineaţa cu rugăciunea „Tatăl nostru”. Timp de patru ani, noi am fost cei care i-am chemat pe reprezentanţii naţiunii să se închine lui Dumnezeu, el la Camera Deputaţilor, iar eu la Senat şi numărul celor care participau era de câteva zeci de persoane.
Tot în primele săptămâni un coleg din Giurgiu s-a convertit la credinţă şi l-am botezat pe el şi soţia lui. De acum nu mai eram singurul credincios evanghelic în Parlament, ci eram doi.
Am spus că eram ridiculizaţi. Îmi amintesc că atunci când se întâmplau dezbaterile pentru regulament, unul din colegii senatori a răspuns la propunerea mea, că el este liber cugetător şi se simte ofensat dacă va fi obligat să rostească Numele lui Dumnezeu în fiecare zi.
Ioan Alexandru a cerut ,,drept la replică’’ şi le-a amintit aleşilor că ultimul recensământ a demonstrat că populaţia ţării este creştină în proporţie de aproximativ 99%, întrebând totodată pe cine reprezintă acest necredincios duşmănos, ştiut fiind că pragul pentru intrare în Parlament era de minimum 5%. Apoi a adăugat că în Psalmul 14:1 scrie: ,,Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu’’, exprimându-şi dorinţa şi încrederea că Senatul României nu are să fie o casă de nebuni!
Ioan Alexandru nu era iubit de Biserica ortodoxă pentru că era prieten cu mine, frecventa adunările baptiste sau penticostale şi predica Evanghelia iubirii lui Hristos ori de câte ori avea prilejul. A făcut asta în ţară, în Europa şi mai ales în America, unde mă însoţea ades când eram invitat la micul dejun cu rugăciune în Senatul american, practică pe care am introdus-o şi noi.
În anul 1994 însoţeam la Arad o comisie de rang înalt american din care făcea parte şi un cosmonaut care fusese pe lună. Poetul, atât de nepreţuit de poporul lui, a suferit o comoţie cerebrală chiar în timp ce traducea o cuvântare. Tratamentele şi operaţiile ulterioare atât în ţară cât şi în Ungaria sau Germania nu l-au ajutat decât pentru puţină vreme. A suferit o paralizie gravă, pentru scurtă vreme a fost imobilizat într-un scaun cu rotile, apoi s-a stins ca o făclie.
Dintre ultimele gânduri pe care mi le-a mărturisit a fost şi acela că ar fi dorit să se boteze şi să activeze ori în Biserica baptistă ori în cea penticostală, dar întrebarea lui mereu fără răspuns a fosta acesta: ,,Dar cum aş putea să las turma aceasta de 20 milioane de suflete? Cine se va mai frânge pentru credincioşii ortodocşi dacă şi eu plec?’’
Cred că este bine să mai adaug, în amintirea celui cu care am avut părtăşii de nedescris, faptul că a fost unul din cei care m-au încurajat cel mai mult să scriu şi să public poeziile creştine pe care de acum le cunoaşteţi şi mă bucur că le citiţi şi recitaţi, le iubiţi şi vă mângâiaţi cu ele.
R.: S-a stins şi părintele Galeriu, altă voce unică şi conştiinţă greu de egalat…
P.D.: Pe el l-am cunoscut atunci când am fost colegi în senat, dar l-am întâlnit şi acasă la Ioan Alexandru. A fost la mine acasă, am participat împreună la emisiuni şi programe creştine la radio şi TV. Era un ortodox dogmatic, dar deschis spre ecumenism.
Îmi amintesc că atunci când ni s-a cerut într-o emisiune TV să definim fiecare credinţa noastră, el a rostit formula arhicunoscută ,,Poporul român, de două mii de ani creştin…’’, atunci Ioan Alexandru a ripostat: ,,Părinte, putem să fim de 20 de mii de ani creştini. Fără de Christos, fără de pocăinţă şi viaţă sfântă, tot pierduţi suntem!’’
Dincolo de înţelegerea doctrinară, preotul Galeriu era un slujitor bisericesc dintre cei mai respectaţi şi iubiţi de poporul credincios. Era duhovnicul personal al lui Ioan Alexandru, astfel că întâlnirile noastre au fost dese.
Ce m-a impresionat la el a fost capacitatea de a explica şi exprima iubirea lui Cristos. Era mereu gata să vorbească oricui despre această iubire ore în şir. Dar nu numai a propovăduit-o, ci atât în anii grei de temniţă, cât şi mai apoi, sub aceeaşi dictatură comunistă, şi-a împărţit pâinea lui puţină cu cei mai urgisiţi ca el şi a continuat să rămână smerit şi devotat.
Îmi amintesc că la un moment dat cei de la patriarhie nu vedeau cu ochi buni emisiunile televizate la care participa cu mult patos, dar nici contribuţia importantă pe care un om de ţinuta lui spirituală o avea în parlamentul ţării.
R.: Vorbiţi-ne acum despre geneza unei poezii, a uneia care vă este mai aproape de suflet. Împrejurările în care aţi primit inspiraţia, motivaţia, impactul…
P.D.: O, cu mare plăcere… chiar despre două am să vă vorbesc. Împlineam 40 de ani şi eram păstor al Bisericii baptiste din Haţeg. Mi se părea că sunt atât de bătrân! Ce aş putea spune acum la şaizeci şi…? Chiar în ziua aceea călătoream cu trenul la Timişoara şi deodată am avut această revelaţie care de fapt este istoria vieţii mele. În foarte multe biserici pe unde ajung atât în ţară, cât şi în Europa sau America, fraţii îmi cer să recit poezia „cu CFR-ul”. De fapt, conductorul, gara, şinele, locomotiva şi vagoanele nu sunt decât figuri de stil, este o meditaţie autobiografică.
,,Am urcat în trenul vieţii plângând
Într-o zi de noiembrie cenuşie;
Undeva pe malul Mureşului şerpuind,
Într-o gară mică, pustie…’’
Apoi v-aş mai spune că anul 1985 a fost pentru mine un prilej de mari încercări. În anul acela am părăsit Haţegul şi m-am dus, fără aprobarea autorităţilor comuniste, în Timişoara ca pastor al celei mai mari biserici baptiste. M-au anchetat, mi-au intentat procese de calomnie, de revoltă împotriva orânduirii socialiste. Atunci am scris poezia ,,Duşmanilor mei’’. Când am ajuns la ultima strofă m-am speriat şi m-am oprit. Mi-am zis: „Dacă cobesc?” Şi am rămas multă vreme cu această dilemă. Dar apoi am concluzionat: „Dacă aşa am primit revelaţia aşa trebuie să scriu, poate nu-s cobe, ci prorocie şi am scris aşa:

Şi chiar de m-aţi asasina
Eu totuşi nu v-aş blestema
Murind v-aş binecuvânta!
Căci trec la viaţa de apoi
…Dar voi ?

Duşmanii mei înverşunaţi
Eu vă declar de-acum iertaţi
Şi zic: Fiţi binecuvântaţi !’’

La două luni după ce am scris aceste versuri am suferit acel accident regizat de securitate când un camion m-a lovit cu bună ştiinţă. N-am murit, dar port şi astăzi în trupul meu urmările acelei tentative de a mă asasina.
R.: Aţi fost, aşadar, primul om politic evanghelic de rang înalt din toată istoria românilor, vă rog să reveniţi la parlament…
P.D.: V-am spus deja că până şi unele ziare bănăţene, unde ştiţi că evanghelicii nu-s nici puţini nici slabi, până şi unele ziare de la noi mi-au pus eticheta de ,,ruşine naţională’’ (!?).
Apoi, în Senat de multe ori când luam cuvântul în apărarea fraţilor împotriva atrocităţii unor preoţi bigoţi, colegii ortodocşi băteau cu picioarele în podea, ticăiau cu creioanele în bănci şi-i strigau preşedintelui „Huo!!! opreşte-l, ne blamează religia naţională.” Bârlădeanu, Văcăroiu, Diaconescu, Năstase şi Oliviu Gherman le aminteau că noi suntem primul parlament democratic de după război şi făceau linişte în sală să-mi pot exprima păsul şi crezul.
Au fost momente când mă întrebam dacă ce fac e bine, dacă este voia lui Dumnezeu să mă lupt acolo cu ,,fiarele din Efes’’… Răspunsul pe care l-am primit a fost să nu mă ruşinez că-s pocăit, ci să rostesc în parlament mesajul păcii lui Christos.
Am fost, prin urmare, timp de 8 ani, nu numai un purtător de mesaj şi un apărător al creştinilor evanghelici români, ci şi membru în Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi a Senatului în primul mandat şi, în Comisia pentru politică externă a Parlamentului României şi, în plus, în Subcomisia pentru românii din diaspora, în cel de-al doilea mandat . Asta se întâmpla în anii 1991- 1998.
În aceste demnităţi am putut să văd cu ochii mei cum se alocau zeci de mii de dolari şi mărci pentru susţinerea bisericilor ortodoxe ale românilor din diaspora, în timp ce despre baptişti şi penticostali nici nu voiau să audă. Le-am spus atunci : duceţi-vă cu ochii legaţi în oricare mare oraş american şi european şi căutaţi la faţa locului care sunt românii care merg la lăcaşurile de închinare şi convingeţi-vă personal că evanghelicii români evlavioşi sunt mai mulţi decât cei ortodocşi. Dar lucrurile poate că s-au mai schimbat.
Am fost în urmă cu doar câteva săptămâni invitat la Parlamentul României la un dejun cu rugăciune. Vă spun că, de la şoferi până la contabili şi secretare, atâţia funcţionari ai parlamentului mi-au vorbit cu duioşie despre întâlnirile noastre de rugăciune de pe vremuri, de părintele Galeriu, de Ioan Alexandru… Împotrivirea pare să se mai fi împuţinat.
Şi totuşi, la terminarea celor două mandate, concluzia mea omenească a fost identică cu cea a lui Solomon: ,,Deşertăciune a deşertăciunilor, trudă în zadar şi goană după vânt!’’. Totuşi, pe plan spiritual mă simt îmbogăţit cu această experienţă. A fost un câştig atât pentru mine personal, ca lucrător creştin, cât şi pentru fraţii baptişti şi penticostali pe care i-am slujit şi reprezentat şi continui să o fac şi acum, dar la alt nivel.
R.: Mi-aţi vorbit despre cum ne trec sub tăcere ortodocşii prin reprezentanţii lor, fie ecleziastici sau laici. Îmi permit să vă dau un test : Cum colaborează în ţară baptiştii cu penticostalii ? V-aş ruga să-mi răspundeţi punctual:
I. Cum a zugrăvit literatura baptistă evenimentul petrecut acum 3 luni la Timişoara, pe stadionul municipal: campania de evanghelizare a pastorului Bonke?
II. De ce scrie pastorul Petru Popovici cu atâta înverşunare unele lucruri, chiar fără acoperire, împotriva manifestărilor darurilor Sfântului Duh pe care penticostalii le cred, le mărturisesc şi le practică?
III. De ce Uniunea Baptistă din România îi aplică pastorului Iosif Ţon un tratament atât de ingrat ? Credeţi că îl merită ?
P.D.: La Timişoara, Alianţa Evanghelică nu este o teorie sau o instituţie de formă, ci chiar funcţionează. Împreună cu penticostalii şi harismaticii desfăşurăm proiecte importante în liceele creştine, la postul de radio şi diferite acţiuni concrete pe teren.
Nu am citit ce au scris revistele noastre şi nu ştiu cum a comentat postul de radio, dar pot să vă spun că eu am fost prezent pe stadion în una din cele trei seri. Evanghelistul Carl Bonke a avut un mesaj foarte duhovnicesc şi pozitiv. Mă întrebam şi eu dacă nu cumva o să repete ce se vede în atâtea înregistrări din campaniile lui Behn Hill, cu care nu-s de acord : căzutul pe spate, modul în care se fac colecte, se strâng fonduri.
Tămăduiri şi eliberări spectaculoase şi concrete n-am văzut, dar mesajul evanghelic a fost sănătos.
Sunt un discipol al pastorului Petru Popovici, dar nu cunosc pasajele la care faceţi referire din scrierile lui, altfel bine cotate. Pot însă să vă spun că ştiu împotrivirea lui faţă de penticostali, dar pe care nu o aprob şi nu o practic.
Pastorul Iosif Ţon, reprezentant de seamă nu numai a evanghelicilor români, dar şi a intelectualităţii noastre cu spirit cucernic, a prins conjunctura de a se întoarce în ţară pe vremea când conducerea baptistă era aservită totalmente regimului ateu şi dictatorial. Ştiţi povestea cu I. Ţunea, C. Mara, N. Covaci… În ce priveşte diferendul de faţă cu preşedintele uniunii, cred că este unul de orgolii, de ambiţii personale, în care unii din conducătorii baptişti greşesc.
În sânul bisericilor nu numai baptiste, ci şi penticostale şi creştine după evanghelie, Iosif Ţon, este respectat şi apreciat nu numai ca păstor şi învăţător, dar şi ca cel mai bun scriitor creştin român în viaţă. Iosif Ţon mai este cel care a pus sănătos bazele şi a asigurat funcţionarea la cote înalte a celui mai reputat Institut Biblic Est-European, cunoscut şi sub numele de Universitatea EMANUEL din Oradea. Apoi a fost constrâns s-o părăsească fără voia lui.
R.: Spuneţi-ne ceva despre creştin-democraţia pe care aţi îmbrăţişat-o, cea română şi cea europeană.
P.D.: Între religia unui popor şi gradul lui de civilizaţie legătura este intrinsecă, directă. Am înţeles aceasta şi cu prilejul vizitelor pe care le-am făcut în ţară şi străinătate.
Diferenţele dintre regiunile ţării, unde există un mare număr de creştini evanghelici şi cele unde nu există de loc, sunt colosale. Dar şi acelea între ţări majoritar protestante precum SUA, Canada, ţările nordice: Norvegia, Suedia, Danemarca, Elveţia, Olanda… Mergeţi să le vedeţi şi faceţi după aceea o comparaţie cu Grecia, pur ortodoxă, care este de ani buni şi membră UE, ba în plus are în spate tradiţia antică : filozofii, eroii,
artele, secolul lui Pericle… plus aura Muntelui Athos. Priviţi străzile, magazinele, mijloacele de transport în comun, oamenii şi instituţiile lor; ba chiar şi economia şi agricultura. Păcat de istorie şi de peisaj.
Este oarecum de înţeles că nici printre ortodocşii noştri, atât de majoritari, creştin-democraţia nu a prins rădăcini. Fostul Partid Creştin şi Democrat al lui Maniu şi Coposu adună acum abia pe la 1% din opţiunile românilor.
Pe întreg continentul nostru însă, şi nu numai, la protestanţi cât şi la catolici, acest curent de gândire este cel mai numeros şi mai organizat. Succesul lui printre cetăţenii Europei se explică prin aceea că, faţă de corupţia, dispreţul şi lăcomia de care dă dovadă marea masă a politicienilor veacului, creştinii promovează cinstea, morala, munca, valori primordiale în relaţiile interumane. Cel mai bine am înţeles fenomenul când o televiziune de la noi a organizat o masă rotundă pornind de la teza celor trei sfere atât de supărătoare pentru români. Potrivit acesteia, din punct de vedere cultural şi economic, din prima grupă de elită fac parte ţările, indicate deja, unde a pătruns şi rămas gândirea protestantă, din cea de a doua, lumea catolică, altfel cunoscută, nu e cazul să nominalizez, iar din cea de a treia, unde şi sărăcia e lucie şi prostia este acasă la ea, ţările ortodoxe. Prezenţi la discuţie, exponenţii ortodoxiei române respingeau teza vehement, dar fără dovezi şi pe cât de acuzator, pe atâta de neconvingător. Tot moderatorul a fost acela care a explicat că, în condiţiile în care dogma ortodoxă proclamă biserica depozitara şi administratoarea harului dumnezeiesc, asta înseamnă că nu vieţuirea în cinste şi curăţie te mântuieşte idividual şi personal, ci ritualurile şi pomenile pe care preotul şi urmaşii le săvârşesc după ce te răpune moartea. Prin această prismă privite lucrurile, nu este posibil ca sentimentul religios să se împlinească, să rodească în viaţa pământească.
Noi am primit de la Domnul şi de la înaintaşii noştri care ne-au vestit cuvântul vieţii, întâi că trebuie să ne îmbrăcăm în Hristos prin pocăinţă şi naştere din nou, că ne botezăm pentru a mărturisi şi exterioriza fenomenul acesta lăuntric şi tainic, apoi aducem roada sfântă a neprihănirii. Fără să aducem roadă nu suntem nici în Christos, nici ai Lui şi roada nu o aduce unul pentru toţi, ci fiecare o poartă pe a lui personală. De aici derivă şi gândirea creştin-democrată şi diferă esenţial de cea social-democrată sau liberală.
R.: În cazul nostru al românilor, care credeţi să fie factorul esenţial care ne condiţionează mersul împleticit sau chiar statul pe loc în plan economic şi social? Oare putem scăpa de aceste ,,tare’’?

a. Dominaţia otomană, implicit spiritul balcanic,
b. Pacostea comunistă cu influenţa ei atee,
c. Religia decăzută, de formă.

P.D.: Eu cred că acestea toate sunt vectori care converg spre neputinţă, delăsare, dezinteres şi nici nu aş adăuga altele. Aş sublinia doar într-un anume fel că, în timpul dictaturii comuniste, a existat o complicitate, păcătoasă din cale afară, între unele structuri statale demonice şi cercuri sau ,,factori de răspundere, iresponsabili’’ ale structurilor eclesiastice, ba chiar multe biserici de tradiţie, mai cu seamă din diaspora română, ajunseseră adevărate agenţii NKGB. Aici este meritul incontestabil al fratelui păstor Iosif Ţon de a le fi demascat şi demolat cu preţul vieţii şi al libertăţii. Alături de el şi înaintea lui îi mai putem aminti pe Traian Dorz, Nicolae Moldoveanu, Richard Wurmbrand, Gheorghe Calciu Dumitreasa, decedat şi el, foarte de curând şi atâţia alţii.
R.: Sunteţi şi teolog şi politician, vă rog să-mi explicaţi pe înţelesul meu argumentele în baza cărora susţineţi că fiara apocaliptică se va instala la Bruxelles şi că va avea ca instrument de lucru ciberinformatica. Nu vă ascund că mă îndoiesc de această teză sau ipoteză.
P.D.: Eşti şi sincer şi amabil. Ai observat desigur că deja am obosit. Susţin acest punct de vedere, îl găsesc biblic, dar nu eu l-am elaborat.
Fiara va fi un conducător uman, foarte autoritar, foarte deştept sau, dacă socoteşti că potriveşte mai bine, viclean, acceptat şi adulat de popoarele lumii, definite în profeţie ca fiind ape, dar pornit să facă rău. Susţin aceasta mulţi teologi de seamă între care şi Popovici şi Lazăr Gog şi câţi alţii! Poate reuşeşti să stai de vorbă şi cu dumnealor.”

Bruxelles, 01 decembrie 2006
Bonte Zaharia
zahariabonte@yahoo.com
_________________
Cui i s-a dat mult i se va cere mult http://www.beronline.ro/forum/viewtopic.php?f=27&t=354
Tudor Balaceanu

Ted

Radio Elim News »
Mulțumesc pentru informații. Să ne rugăm pentru familie.

Ted

Virginia B »
Mulțumesc pentru articol.

Ca orice om, a fost un amestec de bine si rau, nici una in proportii neglijabile. Marturisesc ca nu l-am cunoscut de aproape; de la distanta de unde l-am urmarit, trebuie sa spun ca nu mi-a placut foarte mult. Ma rog, sunt subiectiv. Si nici ca poet nu mi-a placut, iar aici nu sunt foarte subiectiv.

Dugu (Turul blogurilor de Bobotează) « La Rotundu

[...] Perspective creştine: Amintiri cu Dugulescu [...]

Ted

Dan H. »
Plăcerile noastre depind de o mulțime de factori. Eu cunoscându-l așa cum am spus, mi-a plăcut Dugu. Mi-au plăcut și poeziile. Genul lui mi se părea mai „clasic decât al unor poeți mai noi și contemporani. Dar, probabil că am și eu gradele mele de subiectivitate.

Ted

Dugu (Turul blogurilor de Bobotează) « La Rotundu »
bone voyage la tur.

Nu stiu, Pic, imi pun si eu astfel de intrebari, pe bune…
Atat de multi dinte noi cedam la presiunea materialismului, de ex.
Sunt totusi nuante care trebuie luate in considerare: care au fost presiunile (cat de mari)?, s-au pocait oamenii aceia? cat de acuta a fost tradarea? manifesta disponibilitate sa se retraga din functiile publice, sau tin cu dintii de scaun?
Nu-i o chestie alb / negru, ci implica multe nuante. Care trebuie analizate, cred eu…

Ted

Steven V. Bonica »
Mulțumesc că te-ai oprit pe la mine! Și eu te caut mereu…