Deunăzi am mâncat cu niște băieți creștini cu care ne-am cunoscut din cauza unei lucrări de construcții pe care o supraveghez.  Ei nu știau că eu sunt creștin.  Prima zi când ne-am cunoscut, m-au salutat cu „Doamne-ajută”.  Le-am răspuns la fel.  Un salut confortabil, potrivit oricărui creștin.  Acum, cu ocazia mesei, eu mi-am plecat capul și m-am rugat în tăcere pentru mâncare.  Ei deja începuseră, fără să se roage.  După salutul lor am sperat că sunt, dar acum, nu mai știam ce să cred.

După ce au văzut că mă rugasem, m-au întrebat dacă-s „pocăit”.  Le-am spus că da.  Ei mi-au spus că uitându-se la inelul de pe mâna mea, au crezut că eu nu sunt; apoi mi-au spus că și ei sunt pocăiți.  I-am întrebat de ce nu s-au rugat pentru mâncare, și mi-au zis că nu au vrut să mă „jignească” pe mine, un nepocăit.

Apoi m-au întrebat dacă nu e un păcat să porți bijuterii.  Desigur că întrebarea lor a dat naștere la o discuție mai îndelungată.  Ei erau de părerea că purtarea bijuteriilor nu e demnă de un „pocăit”.  Eu le-am spus că a nu mulțumi pentru mâncare nu e demn de un pocăit.  Și astfel, conversația aceea m-a făcut să scriu rândurile de mai jos.

Creștinismul este o religie centrată în jurul unei „vești bune”.  Vestea bună nu este doar că Isus a venit, a murit, a înviat și va reveni, ci și că există antidot atât împotriva religiei false cât și împotriva  prea multei religii.  Celelalte religii rezolvă problema vinovăției (dacă aceasta există), a greșelii (desigur, dacă există greșeală în respectivul sistem religios) a neajunsurilor prin porunca „îți trebuie mai multă religie!”  Adică, depune mai mult efort, practică mai mult!  Ori Domnul Isus a venit ca să ne spună că soluția vieții nu este adăugarea de mai multe porunci, urmate de mai multe fapte.

De aceea i-a confruntat pe farisei.  Fariseii erau o categorie interesantă: ei nu au dat peste nici o poruncă care să nu le placă!  De fapt, au luat poruncile și le-au disecat în paișpe, ca să le facă cât mai multe.  Apoi, fariseii cereau oamenilor să le împlinească (puneau poveri grele pe umerii lor) dar ei nu se sinchiseau să împlinească poruncile (nu le atingeau nici cu degetul Mat 23:4).

Fariseii au impus o religie legalistă.  Legalismul este exacerbarea laturii restrictive a unei religii.  Doar interdicțiile sunt importante, libertățile nu există.  Credința este definită prin lucrurile pe care credincioșii nu le fac.  Cu cât mai mult eviți lucrurile interzise, cu atât mai sfânt ești.  Religia aceasta este descrisă de Pavel în Coloseni 2:20-23 (Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!”  Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor, şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti).

Noi suntem înconjurați de ispite, atacuri ale lumii pe diferite căi, prin diverse mijloace: cântecele fără perdea de la radio, muzica „rap” folosind înjurături, imaginile pornografice izbindu-se de retina noastră care cutreieră nevinovată standul de reviste, showurile în care creștinismul este dezbătut și combătut fie de ateism, fie de alte religii, ipostaze ale unui creștinism fals întâlnit pretutindeni.  Să nu mai punem la socoteală cultura în continuă schimbare, moda, obiceiuri, trenduri.

Toate acestea par a ridica în fața noastră tot felul de piedici pe care noi ne simțim datori să le evităm ca într-o cursă de obstacole.  Noi alcătuim liste de obstacole de evitat și ne simțim atât de vrednici când reușim zi de zi să „fim sfinți”.  Dar de când a avut succes prohibiția?  În timp ce reușim să evităm ceea ce se vede și este evident, prin crăpăturile sufletului nostru se furișează alte păcate, facilitate de biruințele noastre: mândria, mulțumirea de sine, încrederea că noi suntem mai buni decât X sau Y, plus căutare purității prin evitarea contaminării cu ceea ce e dinafară.

Acum, prin cele de mai sus, nu vreau nicidecum să zic că noi nu trebuie să ne ferim de păcat.  Dimpotrivă, noi trebuie să ne impunem să trăim curat.  Doar că o astfel de viață trebuie să decurgă din ceea ce suntem noi în esență, să vină de dinauntru.  Din acel sanctuar lăuntric care a fost curățat de sângele Domnului și apoi umplut de Duhul Sfânt.  Deoarece dacă nu este umplut de Duhul, va fi desigur umplut de alte duhuri, unele dintre ele chiar foarte religioase!

Psalmul 63:1 ne oferă o alternativă viabilă: în locul unei religii pasive, o religie activă de căutare a lui Dumnezeu: Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tînjeşte trupul după Tine, într’un pămînt sec, uscat şi fără apă.  În locul la „nu lua, nu gusta, nu atinge”, „gustați și vedeți ce bun este Domnul!” și „dacă aș putea să mă ating de haina Lui, mă vor tămădui” (Marcu 5:28).

Viewed 34 times by 21 viewers

The Religia interdicțiilor. by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.