on 
on 
Da, Marley & Me e un film despre o familie, cu trei copii şi un câine care nu poate fi educat cu privire la nimic, care ronţăie tot ce-i nimereşte în cale, adică mobilă, sueniruri, fotografii, îmbrăcăminte şi mâncare. Mai mult nu vă spun, eventual o să-i scriu o critică pe site-ul meu de filme. Atât doar că, cine va vedea filmul, va vărsa cel puţin o lacrimă sau două, şi asta fără să-i fie ruşine, pentru că în jur vor plânge o mulţime de tipi „macho.”
Acum, ce am învăţat. Am avut şi eu câine, dacă-mi amintesc bine, o dată în viaţă: un doberman. Era prin 1990 când locuiam la o fermă. Soţia mea este absolut împotriva la orice animal în casă. Adică, în afară de peşti şi probabil păsărele în colivie. Şi nici nu-i plac animalele, dar asta e ok pentru că am descoperit că-s milioane de oameni cărora nu le plac „pets”. Mie-mi plac anumite animale: câinii şi caii. Acum, înţelegeţi de ce nu-i voie animale în casă! 
În sfârşit, dobermanul nu era de ceva rasă specială, era doar din familia asta de câini, poate pe ultima treaptă a clanului, un fel de servitor să zicem. Dar i-am tăiat urechile şi cum ferma avea peste 5 acri de pământ, era a lui. Putea hălădui în neştire. Ba chiar şi-a adus şi un prieten, ceva corcitură de lup cu alte rase amestecate. Lătrau bine, într-o zi am avut onoarea de a fi vizitat de serif, care avea în maşină un copil din biserică ce fusese prins că conducea maşina părinţilor prin împrejurimi, pe drumurile de ţară. Mă rog, copilul avea 13 ani, cred că asta era problema, şi mai trebuie să spun că nu avea nici carnet (cum adică să aibă!) şi nici părinţii nu ştiau că a luat maşina. Şerifului i s-a părut suspect că maşina se conduce singură, copilului abia văzându-i-se capul peste bord şi l-a oprit. Om fin şeriful ăsta, şi cu frica de Dumnezeu. La auzul scuzei copilului cum că ar veni să îl viziteze pe pastorul bisericii (ăsta eram io), şeriful i-a lăsat maşina într-un parc din apropiere, l-a luat pe copil la mine, ca să-mi spună să-i sun pe părinţi, şi să rezolv problema. Data viitoare, când îl va prinde pe copil, nu o să-l mai ierte ci-l duce la pârnaie. Acum îl iartă. În paranteză, copilul nu a mai condus o bunîă bucată de timp… pentru că nu prea a putut folosi partea pe care se şade pe scaun. A rămas cu ceva sechele, sau cum să le zicem la urmele lăsate pe bucă de o curea sănătoasă, din piele de viţel.
Ei, dar m-am îndepărtat de subiect: aud lătrat mare în curte, şeriful era baricadat la ambele geamuri din faţă de corciturile mele, ce erau cu labele pe uşile maşinii şi făceau urât. Deci, erau buni la pază câinii ăştia ai mei. Şi la vânătoare: că fugeau după căprioarele ce veneau pe proprietatea mea, dar asta nu mai povestesc aici că devine o povestire de gen „thriller” cu sânge şi cu omoruri.
A! Voiam să vă spun ce am învăţat de la câine! Aşa: Într-o zi m-am pregătit să plec de acasă. Şi am vrut să testez cum aş putea hrăni câinele. I-am lăsat uşa garajului deschisă, i-am pus apă într-un vas mare ca să aibă de băut, apoi i-am cumpărat un sac de mâncare, şi l-am desfăcut la un capăt, şi l-am pus într-un colţ. Apoim am urmărit ce făcea câinele. A mâncat animalul de el aproape în continu! Dom’le, ăsta nu ştia să-şi chivernisească mâncarea pe mai multe zile! El nu a ştiut să se uite la sac şi să-şi zică, „ok, am aici mâncare pentru 7 zile, şi azi voi mânca doar a 7-a parte”. S-a dat la mâncare şi dacă nu intervebeam cred că mânca tot sacul într-o singură zi. Aşa cum zic, mâncare pentru vreo 7 zile! Ce-ar fi fost, nu ştiu. Ar fi crepat câinele, sau ceva de genul acesta; altă povestire cu sânge…
Asta am învătaţ. Că nu poţi da câinelui mai multă mâncare decât pentru o zi. Altfel, se repede la toată mâncarea şi face „poc”. Şi apoi m-am dus cu gândul la Dumnezeu şi relaţia Sa cu noi. Nici Dumnezeu nu ne dă toate lucrurile grămadă, deodată. Ni le dă cu porţia, zi de zi. Nici măcar nu ştim viitorul în întregime. Nici nu cunoaştem ce ne aşteaptă la următoarea cotitură a drumului vieţii. Şi dacă ne-ar spune, şi dacă ne-ar da totul deodată, am fi copleşiţi de această bogăţie de cunoaştere şi de bunuri. Le-am risipi şi pe unele şi pe altele.
Unul dintre lucrurile cele mai grele din viaţă este să alegi. Când ai o singură opţiune este foarte uşor să alegi, nu-i aşa? Dar cum ai două sau mai multe alternative, cum găseşti că este din ce în ce mai greu de ales. Aşa-i şi cu bunurile: nu le primim deodată, ci pe rând, fiecare zi cu bunătăţile ei, şi cu artea ei de amărăciune. Că nici greul nu cade tot deodată peste noi.
Astfel, Domnul ne dă în fiecare zi ceea ce este necesar şi ceea ce putem duce în ziua respectivă. Până şi înţelepciunea, este doar pentru ziua respectivă. Vrea să ne deprindem să depindem de El zi de zi, clipă de clipă. Nu ne pune sacul cu mâncare undeva, spunându-ne, „Eu plec pentru câteva zile într-un alt colţ al Universului, unde am ceva treabă, şi n-o să am timp să mă ocup de tine. Dar ia de aici, ai aici mâncare pentru o săptămână, sper să te descurci singur, ok?” Nu, ci El este cu noi în fiecare zi, până la sfârşitul veacului acestuia, şi prin toţi vecii viitori! Aleluia!
Asta am învăţat de la un câine.
The Marley & Me – sau ceva ce-am învăţat de la un câine by PERSPECTIVE CRESTINE, unless otherwise expressly stated, is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 United States License.
Related posts:
- Un câine mai deştept decât (mulţi) alţi… căţei * **Readers who viewed this page, also viewed:Un comedian...
Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.
Credeam că-l încălzesc si pe el acolo! Spre disperarea mamei.