Home > March, 2009
Ioan 19:30 Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi şi-a plecat capul, şi Şi-a dat duhul.
Cred că ar trebui să ne pocăim de necredinţa în ceea ce a spus Isus când şi-a dat viaţa pe cruce. „S-a sfârşit” nu înseamnă că ceva a început, sau ceva este pe la mijloc, ci că într-adevăr, ceva s-a sfârşit. Ce s-a sfârşit? Lucrarea lui Isus. Ceea ce venise să facă, adică mântuirea noastră.
Noi trăim adesea în aşa fel încât se pare că nu credem că mântuirea noastră este completă. Noi trăim de parcă mai trebuie ceva adăugat, ceva ce gândim noi, sau facem noi, ceva ce să ne facă să „simţim” că suntem mântuiţi! Şi-n câte-o zi, chiar „simţim”, doar parcă suntem în al nouălea cer! Nu ne-au supărat copii, nevasta nu ne-a cicălit, soţul nu ne-a neglijat, şeful a fost drăguţ şi puţin distrat, cafeaua a fost tocmai perfectă, pantofii noi arătau superb, am reuşit să nu ne enervăm, nu ne-am ieşit din pepeni când casieriţa ne-a dat restu cu doi bani mai puţin, şi nici măcar ploaia nu a reuşit să ne strice buna-dispoziţie, că am avut umbrelă!
Da-n câte-o altă zi, simţim că ne-am pierdut mântuirea. Nu am reuşit să ne rugăm cât am dorit, am citi doar un verset, am claxonat şoferul ce a aţipit la semafor, am trântit uşa la birou, ne-am uitat încruntaţi la un coleg… Gata cu mântuirea! Nu am reuşit să „facem” nimic ca să merităm mântuirea.
Ce bine că mântuirea mea nu depinde de mine, ci de ceea ce a făcut Isus. El a sfârşit-o. Eu am primit-o prin credinţă, şi este un lucru sigur. Acum pot liniştit să fac fapte care decurg din mântuirea mea, şi chiar să mă lupt cu unele lucruri ce se mai ţin de mine, din cauza că încă trăiesc în trupul acesta. Şi pot chiar să cad uneori! Nu că aş căuta căderea cu lumânarea, cum s-ar zice, ci dacă se întâmplă să cad, mă pot ridica din nou, prin acelaşi Isus care după ce a murit şi înviat, trăieşte în mine şi pentru mine. Păcatele mele trecute, prezente şi viitoare au primit toate răspunsul în jertfa Domnului pe cruce. El nu a uitat nici unul dintre păcatele mele. Dumnezeu L-a pedepsit pe Fiul în locul meu şi pentru mine, care acum sunt în Fiul, nu a mai rămas nici o condamnare!
Noi mergem în cer, am scăpat de iad, suntem complet şi definitiv iertaţi şi mântuiţi doar şi numai prin crucea Domnului Isus, prin moartea Sa! Aici s-a sfârşit ceea ce era de făcut ca eu să fiu mântuit, aici a început noua mea viaţă!
* 
**
Azi s-au stins luminile timp de o oră, ca un gest simbolic în cinstea schimbărilor climatice (încălzirea globală, mai precis; după ce iarna trecută a fost una dintre cele mai reci din ultimii 15 ani, s-a schimbat denumirea de la „încăzire” la „schimbări climatice”). Dar asta nu este ultimul atac al încălzirii globale. În California se discută despre scoaterea din folosinţă a maşinilor de culoare… neagră! De ce? Pentru că negrul reţine căldura şi maşina foloseşte mai mult aer condiţionat, deci se consumă mai multă energie!
După maşinile de culoare neagră, va urma eliminarea a orice este… negru! Adică ciorile, cafeaua, clapele pianului, unghiile lovite cu ciocanul (astea vor cade oricum), negii, parul (unii contribuie mai de mult la chestia asta, chelind de tineri), pantofii şi întregul continent african!
Între timp, am descoperit că sunt specialişti în schimbări climatice în spaţiul cosmic! Cu câtă precizie se va prezice vremea în spaţiu când aici pe Terra timpul este… probabil, adică extrem de probabil! Că aştept ziua însorită promisă de cei de la vreme acum o săptămână şi nu a mai venit! Dar contează un grad în minus sau în plus în spaţiu, la mii de ani-lumină de noi? Ne urmăresc locuitorii altor constelaţii jurnalele TV? De ce avem nevoie de astfel de specialişti? Şi unde or învăţat ei chestiile astea?
* **
Vorbeam cu cineva deunăzi și-mi povestea necazurile vieții sale. Se pare că viața unora are probleme și necazuri ce se țin lanț… cum trece o problemă, o face doar pentru a lăsa loc la alta!
Îmi amintesc de o povestire: se zice că un cowboy vede într-o zi cum taurul ciurdei vine către el, cu capul în pământ, coarnele ațintite la luptă și nările fremătând. Cowboy-ul o ia la fugă dar în câmpul larg nu are unde să se ascundă… până ce zărește o groapă. Sare în ea tocmai la timp: taurul trece pe deasupra gropii. Cowboy-ul sare afară din groapă, dar taurul de întoarce și o ia din nou în direcția omului. Acesta sare înapoi în groapă, chiar la timp, apoi iar afară din groapă. Taurul se repede din nou către el. Secvențele se repetă mereu.. până când un al cowboy, ce stătea la distanță, îi strigă celui hăituit: „de ce nu stai în groapă!?” La care primul cowboy răspunde, „aș sta dar în groapă este un urs!”
Necazurile. Vin peste tine fără să le meriți. Nu ai făcut nimic să le atragi. Cel ce își distruge sănătatea, sau relațiile, sau viitorul prin acțiuni nesăbuite, acela da! El nu ar avea dreptul să se plângă de consecințele faptelor sale! Dar tu? Cel care ai fost „cuminte” toată viața? Ai ascultat de părinți, ai respectat pe cei în vârstă, le-ai urmat sfatul? Ai învățat bine, ai făcut sport ca să-ți întreții sănătatea, ai mâncat responsabil, nu ai avut vicii, nu ai exagerat în nimic din ceea ce ar fi avut repercursiuni grave? Ai avut o tinerețe castă și te-ai căsătorit „în Domnul”. De ce acum problemele? De ce ești bătută? De ce-ți vine soțul acasă beat și-ți face viața un iad? De ce nu ajung niciodată banii? De ce trăiești mereu în lipsuri? Neînțeles sau neînțeleasă?
Ai spune cuiva, dar cui? Cine are timp de problemele tale, când fiecare este încărcat de ale lui? Cine are timp să se oprească, măcar să te asculte? Cine ar avea un sfta pertinent? Sau măacr o îmbrățișare ca aceea a mamei tale, care să te facă pentru o clipă să oftezi a ușurare?
Te duci la adunare… acolo pastorul te întâmpină cu un zâmbet profesional și cu o strângere de mână viguroasă, urându-ți „pacea Domnului!” Dar pacea aceea nu a mai trecut pe lângă tine de mult… Și tot ce se întâmplă în adunare, predicile și cântările sunt doar niște formule fără să-ți spună nimic ție personal, fără să se adreseze direct problemelor tale. Asta nu din rea-voință, ci pentru că este ușor ca după ce ai lucrat în biserică o viață întreagă să începi să lucrezi cu formule irelevante timpurilor și situațiilor actuale. Problemelor specifice. În seminar am învățat homiletică, exegeză, teologie sistematică… dar a fi OAMENI se învață doar din umblarea cu Isus!
Un sportiv american povestea odată cum s-a dus la farmacie și și-a umplut coșul de analgezice, de fașe, de unguente… Era evident din conținutul acestuia că el suferă teribil. Dar casierul i-a luat banii, i-a împachetat cumpărăturile și l-a salutat impersonal, „îți doresc o zi bună”. Supun atenției noastre părerea că bisericile noastre și Trupul Domnului trebuie să fie un loc special, de milă, înțelegere, vindecare, acceptare și ajutorare. Altfel, degeaba e totul! Că rămânem irelevanți pentru oameni ca acela cu care am povestit, și care mi-a inspirat gândurile de mai sus! Altfel, ei se adăpostesc la sânul bisericii de urmărirea unui taur dar ies afară repede, că înăuntrul adăpostului, este un urs! Adică, dau din lac în puț!
Now, have a good day!
* **
Adică, ocupat nevoie mare! Îmi cer iertare de la cei ce au venit pe aici cu speranța că vor găsi ceva nou… dar am fost extrem de ocupat zilele trecute. O să revin la un program „normal” (dar ce este normal, zilele astea!?) de săptămâna viitoare și promit să mai scriu.
* **
Mai devreme sau mai târziu, ne lovim cu toţii de întrebarea cu privire la scopul nostru în viaţă. Trăim, învăţăm, muncim, dar cu ce scop? Unii încercăm să aflăm scopul din tinereţe, alţii după ce s-au plictisit de a naviga în derivă, iar alţii încearcă să nu răspundă la întrebare, şi de frica de a afla că scopul vieţii ar putea fi… neplăcut (asta cântărit după preferinţele proprii).
Nici domnul Isus nu a scăpat de această întrebare. El şi-a definit scopul în limitele a doi parametri: identitate şi misiune. Ca identitate s-a legat de relaţia Sa cu Tatăl. Tatăl îl iubea pe Fiul, iar acesta iubea pe Tatăl. Aceasta nu era însă suficient: Domnul Isus a cultivat această relaţie printr-o părtăşie continuă cu Tatăl. Nopţile de rugăciune au culminat cu intensa noapte din Gheţimani de dinaintea prinderii Sale. Orice scop în viaţă (şi asta nu e valabil doar pentru creştini) începe de la nivelul relaţiei cu Dumnezeu. În afara acesteia, poţi inventa o cură pentru o boală gravă, sau ustensile ce uşurează munca, sau aparate de zbor care scurtează călătoriile… dar acestea nu au nici o valoare veşnică. Îndrăznesc chiar să afirm că nu vor avea nici o răsplătire.
Dintr-o relaţie cu Dumnezeu decurge misiunea sau scopul în viaţă. Ce ai fost abilitat să faci, care trebuie să fie rolul tău. Isus a identificat ca scop al vieţii Sale predicarea Evangheliei şi apoi moartea pentru păcatele lumii, purtarea pe cruce a acestora în locul oamenilor. Cei ce vor primi prin credinţăbeneficiile sacrificiului lui Christos, capătă şi ei o nouă identitate (aceea de copii ai lui Dumnezeu) şi din această identitate, decurge şi pentru ei un scop.
Viaţa are scop, noi trebuie să-l aflăm şi să ne liniştim sufletele în promisiunile lui Dumnezeu: Ieremia 29:11 Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.
* **
Creştinul trăieşte acest paradox care îi este unic: el aparţine grupării dar este şi unic. El este comun dar este şi excepţional. Biblia spune că suntem în lume (şi-i aparţinem acesteia pe atâtea coordonate) dar nu suntem din lume (din materialul din care e făcută lumea).
Dorinţa de a aparţine este înscrisă în toţi; dar la fel este şi dorinţa de a fi excepţionali. Biserica, trupul acesta mistic al lui Isus, ne conţine pe toţi ca „mădulare”, sau membre. Aceatsa ne face să aparţinem şi să nu putem privi pe celălalt ca fiind din „alt material” de o calitate mai dubioasă. De cealaltă parte, prin actul creaţiei şi formarea individuală a fiecăruia, noi suntem unici, excepţionali.
Am fost întotdeauna uimit de dorinţa unora aparţinând bisericii de a-i obliga pe toţi la o anumită uniformitate. De a estompa orice originalitate. De a înăbuşi orice dorinţă de a fi diferit. Pornindu-se de la lungimea fustei, culoarea hainelor, interzicerea bijuteriilor (aspect exterior) până la aspecte spirituale, reprezentanţi mai de rând sau mai de sus ai bisericii au încercat să impună uniformitatea. De fapt, dacă asta doreşti, să fii comun, să aparţii, nu o să duci lipsă de învăţători.
Dar dacă vrei să fii excepţional, să fii unic, … asta e o altă problemă! O să descoperi îndată cum eşti înconjurat de către trântorii stupului şi, mai întâi atacat sub tentativa de a te aduce înapoi în uniformism. Apoi dacă te încăpăţânezi să fii deosebit, eşti jignit, izolat şi nu în ultimul rând, vorbit de rău, pentru ca şi alţii să ştie să se ferească de tine, să te izoleze. Izolarea duce până la a nu mai fi considerat că aparţii „trupului”. Şi asta e prea dureros şi greu de purtat pentru unii. De aceea întâlnesc o mulţime de oameni care, deşi au pornit cu un anumit avânt şi ideal în viaţa creştină, au ajuns să-şi modereze unicitatea pentru a nu frapa reprezentanţii comunului.
Progresul, în orice domeniu, este realizat doar de oameni excepţionali. Ceilalţi, turma, doar urmează, întrebuinţează, în ultimă instanţă beneficiază. După mai multe convulsii şi reticenţe, culmile cucerite de cei excepţionali devin puncte comune ale turmei. Preţul plătit de omul de excepţie nu este mic nici uşor; dar din perspectiva progresului şi chiar a veşniciei, merită plătit. Aşa că aş încuraja la excepţionalitate. În timp ce nu trebuie să dispreţuieşti comunul (căruia îi aparţii într-o anumită dimensiune) nu uita să fii unic, excepţional, deosebit. Asta va da şi puţină culoare eternului cenuşiu cu care am fost obişnuiţi prin biserici.
* **
Intr-o zi, mama mea era plecata si tatal meu trebuia sa aiba grija de mine.
Aveam poate 2 sau 2 ani si jumatate.
Primisem cadou de curand un set de “cescute de ceai” si erau jucariile mele favorite.
Tata era in sufragerie si citea ziarele de seara cand eu i-am adus o cescuta de “ceai”, care de fapt era doar apa.
Dupa cateva cesti de “ceai” si multe laude pentru un ceai asa de bun, mama s-a intors acasa.
Tata a i-a spus sa astepte si ea in sufragerie sa ma vada pe mine cum ii aduc lui o ceasca de “ceai”, pentru ca eram “atat de draguta!”
Mama a asteptat si bineinteles ca eu am aparut in sufragerie cu inca o cescuta de “ceai” pentru tata, iar ea l-a privit cum o bea toata.
Apoi i-a spus (cum doar o mama poate sti…):
“Te-ai gandit oare ca singurul loc unde ea poate sa ajunga sa ia apa este toaleta?”
* **
Cu aşa pază, nu-i nici o problemă! Suntem în siguranţă!
* **
Mi-am găsit la doi pași de hotel o cafenea. Mă încumet să ies până acolo că doar n-o fi moarte de om! De când mă știu mi-am cam purtat bolile pe picioare. Oricum, cafeaua e necesară. Îmi place mie ceaiul, și chiar mi-am cumpărta pentru acasă ceaiuri de …xxx de dolari! Oolong, Jasmin (iasomie) și Green (verde). Mi-am luat și un aparat de făcut ceaiul, așa cum se folosește prin ceainăriile de aici. de fapt, dacă-l vizitezi pe un chinez, fie chiar și la birou, te invită îndată să bei un ceai cu el. E uluitoare dexteritatea cu care folosește ustensilele: cum spală cu apă fierbinte toate ceșcuțele liliputane, și ibricul, și canița în care face ceaiul. Apoi desface punga de ceai și-l miroase îndelung. Pe față i se așterne un zâmbet satisfăcut: calitatea este aceeași de acum o jumătate de pră, de când l-a mirosit din nou cu alți oaspeți! Prima tranșă de ceai se folosește tot la clătirea ustensilelor. Apoi din a doua se începe servitul. Se pune mereu la apă peste frunze și se toarnă mereu în ceșcuțe. Peste o porție de frunze se poate turna apa de circa 6-7 ori, după care nu mai ai ce scoate din ele. Read more »
* **
Ziceam în postul anterior că am gripă. Asta nu a apărut peste noapte ci s-a dezvoltat treptat. Am tot stat prin hoteluri reci. În ciuda stelelor multiple, cam toate aveau aceeași problemă: nu funcționa instalația de încălzire/răcire. În afară de Hyatt, nu am putut regla nicăieri temperatura camerei.
Când am sosit în Xiamen ploua și era un vânt rece. În cameră erau 1-19 grade Celsius. Am telefonat la recepție să trimită pe cineva să mă ajute să reglez termostatul, pentru că toate iscripțiile erau în chineză. A venit o femeie de serviciu. I-am arătat temperatura afișată, și după ce am încercat prin semne să-i explic că vreau 22-23 de garde, m-am lăsat păgubaș. Am scos o hârtie și-un creion și am scris „22” pe ea. Apoi am arătat din nou către termostat și către hârtia mea. Și cu degetele am făcut semnul de „în sus”. Femeia s-a uitat către tavan, și cum acolo nu era nimic de văzut, s-a dumirit. A mers către geam și l-a deschis larg. Afară erau vreo 9 grade, și eu voiam mai cald, nu mai rece.
Frustrat pornesc către recepție să găsesc pe cineva cu care să mă înțeleg. Acolo găsesc o fată și-i explic ce vreau. Ea se face că a înțeles, pune mâna pe telefon și zice ceva cuiva. Mă întorc satisfăcut către cameră. Acolo în mijlocul acesteia tronează un… ventilator! Nu mă grăbesc să mă enervez, că poate are vreo rezistență ce se încălzește… dar nu are, așa că mi se ridică mie temperatura! Merg înapoi la recepție. Hârtie cu cifra 22 e din nou cu mine. Îi explic fetei că nu cal îmi este, ci frig! Și că vreau temperatura în sus! Ea vorbește din nou cucineva și mă invită să mergem către camera mea.
Ajunși acolo, ne așteaptă în fața ei un tip cu o trusă de scule: mecanicul de serviciu. După ce intrăm și ne îndreptăm spre termostat, acesta se uită la el apoi începe să-i explice ceva fetei. Nu am nevoie de translator pentru a înțelege că problema nu e la termostat ci-n altă parte și că nu-i nimic de făcut. Fata zice „sorry” și cu mecanicul pleacă în drumul lor, lăsându-mă nedumerit. Pe când să mă dezmeticesc eu, apare din nou mecanicul cu un încălzitor.
Limbajul semnelor. Cum ziceam, e și o minune când ne înțelegem prin el!
* **
E ultima zi de ședere în China. Ședere… realmente! Sunt de două zile în Shanghai. Astea două zile erau programate pentru cumpărături (se poate fără!?) și vizitare. Din nefericire, timpul s-a făcut foarte rău: e ploaie continuă, frig tare și bate un vând rece. Astea, combinate cu o gripă ce m-a doborât au făcut zilele de relaxare să fie de ședere în pat. E un fel de relaxare și asta, nu!? Read more »
* **
Reuters anunță că anul trecut s-au mutat în Elveția în orășelul Zug peste 1200 de companii. Toate străine, unele dintre acestea petroliere. Și motivul? Le e frică de taxele impuse de Obama. Până nu demult, Bermudele erau un astfel de adăpost, dar acum Obama și-ar putea întinde brațul după ele și acolo, așa că s-a preferat Elveția. Zug are o taxă pe corporații de circa 10% pentru corporațiile care își desfășoară activitatea în afara Elveției. Nu-i rău, nu-i așa?
Încă o acțiune de-a lui Obama la dosar: alungarea corporațiilor! Și cum o să se creeze noi locuri de muncă? Din acelea 5 milioane anunțate de președinte?
* **
Abia am lipsit un pic din State și deja niște oameni de știință (vezi aici) au și anunțat că-n următorii 5 la 10 ani se va creea viață artificială! Și dacă se va ajunge ca să se facă o astfel de viață, atunci cum vor arăta organismele care o vor avea? Și se va creea o amoebă, lăsând ca aceasta să evolueze, pentru demonstrarea teoriei lui Darwin? Iar dacă se va da această viață unor… oameni creați și ei în laborator, atunci de ce nu ar fi putut Dumnezeu face … oameni mari, cu capacitățile ce iată, astăzi pretind că pot face… viață!?
De fapt chestia asta vine pe urmele ridicării de către Obama a restricției impuse de Bush cu privire la repartizarea de fonduri de la guvern pentru cercetarea celulară care impune distrugerea embrionilor umani. Speranța oamenilor de știință este de a se dezvolta din „stem cells” (celule de bază care se găsesc în mai toate organismele multicelulare, și care au o capacitate de înmulțire miotică, precum și de devenire a lor în apropae orice fel de altă celulă sau chiar organ) tot felul de organe necesare transplanturilor. Cu privire la distrugerea embrionilor umani pentru a se colecta celulele, lumea este destul de împărțită, și nu doar cei religioși. Majoritatea evanghelicilor sunt împotriva folosirii acestor embrioni, fiind și împotriva avorturilor. Prin aprobarea fondurilor de la guvern, clinicile de avorturi pot deveni adevărate pepiniere de astfel de embrioni. Femeile dornice de avor vor putea avea unul chiar gândind că fac un gest nobil, o favoare științei, punând la dispoziția acesteia materia primă pentru cercetare și dezvoltare.
Recent s-au obținut realizări și din celulele de adult, așa că nu ar fi fost cazul să se distrugă embrionii pentru acestea. dar lumea merge într-o singură direcție: din rău în mai rău. Esta ca și când omenirea și-ar căuta cu lumânarea pedeapsa lui Dumnezeu.
Dacă se va obține vreodată viață în laborator? Nu cred. Mai întâi va trebui să se răspundă corect la întrebarea, Ce este viața? Din punctul de vedere al ateului, între viața unei celule și viața ta și a mea nu există nici o diferență. Ba mai mult, după ce John Stuart Mill în cartea sa Utilitarianism a revitalizat ideile filozofice a lui Epicur cu privire la importanța plăcerii/durerii în viață, și a aplicat principiul Celei Mai Mari Fericiri la întreaga existență și deci la toate viețuitoarele, calitatea fericirii și a durerii este judecatăm de toate viețuitoarele. Dar cum știm noi oamenii, ce înseamnă „durerea” deoarece noi reprezentăm o infimă minoritate în raport cu alte viețuitoare, care experimentează și ele fericire și durere? Ideile lui JS Mill au fost prelaute de apărătorii moderni ai animalelor, aceia care pretind că este o cruzime să tai găina pentru hrană, deoarece îi provoci durere.
Este viața unei găini identică cu viața unui om? Deci, ce este viața? Și ce fel de viață se va realiza în laborator? O protocelulă? Un ribozom? Viața de.. găină? De om?
Și dacă Se va face viață, cui i se va da această viață? Oh, dar prea tare ne complicăm. Și fiecare monedă are două fețe. Pe de o parte, m-aș bucura dacă unul ce așteaptă de ani de zile să apară un organ de care are nevoie în vederea unui transplant l-ar putea obține fără să aștepte, să existe o bancă de organe pentru transplant. Unul care suferă de Parkinson, sau de alte maladii incurabile să găsească soluție la boala lor. Dar de cealaltă parte, nu aș vrea ca să se instaureze o cultură a morții, ca acelea ce au mai apărut dealungul istoriei omenirii, cum a fost pe vremea lui Hitler. Că dacă azi distrugi un embrion prin avort, mâine, în condiții economice precare vei elimina un bătrân ce a devenit o povoară, apoi o rasă ce te stânjenește… Și toate acestea nu sunt decât ramificații ale ateismului și darwinismului.
Conform acestora, nu există nici Dumnezeu, nici păcat originar. Și dacă nu există Dumnezeu, atunci devenim noi dumnezei, iar dacă nu există păcat, nu avema de-a face nici cu pedeapsa pentru păcat (boala face parte din această pedeapsă) și atunci trebuie să facem tot ce putem pentru a elimina efectele (boala) în absența cauzei (păcatul). Boala e doar o chestie socială, o alterare a organismului datorită stilului de viață, a alimentației, a nefuncționării legii evoluției care pretinde că nu supraviețuiește decât cel mai tare…
* **
A trecut și a doua dumincă în China. Ultima. Dacă Domnul va permite, duminica următoare voi fi în Canada. Azi mi-a fost enorm de dor de casă și de ai mei! Mi-a fost dor de adunare și de părtășie. Nu știu cum pot unii sta fără acestea! Este ca și cum aș fi un mădular rupt de trup, anchilozat sau lăsat să putrezească undeva! Sunt puține duminici din viața mea în care nu am fost la adunare. Rar de tot poate vreo bolaă să mă fi ținut departe, sau o călătorie… dar să pot merge și să nu am chef, sau să nu vreau, sau să nu doresc… nu mi s-a întâmplat!
Am scris unora din România care știam că au legături cu creștinii de aici să-mi trimită adrese… dar nu cunoșteau pe nimeni în zona în care sunt eu. De câteva zile am venit la Xiamen, sau Amoy, cum i se mai zicea. Un orășel aflat pe o insulă, deosebit de frumos. Nici nu știu dacă am văzut pe-aici cocioabele din provincia Guangdon. Bulevardele-s largi, clădiri de o arhitectură mai modernă, înalte. Hotelul la care stau are 34 de etaje. La ultimul e un restaurant care se rotește în jurul axei… asemănător celui din Space Needle de la Seattle. Din păcate este în reparații.
Interpreta mea a fost liberă astăzi. A stat acasă să se odihnească, să spele… Eu am încercat să găsesc pe cont propriu o biserică, chiar și catolică, indiferent de limba în care se face slujba. Dar nu am reușit să mă înțeleg nici cu cei de la recepție și nici cu taximetriștii unde este biserica. Am descoperit că Chinezul a învățat repede o expresie americană (una din puținele, alături de „welcome!, „thak you” și „bye”): aceasta este „no problem!” Și când chinezul zice că „no problem” atunci avem o mare problemă. De exemplu, un cârnaț de taxiuri își așteprau cliențiii în fața hotelului (cu o altă ocazie). voiam să mergem undeva cu interpreta și ea a întrebat în chineză dacă cineva știe unde se află fabrica respectivă.
O precizare se cuvine aici. Unele fabrici nu au altă adresă decât „zona industrială”. Apoi, zona industrială se întinde pe zeci și zeci de kilometri de străzi, prin jurul orașelor. Cauți un ac în carul cu fân!
La întrebarea interpretei, totți taximetriștii au ridicat mâna în semn de cunoaștere. L-am ales pe unul dintre ei, ca apoi să-i văd pe toți vorbind de zor și ca de obcei pe un ton ridicat unul cu altul. Am întrebat pe interpretă care-i problema de nu plecăm. Ea mi-a spus că de fapt, nu știe nimeni unde e obiectivul nostru, și că acum șoferii se înțeleg între ei pe unde o să ne ducă șoferul ales de noi. „No problem” cu probleme. Pe drum șoferul nostru a dat zeci de telefoane și cred că și-a întrebat familia lărgită dacă știe cineva unde este ceea ce căutăm noi. În zilele următoare, fenomenul acesta s-a repetat nu o dată. Și am mai descoperit și că, de la același punct „A” la același punct „B” poți merge de câteva ori pe diferite căi, din ce în ce mai scumpe…
Așa că azi dimineață după cercetarea unor adrese m-am dus la recepție și am întrebat pe una din fetele de acolo dacă mă poate ajuta. „No problem” a venit răspunsul. Dar apoi am avut o problemă. A început îndată săm sune la colege, la șefa ei, a ieșit din hotel să vorbeascp și cu un șofer de taxi…. Între timp eu am rămas să mă mir ca vițelul la poarta nouă că despre ce e vorba. Până la urmă, am avut o problemă. Nimeni nu știa unde este biserica. ba cineva a venit cu sugestia că acolo e un muzeu, nu biserică!
La muzeu nu doresc să merg. Adică nu la o biserică transformată în muzeu. Nu că nu poți învăța lucruri despre trecutul bisericii într-un muzeu despre biserică. Preferința mea este însă pentru o biserică vie! Biserici-muzeu am văzut destule la viața mea! Biserici ce trăiesc din amintiri, sau unele ce nu au nici măcar amintiri și trăiesc din amintirile altora! Biserici în care „slujba” e atât de veche și de prăfuită încât îți vine să strănuți la fiecare minut. Biserici în care singura mișcare e a aceluia pe care-l mănâncă undeva și se scarpină. Biserici în care cea mai veche piesă de muzeu e păstorul; ar fi trebuit de mut să plece dinozaurul să lase locul altora cu chemare. Dar el se cramponează de amvon precum Adonia de coarnele altarului. Biserici ce nu au mai cântat o cântare nouă de la prima ediție a harfelor… negre! Biserici care se roagă rugăciuni ponosite de atâta purtat și de atâta întors pe cele două fețe ale lor!
Așa că, m-am lăsat păgubaș. Am plecat pe jos în cea mai mare biserică, aceea a naturii! Am luat cu mine MP3 playerul pe care am psalmii. Am ajuns la acest psalm frumos: Psalmul 19. Uite-l:
Psalms 19:1 Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mânilor Lui.
2 O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el.
3 Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit:
4 dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui.
5 Şi soarele, ca un mire, care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz:
6 răsare la un capăt al cerurilor, şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui.
7 Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor.
8 Orânduirile Domnului Sunt fără prihană, şi veselesc inima; poruncile Domnului Sunt curate şi luminează ochii.
9 Frica de Domnul este curată şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului Sunt adevărate, toate Sunt drepte.
10 Ele Sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; Sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri.
11 Robul Tău primeşte şi el învăţătura de la ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare.
12 Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc!
13 Păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.
14 Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele, şi cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu!
M-am uitat la cer; era înorat și era frig afară (neobișnuit pentru această perioadă a anului, dar Domnul a ținut cont că mie nu-mi plac căldurile de peste 30 de grade și a răcorit vremea pe timpul șederii mele. Când voi pleca de aici, miercuri, va începe să se încălzească!). Nu er soare pe cer, adică nu se vedea, dar mi l-am imaginat dincolo de nori. M-am uitat la arbori și vegetație, la păsărele. M-am uitat la oameni! Dragilor, sunt aici peste un miliard de oameni ce pier făr mântuire și necunoscându-l pe mântuitorul! M-am rugat pentru ei. Ar merita să învăț limba lor pentru ca să pot vorbi cu unii dintre ei despre Mântuitorul! Dacă Domnul mi-ar cere, aș fi în stare și să mă mut aici! E atât de mare bezna în care trăiesc oamenii aceștia! Rugați-vă pentru China!
Așa a trecut duminca aceasta. AMR 6 zile. Pe curând!
* **
Una dintre întrebările ce mi s-au pus cel mai des despre China este cu privire la mâncare: cum e? Ce mănânci? Ai mâncat carne de șarpe? Dar de pisică sau de câine?
Nu-s eu chiar atât de excentric. Dar când eram copil de 13-14 ani am fost la munte într-o vacanță și acplo am dat peste un fel de camion frigorific cu niște italieni. Și italienii aceștia ofereau câte 5 lei de fiecare rac prins. Așa că, dornic de un ban m-am pus și eu pe prins raci, cu o plasă specială, pe care era prinsă o bucată de carne și care era scufundată pe fundul apei. Racul se urca pe plasă să ia momeala, picioarele i se încurcau în ochii plasei, noi o scoteam la suprafață și aveam 5 lei. Ei, italienii aceia mâncau raci, și eu am mâncat, curios, alături de ei raci pentru prima dată în viață. Dar am mers și mai departe: ei mâncau piciorușe de broască prăjite în ulei sau făcute cu ouă. Ambele mâncăruri, după părerea mea, excepționale! Carne de câine, nu cred că am mâncat vreodată, dar mai știi? Ce fel de miel o fi fost cel cumpărat ani la rând de paște?
Mâncare în China este una dintre frustrările mele de aici. Alături de circulația pe străzi, de mirosul prezent pretutindeni și de faptul că nu prea mă înțeleg cu oamenii neavând o limbă comună. Sunt dezamăgit. Mâncarea „chinezească” din SUA este acceptabilă. Dar aici are un gust deosebit. Am încercat mai multe feluri de cărnuri, și de găină, și de porc, și de pește. Mai întâi, e greu să găsești un restaurant bun și… curat! De mâncarea de la tarabe, făcută acolo pe loc, în condiții chestionabile, stând la vedere în praf și-n văzul lumii, neacoperită, nu m-am atins. A fost respingătoare. Majoritatea restaurantelor pe care le întâlnești au o anumită tentă de „fast food” chinezesc. Dacă-n SUA e greu să dai peste un restaurant chinezesc care să nu pară de mâna a… treia, aici e greu să dai peste unul care să nu pară… Dar mă rog! Așa că prima mea experiență într-un restaurant chinezesc a fost în chiar prima zi de China.
Era cald, vreo 32 de garde afară (americanii să caute conversia în Fahrenheit) și muștele au simțit și ele căldura, așa că s-au trezit la viață și-au pornit-o într-o veselie să viziteze restaurantele. Al nostru se pare că era un loc preferat și al dânselor! Credeam că orezul era o parte mai importantă din meniul chinezesc. Gazdele au comandat pui, porc și pește (ca să rămânem la litera „p”). Puiul a fost făcut la cuptor, nu era rău, doar sosul cu care l-au dat, parcă aducând a gem de caise l-a stricat la gust. Peștele a fost și el prăjit la tavă, dar m-am dezobișnuit de scos oasele din el, iar porcul cred că a avut prea mult șoric. A fost în regulă, dar așa cum ziceam, curățenia lăsând de dorit și muștele…
Am fost și la restaurante „fast food” americane. KFC e aici, nu mănânc nici în SUA, l-am încercat aici și nu mi-am schimbat părerea. McDonalds e aici de asemenea. Nu l-am încercat. Pizza Hut a fost iarăși pe lista mea. Asemănător și totuși diferit. Pizza Hut este ridicat de la rangul de „fast food” pe care l-a dobândit în SUA la cel de restaurant de familie, aș zice eu. Este o coadă imensă la orice oră te duci. Trebuie să-ți iei număr și să aștepți să se elibereze câte o masă. Pe lângă pizza din meniul american, aici se servesc salate, grătare (am mâncat un miel la grătar bunicel, deși eu nu-s prieten cu mielul!), pește, prăjituri, înghețate, tot felul de sucuri și specialități de cafele, precum latte, mocca machiatto, etc. Cred că Pizza Hut a fost cel mai bun restaurant dintre cele disponibile mai frecvent.
Am încercat și un grătar la un restaurant despre care interpreta mi-a spus că e bun…. dar am constatat că fata nu avea gusturi… Cel mai grozav restaurant după părerea mea a fost în hotelul Hyatt din Dongguan, hotel în care am stat vreo 4 zile. Restaurantul era italian dar servea buffet la cină. Avea zeci de feluri de pește și alte animale de apă, scoici, creveți, etc. Miel în câteva feluri, ceva porc, câteva sortimente de vită, pastele făinoase nelipsite din meniul italian și fructe, prăjituri și alte bunătăți câte vrei. A fost singurul loc în care uitai realmente că ești în China. În afară de gazdele mele, și acelea din Taiwan, în restaurant era puțină lume autohtonă. Majoritatea albi. Aici m-am dat la scoici, la sushi și carne crudă de somon, de ton, de caracatiță, și alte delicatesuri. Asta am pus-o aici pentru curioșii care mă întreabă despre alte mâncării!
Din dieta mea zilnică nu lipsesc fructele. Prietenii mei știu cât de mult îmi plac merele. Așa că m-am luat de capul meu într-o după-amiază să caute mere. Am dat de un fel de supermarket chinezesc. Plinde oameni… de gândești că China ar avea miliarde din ei! Și de tot felul de rpoduse. Din punctul de vedere al varietății, cred că bate orice supremarket american. Mai ales că acela nu are specialitățile chinezești, cum ar fi: broaște vii (un fel de broaște negre pe care vânzătorul le scotea cu o plasă dintr-un bazin și din care cumpărătorul lua câte 3-4), broaște țestoase (sigur NU pentru acvarii!), șerpi, anghile, tot felul de pești. Am trecut pe lângă tarabe pline cu gândaci de bucătărie prăiți, pline cu alte insecte necunoscute de mine uscate, și alte sortimente de la care mi-am întors capul total lipsit de dorința de a descoperi ce sunt acelea. Pe lângă tarabele respective era vânzoleală mare, chinezii cumpărau acele produse și nu am vrut să le fac concurență ca să se supere pe mine că le-am mâncat bunătățile!
Produse electronice, de us casnic, îmbrăcăminte, majoritatea „Made in China”. Mi-am găsit merele, sucul natural de portocale (ăsta este de ani de zile micul meu dejun, adică un pahar de suc de portocale și o cafea espresso triplă sau quadruplă, depinde de „mood”) și-am ușchito spre ieșire. Oricum mirosul a persistat parcă în nări și-n păr și-n îmbrăcăminte…
* **
Rupt de casă și de presa scrisă și vorbită, fără timp de ce se mai întâmplă, dau să citesc ceva despre B. Hussein O. și ce să vezi! Lipsa sa de clasă și de experiență în ceea ce privește politica internațională este aspru criticată de englezi. Citește AICI. Dar ce-a făcut? Nu a știut cum să-l primescă pe prim ministrul Angliei, cel mai prețios și singurul aliat serios al Americii în războiul contra terorii. D’apoi, nici nu ne-am așteptat de la Obama să aibă clasă! Cel mult, două, cât aveau trenurile din țară! Din păcate, lipsa de clasă, cumulată cu lipsa de experiență, cumulată cu demagogia înnăscută, cumulată cu megalomania, ne va strepezi dinții tuturora!
Acum merg să-mi văd de treabă. O să am timp de Obama după ce revin în SUA. Prea mult timp, din nefericire! Că 4 ani vor părea… o veșnicie!
* **
Venirea mea în China fiind în interes de serviciu îmi lasă tot mai puțin timp de-ale mele. Cum ar fi scrisul, văzutul, fotografiatul, etc. Gazdele mele m-au ținut într-un ritm de muncă „infernal”. Nu existp sâmbătă sau duminică. Nu există distanțăprea mare de străbătut. Revoluția culturală de-acum o jumătate de secol culege roadele. Din conștiința chinezului au fost șterse chestii „burghezești” cum ar fi teatrul, filmul, artele. Anii recenți au văzut o revenire a acestei dimensiuni culturale, dar numai în anumite cercuri. Chinezul de rând se împlinește prin muncă. Și, după orele de serviciu, prin băutură. Nefiind dedat acestui sport, șeful biroului din China al firmei americane s-a scuzat într-o seară și-a luat-o tiptil spre un bar. Acolo și-a făcut prieteni și-a tras de dușcă două sticle de băutură. L-am întrebat ce-a băut, și mi-a spus că preferatul lui este „scotch tea” adică… Johnnie Walker. Read more »
* **
Au trecut deja 5 zile de când sunt pe aceste meleaguri. Guanzhou, orașul în care am locuit patru dintre acestea cinci zile este un oraș ciudat. Mi se spune că aici este locul cel mai potrivit de-a face afaceri din întreaga Chină, deoarece aici legile-s mai relaxate și guvernul mai puțin constipat ca-n alte orașe din alte provincii. Guanzhou nu a avut mai nimic să mă atragă. În orice oraș din lume te-ai duce, la întrebarea ce-i atractiv în acel oraș, locuitorii ți-ar răspunde destul de stereotip. Așa și aici. M-au trimis la grădina zoologică, fără să știe că de maimuțe sunt sătul din America. Acolo nu trebuie să merg la zoo să le văd, că-s printre noi! Câteva temple budiste interesante, dar deși arhitectura lor poate fi atractivă sau cel puțin interesantă, mai mult mă interesează amprenta lăsată de această religie pe oamenii ce-o practică.
Desigur că, în timp ce budismul este catalogat ca o religie, alături de marile religii ale lumii, cum ar fi creștinismul, iudaismul și islamul, unii protestează la această definire a budismului. Ei cred că budismul, în care lipsește un anume „dumnezeu” este mai degrabă un sistem de filozofie practică a vieții, prin urmarea căruia unul ajunge la Nirvana, sau detașarea de dorință și eu, stare care astfel asigură biruirea suferinței sau eliberarea de suferință. Pe lângă credințele în reîncarnare sau renaștere (reîncarnarea = revenirea în această viață a individului sub o altă formă decât cea precedentă, formă determinată de nivelul de disciplină și practică în viața precedentă; renaștere = revenirea individului în viață sub o formă asemănătoare, și totuși deosebită,l după cum frunza copacului se veștejește și cade toamne pentru a fi înlocuită primăvara de o altă frunză, care nu este aceeași dar e totuși asemănătoare), budismul conține trei tipuri de discipline sau practici (Sila = practicarea virtuții, a moralității, pe baza principiului „regulei de aur” care spune să faci altora ce ți-ar place să ți se facă, și a principiului egalității. Samadhi = concentrație, meditație și dezvoltare mintală cu ajutorul acestor practici. Prajna = discernământ, iluminare, înțelepciune)
Problema cu care se luptă budismul ca sistem de învățătură și practică este problema suferinței. Budismul are patru adevăruri fundamentale cu privire la suferință: suferința există, suferința are o cauză, suferința are un sfârșit, și pentrui a sfârși suferința trebuie să urmezi calea împletită în opt. Apoi sunte regulile, să nu furi, să nu omori, să nu minți, să nu folosești sexul într-un mod greșit și să nu consumi droguri sau să nu abuzezi de alcool.
Acum, budismul pur nu crede în noroc, soartă și fatalism. Dar majoritatea chinezilor sunt dominați de fatalitate. Soarta lor a fost decisă apriori de către niște forțe oarbe și impersonale ale universului. Soarta le este scrisă în stele, în forme ale corpului (față, mâini, etc.) și omul poate manipula „norocul” prin rugăciune, binefacere, îmblânzirea unor forțe transcendente ale răului, învingerea răului prin facerea de bine, ajutorul unor preoți sau descântători.
Întreaga existență și comportamentul chinezului se înscriu într-o măsură sub aceste superstiții. De aici decurge o anume nepăsare ce-am remarcat-o în ceea ce privește suferința sau o soartă mai nefavorabilă în viață. Pe femeia care mătură strada (pentru că da, în China mai vezi măturătorii de stradă, și aceștia sunt… femei!) sau pe femeia care dă la lopată la constucția noii șosele (pentru că da, am văzut nenumărate femei robotind pe marginea drumurilor aflate în construcție) n-o să le auzi niciodatăm plângându-se de soarta lor nedreaptă și grea. Așa le-a fost scris să trăiască și nu pot învinge propria karmă. Pe cel ce trebuie să meargă pe jos zeci de kilometri zilnic (și vei vedea oameni mergând pe jos dealungul autostrăzilor de pe care nu aunde coborâ decât peste 10 km!) sau pe cel ce își conduce tricicleta plină vârf de bidoane goale de plastic pe care le-a adunat din gunoi pentru a le duce la vreun centru de colectare, de unde va primi câțiva yuani nu-i vei auzi plângându-se. Le-a fost scris unora să fie săraci, bolnavi, necăjiți, altora să fie bogați, să aibă de-ajuns.
Karma le determină atitudinea față de muncă. Chinezul muncește extrem de mult. De obicei 7 zile pe săptămână. Face și 100 de ore de timp extra pe lună. Dacă un loc de muncă nu permite „overtime” chinezul pleacă în căutarea unui loc de muncă ce-l lasă să lucreze cât vrea. Oamenii pe care i-am contactat eu în interes de serviciu, mă sună de la birou seara la 10 ora locală. Încă nu au plecat acasă de dimineața de la 8.
Am remarcat o predispoziția la împrietenire a chinezului neobișnuită. O cunoștință făcută prin internet, mi-a recomandat ajutorul unei cunoștințe cu care a fost colegă de facultate. Cunoștința recomandată a adus cu ea cinci colegi de muncă. În prima seară, au venit cu toții la ora 6 să ne întâlnim în holul hotelului la care stătea. M-au întrebat de am mâncat de cină. Auzind că nu, au propus să mâncăm. Hotelul are trei restaurante: unul italian, unul chinezesc și unul japonez. Chinezii nu prea mănâncă japonezească. I-ar mânca pe japonezi, dacă ar putea… dar asta e o altă poveste! Cu mâncare chinezească de aici, nu mă împac eu. Așa că am ales restaurantul italian. Forte elegant, refinat, cu mâncare de tip „bufet” de excepție. Cozi de homar, 6-7 varietăți de pește, scoici, creveți, trei feluri de vițel, patru de miel, zeci de feluri de paste făinoase, prăjituri, fructe, înghețată… tot ce vrei! Cam $40/porția. Șeful persoanei recomandate s-a oferit îndată să plătească (nu vă speriați, este din taiwan și muncește pentru o firmă americană, plătit în valută forte la salarii de America!).
Restul urmează altă dată! deocamdată, o țin în ritmul de muncă al gazdelor mele, până mă mai țin puterile! Așa că nu prea am timp de scris, dar promit să recuperez de îndată ce pot! Pe curând!
* **
Prima noapte, pe un fus orar aflat la 16 ore înainte de cel pe care mi-am reglat ritmul biologic… trece în marea trecere! patul este absolut incomod. Mare (că l-am vrut de „rege”, adică „king size”, și asta nu pentru că toți regii ar avea măsura mea ci pentru că eu sunt un fiu de Rege…) și tare. Parcă ar fi un tatami japonez… dar este clar că-s în China, așa că… asta este. Mă întorc pe toate părțile posibile, ca să caut o poziție în care nu mă dor oasele din cauza patului! Unde este Tempurpedicul meu! Ah, ce n-aș da să-l am, măcar într-o felie… Vine dimineața pe la… 4 jumătate. Am dormit 4 ore, dar nu mai pot. Sunt și curios de cum o fi prima zi în China. Read more »
* **
on 
on 
