on 
on 
Psalmul 55 este unic printre psalmi. Citeşte-l. Poate l-ai citit altă dată, şi te-ai identificat cu psalmistul în multe din ipostazele descrise de el. Mai citeşte-l încă o dată. Şi, să inventariem împreună:
- Cerul este de aramă, Dumnezeu nu răspunde. Este parcă ascuns în spatele unui palat de fier.
- Situaţia asta durează deja de un timp, şi psalmistuleste ca un leu într-o cuşcă. Nu un leu răcnind, nici unul resemnat, ci un leu care a fost bătut, umilit, dezbrăcat de orice urmă de mândrie, de orice pretenţii.
- Cel rău îl apasă, şi mai face şi o gălăgie insuportabilă. Psalmistul este înfricat, îngrozit şi abătut. Urmărit în continuu, nu mai are nici o clipă de linişte. Nu mai poate gândi clar: se gândeşte la moarte, este gata să dea în primire.
- Ar vrea să se ducă departe de zarva şi de urmărirea asta constantă. Nişte aripi ca de porumbel i-ar folosi… dar nu le are!
- Psalmistul descrie o cetate plină de răutate, de nelegiuire, de viclenie şi înşelătorie. parcă mai rău de-atât, nu se poate! Dacă Domnul ar interveni, să-i împrăştie ca la Babel… Dar Domnul nu intervine
- Ba se poate şi mai rău: un prieten cu care psalmistul mergea la biseric, cu care ieşea la parc, un prieten de familie în grija căruia şi-ar fi lăsat copiii, unul care-i ştia secretele… îl trădează. Prietenia s-a transformat nu în indiferenţă, că asta ar fi probabil suportabilă! Dar ura! Asta este cu totul altceva! De ce? Cum? Ce s-a întâmplat?
- Împresurat de nelegiuire, abandonat de prieteni, psalmistul se îndreaptă încă o dată spre Dumnezeu. Domnul e drept, e bun. Nu, El nu se ascunde… chiar dacă acum, temporar, aşa pare. Psalmistul STRIGĂ către Domnul… banu, strigătele nu mai ies din gâtlejul ce-a strigat atât de mult, că nu au mai rămas decât OFTATURI… ba nu, nici oftaturi nu mai sunt ci doar nişte GEMETE, sunete nearticulate, pe care nici psalmistul nu le mai poate nici explica, nici înţelege…. Noi ştim din Noul Testament că cineva cunoaşte gemetele noastre (Rom 8:26, 27).
- Psalmistul repetă lucruri cunoscute despre Dumnezeu: acum, Dumnezeu nu intervine aşa după cum se aşteaptă psalmistul, dar el ştie că este în caracterul lui Dumnezeu să facă dreptate, să aducă pacea. Dumnezeu nu se schimbă, El este aşezat pe scaunul Său de stăpânire din veşnicie.
- Psalmistul încurajează şi pe alţii să se încreadă în Domnul. El nu va lăsa pe cel neprihănit să se clatine.
- Psalmistul sfârşeşte scrierea sa cu o declaraţie fără echivoc: EU ÎNSĂ MĂ ÎNCRED ÎN TINE!
Despre asta vorbesc! Aceasta este concluzia!
Încrederea nu este o rugăciune frumoasă într-o zi însorită de duminică, când totul e frumos, când ciocârlia cântă pe câmpie, iar tu stai la umbră pe deck, într-o briză lină a mării. Când sorbi liniştit din limonadă, când toţi te iubesc, când contul din bancă este plin, ând soţia şi copiii sunt sănătoşi, când nu adie nici o supărare, nici o nenorocire. Nu. Atunci oricine poate să se încreadă… Încrederea este zdruncinată puternică când toate sunt împotriva ta! Majoritatea părăsesc barca când e-atâta furtună pe mare încât călătoreşti într-un cerc, gata-gata să se fărâme coaja de lemn care te mai ţine de la moarte sigură, iar ţie ţi-atât de rău că nu mai există nimic în stomacul tău…
Dacă nu am cunoaşte sfârşitul lui David…. Dar îl cunoaştem! Ştim că încrederea în Domnul nu i-a fost zadarnică! Până la urmă, Domnul a intervenit iar David a biruit. Ba mai mult, biruinţa lui a fost de aşa natură, încât David ajunge unul dintre cei mai iubiţi oameni, nu doar de Domnul ci şi de către noi!
Încrede-te în Domnul!
