on 
on 
Nu, nu ne place urâtul. Sub nici o formă! Ori păcatul este urât. Nu mă refer la „păcatul” mărturisit adesea între noi, creştinii.
„Ştii, trebuie să vă mărturisesc un păcat murdar care m-a doborât” zice unul, şi urechile tuturor curioşilor de bârfă se ciulesc. „Nu mai citesc regulat Biblia” vine mărturisirea. Şi noi care credeam că subiectul s-a dat la pornografie, a curvit, sau a făcut vreun păcat mai… mortal! Uăăă! Nu mai citeşti Biblia! Să te pocăieşti şi până atunci să nu mai vii printre noi!
Dar cam asta mărturisim noi: păcăţele. Păcatele serioase rămân ascunse. Le înfundăm în adâncimile sufletului nostru. Şi dacă vreodată lăsăm să se înţeleagă că le avem, nu le zicem pe nume. Le dăm nume care să le înfrumuseţeze. Spunem că,
avem probleme,
am întâmpinat piedici,
avem lupte,
am căzut,
purtăm cu noi bagaje,
am făcut greşeli (toată lumea greşeşte),
nu am reuşit,
nu am încercat destul de serios,
etc, etc.
Când a sosit Christos, El a preluat mesajul verişorului Ioan Botezătorul şi ne-a spus, „pocăiţi-vă căci Împărăţia cerurilor este aproape!” Ce a vrut El să spună cu asta? Nu să identificăm problema şi să o aducem la cruce? Indiferent cât de urâtă ar fi? Noi preferăm să o redefinim, s-o înfrumuseţăm. Şi operaţia asta este şi mai păcătoasă decât păcatele însăşi.
