Home > August, 2009
Cicatrice
Cred că ştim cu toţii ce înseamnă să fii rănit de către cineva. Avem cu toţii cicatricele rănilor mai proaspete sau mai vechi. Unele răni rămân deschise mai multă vreme. Fie că le păstrăm noi, fie că ni le zgândăre alţii. Dar mai devreme sau mai târziu, rănile se vindecă. Nu mai rămân din ele decât cicatricele. Mici urme pe piele, dâlme de piele trandafirie, sensibile pentru un timp, apoi integrându-se în relieful corpului. Câteodată ne mai întreabă unul sau altul, de unde le avem, ce s-a întâmplat. Atunci ne amintim, dar parcă durerea de odinioară s-a dus… nu a mai rămas decât o povestire.
Le am şi eu. În palma stângă, între degetul mic şi inelar, către mijlocul palmei o cicatrice. De vreo 5cm. Patru copcii pe ea. Părinţii erau la rugăciune, fratele meu cu 3 ani mai mic, voia să adauge o gâză la insectarul său. Eu aveam vreo 12-13 ani. Insectarul era pe dulapul din bucătărie, cu capacul de sticlă glisând între nişte canale. Sticla glisa către o latură care acum era înspre marginea de afară a dulapului. Fratele meu, mai scund, se ridică pe un scaun să-şi ia cutia, când capacul alunecă spre capul lui. Eu eram în apropiere şi am întins o mână să prind sticla ca să nu-l lovească. Sticla era cu marginile neşlefuite şi mi-a tăiat palma. Adânc, până la os.
Am „sânge bun”; adică, se vindecă repede. Am prezenţă de spirit. Am pus spirt medicinal pe rană, mi-am legat mâna sub cot ca să opresc sângerarea, am pus pe rană praf de sulfamidă. Am sunat la un unchi ce locuia în vecini. El a venit să mă ducă la spital, la urgenţă. Pe când am ajuns acolo, sângele se închegase… Doctorul mi-a deschis rana, a mai spălat-o şi a pus copciile. Părinţii ne-au găsit dormind. A doua zi, aveam doar nişte povestiri. A rămas o cicatrice ce-mi aminteşte că am salvat poate o rană mai gravă, o rană a unui frate. Port cicatricea ca pe un semn de onoare.
Aşa-s unele răni. Altele însă ne amintesc de altfel de… răniri. Făcute de prieteni, ne dor mai tare, se vindecă mai greu. Ne zdruncină încrederea în valoare şi rostul prieteniei. Făcute de soţi, ne fac să ne gândim că unirea unui soţ şi soţii într-un singur trup, făcută de Dumnezeu, nu este nici ea… perfectă! Sau mai bine zis, este şi ea coruptă de păcat. Făcute de părinţi sau copii, le purtăm cu ruşine, cu mânie şi dezamăgire.
Cicatrice rămase în urma unor operaţii ce ne-au scăpat de la moarte. Cicatricele unor cezariene ce au adus pe lume fiinţe preaiubite. Cicatricele unor traume în timpul cărora ne-am pierdut un degen, picior sau alt mădular. Cicatrice.
Cicatrice… Isus le-a avut şi El. Făcute de ai lui, de prieteni. Primite pentru prieteni sau duşmani. Prin acestea s-a transferat salvarea înspre noi Cineva m-a întrebat astăzi ce cred eu despre cicatricele lui Isus. Vor dăinui ele prin veşnicie? Eu cred că da. Cel ce este 100% Dumnezeu şi 100% om, va rămâne „noul Adam” prin întreaga veşnicie. Trupul Său deşi „vindecat” şi glorificat, ne va aminti prin cicatricele lui dragostea ce ne-a salvat de la pierzare. Cât despre noi, eu cred că trupurile noastre nu vor mai purta nici o amintire a ceea ce a fost. Nici o cicatrice, nici o durere, nici o lacrimă.
* 
**
Nu de mult a avut loc „Leadership Summit” la biserica Willow Creek a lui Bill Hybels. Printre participanţi, multe nume de oameni celebri. Iată câteva dintre „zicerile” acestora găsit la tonimorganlive:
1. “Sometimes the comfortable thing to do isn’t the right thing to do.” -Tony Blair
2. “What I really find hard to take is lifeless ceremony.” -Bono
3. “If you want to go fast, go alone. If you want to go far, go together.” -David Gergen quoting unknown person
4. “In God’s economy, vision should move from the fringes to the middle.” -Dave Gibbons
5. “When an organization misses the future, it’s not because it was unknown–it was because it’s inpalatable.” -Gary Hamel
6. “When you find the bright spot, study it and clone it.” -Dan Heath
7. “When I listen to God slowly, he speaks more frequently.” -Bill Hybels
8. “People consider it compassionate not to be honest with people. It’s not. That’s disrespectful.” -Carly Fiorina on dealing with poor performance
9. “People who believe the Gospel are utterly different.” -Tim Keller
10. “There is no country in the world that has developed through handouts.” -Andrew Rugasira
11. “What’s your cause? Does it move you to tears? What is it that moves you passionately?” -Wess Stafford
* **
Creştinul nu trebuie să se plângă niciodată dacă viaţa este lipsită de extraordinar; viaţa creştină este oricum extraordinară. Este cerul tău gri? Este numai şes viaţa ta? Este absolut obişnuită? Nu te plânge. Fii gata, fii binevoitor şi credincios să slujeşti Domnului în locul în care te-a chemat. Neobişnuitul poate fi după colţ.
In loc de a căuta dificultatea în fiecare ocazie, mai bine caută ocazia în fiecare dificultate. Domnul îţi poate pune dinainte o uşă deschisă pe care să nu o poată închide nimeni. In loc de a vedea spini în fiecare trandafir, mai bine să vezi un trandafir în fiecare spin. Pavel este de după gratii când afirmă: “POT TOTUL IN CRISTOS CARE MA INTARESTE. El nu se uită la gratii ci la Cristos. Cristos este liber nu este închis.
Noi nu ne jucăm cu cuvintele. Vreau să ştii că suntele orgii nu sunt date de tuburile sonore aflate la vedere. Unele tuburi care nu se văd sună mai plăcut şi mai frumos decât cele de la vedere. Nu trebuie să vezi crinul pentru a-i simţi mirosul: acesta pătrunde şi dacă crinul este nevăzut.
Nu-i necesară publicitatea pentru succesul adevărat. Noi nu suntem niciodată afară din privirea lui Dumnezeu. Nu fi robul împrejurărilor. Transformă dificultăţile în ocazii. Este mai important ce suntem decât ce facem.
In slujba lui Cristos, este importantă conductivitatea. Noi transmitem ceva ce are Isus Cristos. De fapt, lumea nu are nevoi de mine şi de tine: ea are nevoie de Cristos.
- Nu încerca să trăieşti o viaţă sfântă: trăieşte sfânt un minut numai.
- Fii gata să fii folosit de Domnul. Fii un vas de cinste şi curat.
- Totul depinde de tine. Trăieşte astfel.
* **
Archived in the category:
Biserica,
Credinta,
Crestinism,
Cultura,
Curiozitati,
Dezbateri,
Evanghelici,
Evanghelie,
Evanghelism,
Meditatii,
Religie,
Teologie,
Traire Practica
Luca 2:49 El le-a zis: „Dece M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”
Luke 2:49 And he said unto them, How is it that ye sought me? wist ye not that I must be about my Father’s business?(KJV).
M-am mirat întotdeauna cu privire la traducerea KJV a versetului de mai sus. Isus era angajat în… afacerea Tatălui Său! Eu cred că această abordare nu este (total) greşită, deoarece într-un anume sens, „marfa” creştinului este… mântuira oferită de Dumnezeu. Faptele noastre şi cuvintele noastre vorbesc despre asta. Ceea ce face creştinul arată mereu către calitatea mărfii. Creştinul este ca un spot publicitar ambulant.
Kartika Sari Dewi Shukarno - Sursa fotografiei: AP
Lucrul acesta trebuie să se vadă mai bine în biserică. Gândindu-mă zilele acestea la creşterea influenţei islamului într-o mare parte a lumii (de exemplu, foto-modelul Kartika Sari Dewi Shukarno a fost condamnată la bătaie cu nuiele ca pedeapsă pentru că a băut bere în public. Musulmanii sunt o minoritate în Malaezia… dar ştiu cum să îşi promoveze religia) şi nu doar la creşterea islamului ci şi a altor religii false (mormonii, martorii, etc), m-am gândit la ce se întâmplă în creştinism.
Uite, oamenii ce vin la bisericile creştine nu-s interesaţi în părerile politice ale pastorului lor. Aceste păreri, de stânga sau de dreapta sunt propagate zi şi noapte pe zeci de canale de televiziune şi de radio. Oamenii vin la biserică să fie învăţaţi despre Dumnezeu, despre adevărul transcendent. Pe ei nu-i interesează să audă despre război sau pace, homosexualism, dreptate socială, încălzirea globală, protejarea bufniţei cu pete, a balenelor şi altele de genul acesta. Opinia păstorului contează prea puţin pentru ei. Ei vor să audă Evanghelia, despre iertarea lui Dumnezeu, despre soluţia împotriva păcatului şi pierzării. Vor să-l cunoască pe Dumnezeu.
Bisericile care au abandonat acest mesaj (episcopaliene, prezbiteriene USA, United Methodist, Church of Christ) au pierdut sute de mii de membri în ultimii zece ani (conform unui studiu din anul 2000 publicat de Glenmary Research Center, studiu care se publică o dată la zece ani). Presbyterian Church USA a pierdut 11.6% din membri, United Methodist 6.7%, Episcopal Church 5.3%, Church of Christ 14.8%.
Dar sunt oare şi biserici care au crescut? Da! Ştii care? Bisericile conservatoare, cu o învăţătură mai „fundamentalistă”: Southern Baptist au crescut 5%, Traditionalist Presbyterian Church cu 42.4%, Evangelical Free Church cu 57.2%, Pentecostal denominations cu 18.5%, Church of God (tot penticostali) 40.2% şi Christian and Missionary Alliance cu 21.8%. Bisericile care cer ceva de la membrii lor, cresc! Ce anume să ceară? Dedicare, moralitate, nevoia de mântuire personală, seriozitate în ceea ce priveşte slujirea voluntară şi zeciuielile, toate acestea însoţite de o învăţătură conservativă. Bisericile progresive, liberale şi chiar şi cele moderate au pierdut membri. Bisericile care s-au definit ca „inclusive” şi „tolerante”, bisericile care au lăsat ca să fie modelate de cultura politică imorală au pierdut membri!
La 1967 Southern Baptists au avut o mare luptă între tradiţionalişti şi progresivi. Aceştia din urmă au pierdut. Ceea ce a urma este uimitor: în anii următori, Southern Baptists se înmulţeau cu o rată de 750 membri şi cu 5 biserici săptămânal. În aceeaşi perioadă, Assemblies of God (penticostali) au crescut cu 121%, Adventiştii cu 92%, Church of God cu 183%, Nazarene Church cu 63%.
Concluzia? Bisericile care se aseamănă din ce în ce mai mult cu nişte organizaţii de caritate ce oferă doar servicii sociale, vor pierde membri, cele conservatoare vor câştiga membri. Aceasta este o prezicere bazată pe istoria mai recentă a bisericilor din America. Şi chestia aceasta o puteţi pune într-un seif şi s-o scoateţi de acolo peste 10 ani. Va fi adevărată.
De aceea cresc musulmanii şi alţii ca ei: aceştia cer ceva de la membrii lor. Ceea ce cer este riguros şi legalistic. Dar este ancorat în tradiţia lor, cere dedicare, perseverare, seriozitate. De aşa natură era „afacerea” (cum zice KJV) în care era angajat Isus. Era afacerea Tatălui, şi era, ca orice afacere, serioasă! Tatăl nu angajează diletanţi, voluntari, oameni care muncesc după ureche, după curentul la modă în politica zilei sau după cum cred ei că e mai potrivit. Numai după prescripţii. Numai după Biblie 100%.
Ştiu că printre bloggeri sunt unii care mă critică ca fiind „fundamentalist” şi că m-aş afla în „cantonament ideologic”. E în regulă. Mai bine să stau mai departe de buza prăpastiei decât să mă aventurez prea aproape de ea! Oricum eu nu mă pregătesc să-mi iau zborul de unul singur sau de capul meu, ci împreună cu Isus. Şi, mai vreau să duc cu mine cât mai mulţi oameni! Cred că aceasta este afacerea Tatălui nostru. Doamne ajută-ne pe toţi!
* **
Fapte 9:10 În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: „Anania!” „Iată-mă Doamne” a răspuns el.
Anania este unul dintre exemplele cele mai pline de inspiraţie dintre toţi oamenii “mărunţi” pe care i-a folosit Domnul vreodată. El este un creştin obişnuit, chemat să trăiască viaţa de credinţă în mijlocul unor împrejurări obişnuite.
Câţi oameni trăiesc şi astăzi în astfel de împrejurări obişnuite şi gândesc că tocmai împrejurările acestea sunt o piedică în afirmarea lor pentru Cristos? Câţi nu ar dori să aibă mai mulţi bani ca să facă ceva cu ei pentru Domnul? Si totuşi, Evanghelia înaintează cu banii celor săraci şi ai văduvei!
Câţi nu ar dori să aibă mai mult timp să facă ceva pentru Domnul, şi totuşi cele mai mari lucruri au fost îndeplinite de cei mai ocupaţi dintre oameni? Câţi nu ar dori să aibă mai multă şcoală biblică pentru a face ceva profesional, şi totuşi Evanghelia a înaintat cel mai mult prin intermediul celor mulţi şi lipsiţi de educaţia biblică savantă.
VIATA OBISNUITA ESTE ADESEA MAI GREU DE TRAIT DECIT VIATA EXTRAORDINARA. In viaţa această există puţini stimuli exteriori şi de aceea sunt necesare o credinţă mai mare şi o hotărâre mai puternică.
Noi avem nevoie de creştini care să trăiască viaţa obişnuită în cel mai neobişnuit mod. Insuşi Domnul a avut cuvinte de laudă pentru cel ce a fost credincios peste puţine lucruri. De aceea ar trebui să începem să renunţăm la a dispreţui lucrurile obişnuite. Ele au jucat rolul cel mai mare în întreaga istorie a omenirii.
* **
M-a întrebat cineva de ce îmi place sporturile americane. I-am răspuns, pentru că în tribună este singurul loc din care pot huidui nişte multi-milionari fără să păţesc nimic!
* **
O fetiţă a întârziat la joacă peste ora la care mama ei îi spusese să fie acasă. Când a ajuns acasă, mama a certat-o şi i-a cerut un motiv bun ca să justifice întârzierea. Fetiţa i-a spus că o colegă de joacă şi-a rupt în două păpuşa, aşa că ea a ajutat-o să o repare.
- Şi ai reparat-o?
- Nu, a răspuns fetiţa, dar am stat lângă ea şi am plâns împreună.
Sunt anumite stricăciuni în lume, pe care nu le putem repara, dar măcar putem plânge alături de cei ce plâng. Dacă asta este tot ceea ce putem face, atunci asta este de ajuns!
* **
Fapte 7:55 Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu;
Ai spus adevărul? Acesta poate că răneşte. Ştefan le-a spus iudeilor ce aveau inima împietrită de mândrie şi mintea încuiată de-o religie rece şi fără substanţă care era adevărul despre ei: părinţii lor i-au ucis pe proorocii de odinioară, şi-n aceeaşi idee, ei au pus capac păcatelor părinţilor lor, omorându-L pe Mesia.
Adevărul acesta i-a făcut pe iudei să scrâşnească din dinţi. Şi-au ieşit din minţi. Au început să urle, să-i adreseze invective şi epitete, s-au înfierbântat unii pe alţii, cum numai popoarele din orient o pot face… Împietrirea inimii mai are şi efectul acesta de orbire: mai ales faţă de propriile greşeli. Iar neprihănirea proprie te scapă repede din ghearele ei, doar pentru a te arunca în ghearele răzbunării. Căci neprihănirea de sine e la fel de mare balaur ca şi răzbunarea: ambele sunt izvorâte din iad şi te distrug. Prima, pe nesimţite şi neştiute, cocoloşindu-te şi încântându-te cu propriile bunătăţi, cealaltă înfigându-ţi în inimă şi minte sute de cuţite şi săgeţi.
Ce-i de făcut când răzbunarea celuilalt faţă de tine nu mai are nici un stăvilar? Ce-i de făcut când invectivele s-au transformat în urlete, iar urletele în palme şi pumni, iar aceştia, în cazul lui Ştefan, în lovituri cu pietrele? „Îmi ridic ochii spre munţi…” zicea psalmistul. Ştefan nu are ochi decât pentru Domnul. Dincolo de urlete şi mânie, stătea un Dumnezeu calm, şi un Christos în slavă. Aceasta este o privelişte pentru care merită să abandonezi până şi cele mai frumoase privelişti din lumea aceasta!
Dar cum poţi abandona lucrurile de jos pentru cele de sus? Cum te poţi gândi mereu le acelea de sus? Cum poţi abandona lucrurile ce se văd pentru cele ce nu se văd? Cum se pot lăsa frumuseţile de aici, pentru cele ce nu se pot rosti?
Limpede ca lumina: Ştefan… plin de Duhul Sfânt. Dacă stai plinde Duhul şi dacă vorbeşti plin de duhul şi dacă trăieşti plin de Duhul, vei muri plin de Duhul. Ştefan nu s-a uitat doar, nu doar şi-a aruncat privirea spre cer, ci şi-a pironit ochii. Şi i-a în-cuit pe cer. S-a uitat cum zice Evrei 12, ţintă.
Apoi, când nu ai ochi decât pentru Domnul, o să constaţi că ce face şi ce zice lumea, nici nu mai are mare importanţă. Dar ce zic eu: nu mai are NICI o importanţă!
* **
Noi ne ajustăm mereu imaginea şi ne-o alcătuim pe baza cerinţelor societăţii în care trăim; ne supunem unei continue programări sociale a feţei ce-o arătăm lumii. Dincolo de imagine, avem cu toţii lacune, temeri, dureri, răni şi probleme nerezolvate pe care le ţinem ascunse de ceilalţi oameni. Cu tot rolul acestora în criteriul după care judecăm pe alţii, cel mai adesea cântărirea celorlalţi se face după imaginea pe care am dezvoltat-o şi susţinut-o prin ani.
Imaginea unora este adesea deosebit de fluidă. Ea este cameleonică, luînd aspectul şi culoarea societăţii în care trăim. Bombardată mereu cu informaţii, imaginea dezvoltată devine atât de influentă încât are puterea de a ne modifica, prin întrebuinţare, credinţele, atitudinile şi sentimentele avute faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de noi înşine.
Dacă este adevărat că imaginea are un rol atât de important, atunci întrebarea este, cum aş putea să-mi modific imaginea după cea alui Christos? Pe de o parte, aş vrea să păstrez credinţa. Să vorbesc despre ea, fără să o forţez asupra altora, şi totuşi, să-i smulg din foc. Mie mi-e teamă de efectele liberalismului creştin. Le văd împrejurul meu pretutindeni. În bisericile episcopaliene, şi acum recent, în cele reformate evanghelice. Dar nu doar în acestea. Învăţătura despre prosperitate din unele cercuri carismatice, reducerea donării de bani la o tranzacţie de bursă, în care tu dai o sumă x iar Domnul îţi dă înapoi ca la Caritas, ridicarea potenţialului uman la rang de dumnezeu, şi altele, nu sunt mai puţin vinovate decât schimbarea înţelegerii despre ce spune Biblia despre homosexuali, de exemplu. Adică, sunt erezii şi unele şi altele, zic eu.
În aceeaşi notă, liberalismul creştin a scos miraculosul şi supranaturalul din Evanghelie şi din viaţa noastră, şi l-a înlocuit cu etica şi comportamnetul moral. În speţa lui Schleiermacher, credinţa a fost înlocuită de sentimente şi relaţie. Să iubim, să acceptăm, să cultivăm pacea, buna înţelegere, prietenia. Să fim ca Isus, zic ei. De acord. Dar, Isus a fost ceea ce a fost, fără să piardă credinţa! Isus nu pe om l-a avut în centrul vieţii Sale, deşi l-a iubit pe om şi a venit să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru om, ci pe Tatăl! Părtăşia cu Tatăl, voia Tatălui, astea au fost primordiale pentru Isus.
Ori liberalii şi-au pierdut credinţa, sau cel puţin, din punctul de vedere a ceea ce susţin, aşa pare. Vânturarea unor versete biblice în ochii lumii nu înseamnă prea mult! Unii chiar vor zice „Doamne, Doamne” fără să facă voia lui Dumnezeu. Când liberalii fac asta în public, nimeni nu sare în sus, deoarece ştie toată lumea că e doar o mişcare politică, fără bază reală.
Acum, pe de altă parte, aş vrea să mă pot apropia de homosexual cu suficientă iubire dar şi cu tăria de a spera că pot aduce lumină în viaţa lui. Sau, nu trebuie să presupun că eu am mai multă lumină decât el? Aş vrea să iubesc pe liberal şi nu ştiu cum aş face să îi transmit iubirea, în timp ce-mi menţin poziţiile credinţei mele, fără să transmit sentimentul că aş avea ceva împotriva lui. Aş vrea să ascult pe cel ce vorbeşte despre necesitatea de a proteja mediul fără să las senzaţia că-l judec. Dar cum s-o fac? Deoarece credinţele mele sunt puternice, la fel de puternice ca ale acestor două-trei entităţi amintite mai sus. Şi lumea în care trăim noi, este atât de divizată! Suntem aşa de gata să scoatem securea războiului şi să-l scalpăm pe celălalt într-o sălbăticie nemaiîntâlnită până în secolul nostru!
Asta e dilema mea. Stau mereu şi mereu în faţa câte uni caz de samariteancă (Ioan 4) şi nu ştiu cum să fac. Să am fermitatea lui Isus, siguranţa Sa, autoritatea, dar şi iubirea şi puterea de a transmite nevoia de schimbare. Să pot crea un climat al dialogului în cadrul căruia să nu rostim doar vorbe de dragul comunicaţiei ci pentu edificare, cum zice Pavel. Şi apoi să pot deschide calea către Isus ca şi eu şi celălalt să ne îmbunătăţim. Ca în procesul de descoperire a lui Isus, să ne făurim o nouă imagine, în care rănile nevindecate să se repare, fricile să dispară, defectele să poată fi scoase la suprafaţă fără teama de a fi ridiculizaţi pentru ele. Şi-n care să ne ancorăm credinţa în Locul Preasfânt.
* **
Cum cunoşti un fariseu? Păi, un fariseu este de obicei unul care are cele mai mari pietre de aruncat!
* **
Născută acum ceva vreme de Alin Cristea, „românia evanghelică” a stârnit deja suficiente scântei în lumea blogurilor creştine. Noi ne întrebam dacă blogul acesta, moştenind caracterul agresiv şi bătăios al tăticului lui, este fetiţă sau băieţel. Acum însă e clar: pe un fundal în care tăticul Alin trebuia să-i schimbe scutecele micuţei românii poreclită „evanghelică”, murdărite mai ales în urma unor meciuri cu Marius Cruceru şi Daniel Branzei pe traiectoria unui extaz de comentariu şi agonie de vindecător, şi luptându-se cu o scrisoare pierdută de-a Rodicăi Botan, când i-a desfăcut zic scutelece murdare pentru a-i împacheta funduleţul într-o haină pestriţă ţesută între teologie şi terapie, s-a dovedit fără echivoc sexul blogului: era băieţel! Avea…puţulică!
Acum face sens stilul de cocoşel al blogului ce poartă nume de de femeie dar care nu a crescut mai mult decât o fetiţă, şi poreclă ce nu caracterizează conţinutul. De la unul care-mi critica postările despre Obama, mă aşteptam mai mult. Poate că nu ar fi rău dacă Alin ar recurge la puţină terapie. Într-un spirit omenos, ofer duşuri alternante fierbinţi-reci şi şocuri electrice gratuite.
Am şi eu o întrebare: când va scrie Alin Cristea despre fetiţe, ce au ele, dacă băieţii au puţulică? Just asking!
PS. Am văzut că Alin mi-a acordat şi mie o atenţie în ochiul stâng, despre calitatea scăzută a blogului meu. De asemenea am văzut că Nici Mariu şi nici Daniel nu s-au sinchisit să-l bage în seamă. Eu în schimb m-am încumetat, pentru a-l ajuta pe Alin prin linkurile puse la dispoziţie să-şi crească şi el traficul pentru a urca mai sus în topurile de care este obsedat.
Semnat: un blogger cu blog de slabă calitate, dar care este de mai multă vreme fruntaş la Ze List şi la BlogRank. Dacă eu, cu slaba calitate reuşesc performanţa asta, atunci cât de slabe sunt blogurile lui Alin? Just asking (again!).
* **
Scrisori de la cititori
Şi scrisul, şi cititul sînt ocupaţiuni solitare. Scrisul implică, totuşi, un orizont de dialog, o sumă, potenţial infinită, de interlocutori. Cititul rămîne, dimpotrivă, în spaţiul privat. Dacă nu devine o profesiune (cazul istoricilor şi criticilor literari), el nu e decît întîlnirea discretă dintre cititor şi textul citit, respectiv dintre cititor şi el însuşi. Evoluţia mentalităţilor, cultura blogului şi a forumului sau un anumit mod de a te raporta nevrotic la propria singurătate au creat însă o specie nouă: cititorul ofensiv, lacom de comunicare, grăbit să iasă, arţăgos, pe scenă. Participarea, fie ea şi din umbră, la dezbaterea publică se transformă într-un sport. Omul are timp, citeşte, se enervează şi atacă. Prin poşta electronică sau prin cea tradiţională. Plin de năduf, el se eliberează, temporar, de frustrările proprii: are un punct de vedere, şi-l exprimă fără cenzură şi, pînă la ocazia următoare, adoarme liniştit, mulţumit de sine. În plus, are ce povesti prietenilor: ministrul cutare? I-am tras o înjurătură pe cinste! Scriitorul X? I-am trîntit o scrisoare să-i meargă fulgii! Evident, există şi alte specii ale genului epistolar. Există şi cititori care se manifestă cu bună credinţă, care au opinii articulate şi argumentabile. O publicaţie serioasă nu poate decît să se bucure de asemenea cititori, să-i ia în serios şi, cînd e cazul, să-i publice, ceea ce Dilema face dintotdeauna. În ce mă priveşte, am avut de mai multe ori de cîştigat de pe urma unor serioase reacţii de lectură la textele mele. Cîştigul e nul, cînd expeditorul nu-şi propune decît două lucruri: să mă căsăpească şi să-şi etaleze deşteptăciunea proprie. Cîştigul e nul şi cînd expeditorul nu ia notă de intenţia şi dimensiunile textului meu şi îmi cere expuneri exhaustive şi concluzii cosmice. O româncă din Germania citeşte, de pildă, o glumeaţă notă berlineză publicată acum cîteva săptămîni şi suferă că nu iubesc Berlinul. Vorbesc de cîinii berlinezi, şi nu de virtuţile turistice şi culturale ale oraşului. Dar eu nu voiam să fac o monografie. Poţi scrie cîteva rînduri despre braga din Plovdiv, fără ca asta să însemne că, pentru tine, Plovdivul se reduce la bragă, sau că nu cunoşti şi nu iubeşti locul. Doamna cu pricina se oferă, graţios, ca data viitoare să mă iniţieze în farmecul berlinez. Sînt gata! Dar ca unul care, de multă vreme, are norocul să petreacă în capitala germană cam două luni pe an, nu cred că voi avea decît surpriza (agreabilă) de a face cunoştinţa unei persoane îndrăgostite de oraşul ei de adopţie. Altcineva îmi atrage sever atenţia că scriu „Universitatea Vrije“ în loc de „Vrije Universiteit“, ceea ce denotă că nu ştiu… germana. Da. Am comis o neglijenţă lingvistică. Îmi cer scuze. Mulţumesc vigilentului meu cititor, chiar dacă nu înţeleg tonul ofuscat, vag ameninţător, al monumentalei sale competenţe.
Foarte tare mă ia dl Ovidiu Constantinescu din Bucureşti. Admite că e „gură rea“, după care mă ceartă, destul de nervos, că susţin votul universal, că „urăsc mişcarea“ (deşi „mişcarea generează gîndirea“), că mă pronunţ în domenii pentru care n-am „pregătirea de bază“. Urmează o listă de idiosincrasii. Mă regăsesc pe locul întîi în calitate de „critic de artă fără vocaţie“ (ceea ce e adeverit printr-un citat din Marian Popa, celebru ca expert în materie) şi ca autor de memorii către Ceauşescu. Urmează Mircea Cărtărescu, care e promovat în străinătate pe bani grei, Liiceanu, care „caută siajul lui Băsescu“, Patapievici (ăla cu expoziţia din America), Eugen Simion, C.T. Popescu, şi, last but not least, Traian Băsescu. Spre sfîrşit, mă întreabă dacă nu cred că ţara ar trebui să intre în normalitate şi mă somează să vin cu soluţii, deşi mă crede, cum am văzut, nul. Ce pot să spun? Dl Constantinescu n-are nevoie de prea multă informaţie ca să-şi exercite spiritul critic. Ceea ce ştie domnia sa despre personajele pe care le beşteleşte se reduce la cîteva fragmente din presa de scandal. Asta în ciuda faptului că „a redescoperit plăcerea lecturii“. O altă plăcere a dlui O.C. sînt „plimbările binefăcătoare“. Dar „noaptea adoarme greu“ „dojenind în gînd“ elitele netrebnice. I-aş sugera, tot pe linie igienică, mici exerciţii de bună dispoziţie – şi de bunătate, în general –, ceva mai mult umor şi ceva mai puţină fiere. Va dormi, cu siguranţă, mai bine. Cît despre defectele noastre, ale muşteriilor săi, să fie liniştit. Sîntem mai nemulţumiţi de noi înşine decît poate fi domnia sa. Şi, oricum, sîntem mai în cunoştinţă de cauză: măcar am citit cărţile pe care le-am scris…
De andrei Pleşu, AICI.
* **
Pe la sfârşitul anilor 1700, Jonathan Edwards scria, „dacă nu va apare o trezire în curând, vom vedea un holocaust al creştinilor.” Istoria se repetă (ea are caracteristica aceasta, nu-i aşa?) şi suntem foarte aproape de punctul, cel puţin aici în America, să vedem cum cei care şi-au adus o importantă contribuţie la Constituţia acestei ţări şi la Declaraţia de Independenţă, cei ce-au fugit de prigonirile din ţările lor de baştină şi-au venit aici pentru a făuri o societate în care să se poată închina liberi lui Dumnezeu şi să-şi crească copiiîn frică de Domnul vor deveni o minoritate prigonită. Şi asta şi din cauza lor, a creştinilor. Un creştinism în care nu-l cunoşti pe Dumnezeu, nu trăieşti permanent VIAŢA şi nu duci o viaţă care să invite la credinţă îşi va tăia craca de sub picioare.
Nu rămâne decât o întoarcere la Dumnezeu a fiecăruia dintre noi şi post şi rugăciune pentru venirea unei treziri. Whatever it takes!
* **
Probabil că una dintre expresiile cele mai abuzate pe care unii dintre noi le folosim, este aceea că mi-a spus Dumnezeu. Când îţi spune cineva că Dumnezeu i-a spus ceva, ce mai poţi spune împotrivă?
O mulţime de decizii greşite au fost puse pe seama lui Dumnezeu. Cu toţii am spus că Domnul ne-a comunicat ceva, şi apoi am descoperit că nu a fost de loc El. De aceea când cineva spune că Domnul i-a spus ceva, eu devin puţin sceptic. De ce? Oare nu vorbeşte Dumnezeu? Ba da; dar mai sunt şi alţi factori care contribuie la a ´auzi ceva´. Faptul că există greşeli în domeniul acesta, nu înseamnă că Dumnezeu nu vorbeşte. Dacă există ceva fals, există şi ceva adevărat. Nimeni nu falsifică o bancnotă de 4 dolari, pentru că aşa ceva nu există în realitate. Deci, Dumnezeu vorbeşte şi el vrea să ne vorbească şi nouă.
Cum ştiu că Dumnezeu mi-a vorbit? Cum te acordezi cu frecvenţa lui Dumnezeu? Cum auzi pe Domnul vorbindu-ţi? De unde ştii dacă e diavolul cel ce-ţi vorbeşte, sau mintea ta, sau Dumnezeu?
Poţi avea cel mai bun radio care există pe piaţă; dacă nu-l acordezi pe frecvenţa de undă pe care se transmite muzica, nu auzi nimic! Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a-L auzi. Noi am fost creiaţi după chipul Său. Noi, oamenii, ne rugăm, comunicăm cu Dumnezeu şi putem auzi vocea lui. Domnul ne-a dat ˝echipamentul˝ care ne trebuie pentru a-L auzi. Numai că trebuie să învăţăm cum să ne acordăm pe frecvenţa lui Dumnezeu.
* **
„De ce nu ai raportat furtul când ai sosit acasă, pe la amiază?” – întrebă ofiţerul pe doamna ce stătea în faţa sa.
„Pentru că nu am fost sigură că era un furt. La început, am crezut că toată dezordinea aceea a fost produsă de bărbatu-meu, care şi-o fi căutat o cravată”.
* **
Până suntem copii nu ne prea izbim de lumea de afară şi nu ne dăm seama că ar fi mari diferenţe între „lumea noastră” şi restul lumii. Colegii şi prietenii noştri de joacă sunt la fel de aproape de inocenţă ca şi noi. Rar câte o înjurătură, sau o vorbă porcoasă, spuse şi acestea mai mult din auzite decât din convingere şi de la natura lor.
Apoi vine tinereţea cu problemele ei. Îndrăgostirea, curtea, gelozia, invidia, mă iubeşte/nu mă iubeşte, examenele, şcoala, profesorii, stabilirea a ceea ce credem, suntem, dorim. Felul nostru de a fi se rafinează de acum din milioanele de informaţii acumulate încă din copilărie. Începem să simţim că noi, copiii creştinilor, dacă călcăm pe urmele (să sperăm bune) ale părinţilor noştri, suntem înconjuraţi de o lume ciudată.
O fată de 17 ani mă întreba deunăzi ea de ce nu se poate culca cu băieţii de la şcoală şi cu prietenul ei, cum fac celelalte colege ale ei. Toate o râd, că i-ar lipsi ceva, că i-ar fi ruşine de ceva, că nu e „normală”, etc. Ea a ascultat până acum de părinţi şi de biserică, dar găseşte că lumea e total diferită de cum este ea şi pe de o parte, e ok să fie diferită, dar pe de alta, ar vrea să aparţină!
Oamenii din lume gândesc diferit. Se distrează la lucruri pe care noi creştinii (ar trebui să) le găsim porcării. Căutam ceva canal pe TV când am dat de Chris Rock într-un show de comedie. Tot al 3-lea cuvând era „mother f****r”. Am trecut repede mai departe. Mi-era ruşine de mine însumi şi de Duhul Sfânt să mai rămân. Poate aş fi găsit poantele amuzante, dar aş fi participat la un show care nu cred că avea aprobabrea Domnului.
Lumea nu ne vrea binele. Este imposibil ca două forţe atât de opuse, cum sunt Dumnezeu şi lumea, să-ţi vrea ambele binele şi să aibă ambele dreptate! Priorităţile, ceea ce este important şi scopul ultim diferă radical la Dumnezeu şi la lume. Aşa că, nu avem decât să ne ancorăm în realitatea în care am fost aduşi prin mila Domnului şi să stăm tare lângă Cel ce stă aproape de noi. Isus a spus, Ioan 14:16-18 Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângîietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor.), care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.
Acesta este punctul de echibru, punctul fix în jurul căruia se mişcă întregul nostru univers. De aici trebuie să ne relaţionăm la lume. Plecăm de aici şi ne întoarcem aici. Şi ne verificăm mereu poziţia, dacă mai suntem lângă ancoră.
Mergem rar la film cu soţia mea, pentru că ea cu boala ei de ochi e deranjată de lumina ecreanului. Dar nu de mult, la film amândoi, în mijlocul unei scene în care eroina era în pericol de a se despărţi de erou, smulsă din braţele lui de nişte soldaţi inamici, simt în întuneric cum măna soţiei mă caută să vadă dacă mai sunt acolo; apoi, m-a prins de mână. Asta trebuie să facem mereu şi mereu cu Duhul Sfânt: să verificăm dacă mai este acolo, sau mai bine zis, dacă noi suntem unde ar trebui să fim. Şi, să aşteptăm cu răbdare sfârşitul! De ce? Pentru că Solomon spune aşa: Eclesiastul 7:8 Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui.
* **
Te-ai gândit vreodată cum ar suna mesajul de pe robotul lui Dumnezeu dacă el ar avea telefon? Poate ar suna cam aşa: ˝vă mulţumesc că aţi sunat în cer. Pentru limba engleză,a păsaţi 1, pentru limba spaniolă apăsaţi 2, pentru celelalte limbi, apăsaţi 3. Vă rog să selectaţi una din următoarele opţiuni: Apăsaţi 1 pentru călăuzire, 2 pentru cereri, 3 pentru mulţumiri şi 4 pentru întrebarea „de ce mi se întâmplă chestaia asta?”
Pentru a găsi pe un membru de familie plecat la cer, apăsaţi 5, apoi apăsaţi numărul personal de securitate socială urmată de cifra 1. Dacă aveţi întrebări despre dinozauri şi alte planete, apăsaţi cifra 6, pentru scopul vieţii voastre citiţi cartea lui Rick Warren…
* **
Galateni 2:4 din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pândească slobozenia pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne aducă la robie;
Preşedintele Roosevelt în spiciul său la Congresul american din 1941 a vorbit despre patru libertăţi ale omului:
- Libertatea de exprimare, libertatea de închinare la dumnezeul în care crede omul, sau de a nu se închina la nici un dumnezeu dacă aşa vrea el, libertatea de a avea suficient pentru a nu trăi în nevoi materiale şi libertatea de frică pentru o viaţă trăită într-o lume în care domneşte pacea.
Roosevelt vorbea despre aceste libertăţi ca posibile în secolul trecut, în timpul vieţii unora dintre ascultătorii săi. O astfel de lume, zicea el, este antiteza noii ordini mondiale pe care voiau s-o instaureze dictatorii prin armele lor.
America trebuia să intre în al doilea război mondial şi ceea ce le spunea preşedintele americanilor avea menirea de a-i motiva pe concetăţenii săi.
Acum aceste patru libertăţi, fluturate politic şi idealistic în faţa noastră de atâtea ori, nu mai există de mult. După Septembrie 11, 2001, ne-am dat seama că nu suntem în siguranţă nici aici, în America, după cum credeau până atunci americanii. Gurile rele spun că este posibil ca să existe aici în SUA câteva capsule nucleare de valiză care pot fi folosite pentru fabricarea de bombe nucleare. Dar lumea în care trăim are şi alte ameninţări, sub formă de boli, molime, catastrofe naturale, etc. Şi pe baza tuturor acestor ameninţări, se contruiesc şi astăzi de către politicienii noştri alte frici: că globul pământesc se încălzeşte şi că se topeşte gheaţa de la poli şi că pământul va fi acoperit de apă. Că n-o să mai fie petrol şi că trebuie să-l conservăm, conducând maşini hibrid. Libertatea de frică nu mai este de mult printre noi.
Nici libertatea de religie nu mai e ca aceea despre care se vorbeşte. Unele religii sunt mai libere decât altele. De la satanişti la musulmani, de la voodoo la rasfartarieni, de la new age la mormoni, toţi au mai multe libertăţi decât creştinii. Aceştia nu se pot ruga în public, nu pot predica la colţul străzii, nu mai au voie să expună simboluri ale credinţei lor sau ale sărbătorilor lor religioase. Creştinii sunt consideraţi bigoţi, urăsc pe homosexuali, sunt intransigenţi, înapoiaţi, sunt o pacoste. Noi care ne-am luptat pentru drepturile altora de a fi liberi să se închine la ce vor ei, suntem îngrădiţi în libertatea noastră de a ne închina tocmai de acei ce au fost beneficiarii luptei noastre. Dacă cineva ar scrie pe Coran porcăriile ce le-au scris unii pe Biblie acum câteva zile, musulmanii ar da foc la o întreagă ţară. Dar creştinii, nu au voie s-o facă în numele îngăduinţei creştine. Dacă ar face-o, atunci să vezi condamnare!
Dacă te uiţi la întâlnirile ocazionate de discuţiile pe reforma asigurării de sănătate, în care oameni ce aveau întrebări le puneau politicienilor, îţi dai seama că nici libertatea de exprimare nu mai există. Cei ce au întrebări şi le pun sunt făcuţi nazişti, înapoiaţi, huligani. Administraţia lui Obama luptă pentru restrângerea drepturilor unor talk showuri ca acela a lui Rush Limbaugh, doar pentru că sunt incomodaţi de ideile acestuia. În curând vor fi legi ce vor înfiera discursurile unor pastori împotriva păcatului homosexualismului ca fiind discursuri provocate de ură împotriva unei minorităţi. Pastorii vor fi amendaţi sau închişi.
Iar ultima frică, de sărăcie e mai prezentă printre noi ca oricând. Oamenii îşi pierde locurile de muncă la o rată de 5-6 sute de mii lunar. Sute de mii de oameni şi-au pierdut casele, economiile, fondurile de pensii.
Ce ne mai rămâne? O libertate ce nu ne-o poate lua nici frica, nici sărăcia, nici catastrofele de tot felul, nici închisoarea, nici oamenii, nici nimic: libertatea pe care ne-a adus-o Christos! Dacă o ai, eşti cu adevărat liber, oricât de reduse ţi-ar fi alte libertăţi. Descoper-o! Fă-o a ta! Foloseşte-o!
* **
on 
on 
on 
