Am uitat să precizez că, programul de oferire de bani pentru maşinile vechi pentru ca omul să-şi cumpere una nouă a necesitat angajarea de personal care să supravegheze rularea miliardelor alocate de guvern acestui program. Astfel, se estimează că în realitate se cheltuiesc în loc de $4,500 cu o maşină $6,000. Şi „succesul” guvernului în acest domeniu încurajează ca guvernanţii să se aventureze într-un alt domeniu: casele.
Sunt sute de mii de case care nu s-au vândut şi au fost preluate de bănci. Băncile nu le-au vândut că nu au personalul necesar. Când va începe vânzarea acestor case, preţurile caselor în SUA vor cădea sub preţuri cum nu s-au mai auzit. Criza va atinge adâncimi în anul viitor şi poate se va revărsa şi în 2011. Cine va cumpăra atâtea case? Probabil că… aţi ghicit! Guvernul! Şi ce va face cu ele? Le va distruge!
În Victorvilla, California băncile nu au mai vândut puzderia de case ci le-au demolat cu excavatorul. Era mai ieftin… Se vorbeşte la fel despre oraşul Flin din Michigan. Aici se vizitează idea de a pune buldozerul pe circa 40% dintre case! Reducerea se presupune că ar face oraşul mai tare! La 1993 guvernul a distru industria forestieră din Oregon. La 1933 guvernul a distrus agricultura americii: fermierii erau obligaţi să-şi ardă recoltele pentru a creşte preţurile alimentelor. Încă mai am cunoştinţe care au terenuri cultivabile în Idaho (statul care cultivă mult cartof) şi care iau de la guvern zeci de mii de dolari anual ca să nu cultive!
Acum anul acesta au început distrugerea industriei auto, apoi vor urma casele. Crezi că va rămâne poatră pe piatră după ce Obama va dispare de la preşedinţie? Nu ştiu ce să zic! Nu-s disperat, dar puţin mă îngrijorez. Ca republican dar mai ales conservator, mă doare să văd cum ceva ce funcţiona bine se distruge în timpul vieţii mele! Probabil iremediabil! Să fie astea zilele din urmă? Cât de de pe urmă?
* 
**
Geneza 3:11 Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?”
12 Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.”
13 Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.”
Geneza 3:11-13 Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: „Ce ai făcut?” Femeia a răspuns: „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.”
Nu cred că există un domeniu care deschide atât de mult posibilitatea de a raţiona, de a explica, de a acuza şi scuza precum domeniul ispitei şi căderii în ispită! Nici ispita nu vine fără bagajul ei de raţionări. „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat…?” „Păi, ia să ne gândim: hmm…” În clipa ispitirii, este ca şi cum un paravan sau ceva întunecat ne-ar veni peste cap şi nu mai putem vedea altceva, nu mai gândim la altceva decât la ceea ce ne ispiteşte. E ca o boală, ca o obsesie de care nu ne dăm seama, şi de care nu putem scăpa.
Am auzit despre cineva care, ducea o viaţă normală câteva luni… apoi îl apuca beţia, bea de rupea câteva săptămâni, apoi devenea normal. Am un amic care se luptă cu patima jocurilor de noroc. Când a început să joace poker, a pierdut o groază de bani. Cred că şi acum datorează sute de mii de dolari unor persoane. Ca să-şi alimenteze viciul, minţea din orice poziţie: cerea bani împrumut să plătească ceva la şcoală, să plătească o rată la casă, să repare ceva la maşină, să împrumute pe altul… dar totul mergea la poker. Un fost coleg de-al meu, multi-milionar, dar „pasionat” şi el de poker, când l-am întrebat despre amicul meu, dacă l-a întâlnit vreodată la poker, mi-a zis că a fost un „loser”.
Am vorbit de câteva ori cu el. Raţiona că pierde pentru că învaţă să joace. Că aşa e la început, nu-ţi reuşeşte totul dintr-una! Că şi trăitul din poker este la fel precum trăitul din orice altă muncă onorabilă. Cu timpul, amicul a avut dreptate. A început să piardă tot mai puţin şi să câştige cât să poată trăi. Dar, preţul plătit e mare şi nejustificat.
Odată căzuţi în ispită, ni se deschid posibilităţi infinite de a justifica căderea sau de a o explica. Nu-i rău să analizăm o cădere pentru a descoperi mecanismul căderii, pentru a ne feri data viitoare. Dar scuzrea căderii, raţionalizarea a cea ce este greşit şi rău e o greşeală mai mare chiar decât căderea! Neatenţia, imposibilitatea de a se împotrivi, peer pressure, oboseala, alţii, lipsa de timp, de seriozitate, de disciplină, şi câte şi mai câte au devenit cu toate ţapii ispăşitori ai explicaţiilor noastre.
Ce simplu ar fi să recunoşti: „am greşit, regret, vreau să repar, să mă „pocăiesc” să mă schimb, ajută-mă!” Dar nu, noi ne uităm mereu în urmă şi-n jur pentru a explica, pentru a scuza. Şi cel mai ironic este când o facem înaintea lui Dumnezeu! Ca şi când Domnul ar avea nevoie de informaţia noastră! Eh! Asta e chestia cu ispita! Una din chestii! Că-s multe!
* **
De ce zboară păsările iarna în ţările calde?
Păi, pentru că e prea departe ca să meargă pe jos până acolo!
* **
on 
on 
