PERSPECTIVE CRESTINE

Fapte 7:55 Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu;

Ai spus adevărul?  Acesta poate că răneşte.  Ştefan le-a spus iudeilor ce aveau inima împietrită de mândrie şi mintea încuiată de-o religie rece şi fără substanţă care era adevărul despre ei: părinţii lor i-au ucis pe proorocii de odinioară, şi-n aceeaşi idee, ei au pus capac păcatelor părinţilor lor, omorându-L pe Mesia.

Adevărul acesta i-a făcut pe iudei să scrâşnească din dinţi.  Şi-au ieşit din minţi.  Au început să urle, să-i adreseze invective şi epitete, s-au înfierbântat unii pe alţii, cum numai popoarele din orient o pot face…  Împietrirea inimii mai are şi efectul acesta de orbire: mai ales faţă de propriile greşeli.  Iar neprihănirea proprie te scapă repede din ghearele ei, doar pentru a te arunca în ghearele răzbunării.  Căci neprihănirea de sine e la fel de mare balaur ca şi răzbunarea: ambele sunt izvorâte din iad şi te distrug.  Prima, pe nesimţite şi neştiute, cocoloşindu-te şi încântându-te cu propriile bunătăţi, cealaltă înfigându-ţi în inimă şi minte sute de cuţite şi săgeţi.

Ce-i de făcut când răzbunarea celuilalt faţă de tine nu mai are nici un stăvilar?  Ce-i de făcut când invectivele s-au transformat în urlete, iar urletele în palme şi pumni, iar aceştia, în cazul lui Ştefan, în lovituri cu pietrele?  „Îmi ridic ochii spre munţi…” zicea psalmistul.  Ştefan nu are ochi decât pentru Domnul.  Dincolo de urlete şi mânie, stătea un Dumnezeu calm, şi un Christos în slavă.  Aceasta este o privelişte pentru care merită să abandonezi până şi cele mai frumoase privelişti din lumea aceasta!

Dar cum poţi abandona lucrurile de jos pentru cele de sus?  Cum te poţi gândi mereu le acelea de sus?  Cum poţi abandona lucrurile ce se văd pentru cele ce nu se văd?  Cum se pot lăsa frumuseţile de aici, pentru cele ce nu se pot rosti?

Limpede ca lumina: Ştefan… plin de Duhul Sfânt.  Dacă stai plinde Duhul şi dacă vorbeşti plin de duhul şi dacă trăieşti plin de Duhul, vei muri plin de Duhul.  Ştefan nu s-a uitat doar, nu doar şi-a aruncat privirea spre cer, ci şi-a pironit ochii.  Şi i-a în-cuit pe cer.  S-a uitat cum zice Evrei 12, ţintă.

Apoi, când nu ai ochi decât pentru Domnul, o să constaţi că ce face şi ce zice lumea, nici nu mai are mare importanţă.  Dar ce zic eu: nu mai are NICI o importanţă!

* **

Noi ne ajustăm mereu imaginea şi ne-o alcătuim pe baza cerinţelor societăţii în care trăim; ne supunem unei continue programări sociale a feţei ce-o arătăm lumii.  Dincolo de imagine, avem cu toţii lacune, temeri, dureri, răni şi probleme nerezolvate pe care le ţinem ascunse de ceilalţi oameni.  Cu tot rolul acestora în criteriul după care judecăm pe alţii, cel mai adesea cântărirea celorlalţi se face după imaginea pe care am dezvoltat-o şi susţinut-o prin ani.

Imaginea unora este adesea deosebit de fluidă.  Ea este cameleonică, luînd aspectul şi culoarea societăţii în care trăim.  Bombardată mereu cu informaţii, imaginea dezvoltată devine atât de influentă încât are puterea de a ne modifica, prin întrebuinţare, credinţele, atitudinile şi sentimentele avute faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de noi înşine.

Dacă este adevărat că imaginea are un rol atât de important, atunci întrebarea este, cum aş putea să-mi modific imaginea după cea alui Christos?  Pe de o parte, aş vrea să păstrez credinţa.  Să vorbesc despre ea, fără să o forţez asupra altora, şi totuşi, să-i smulg din foc.  Mie mi-e teamă de efectele liberalismului creştin.  Le văd împrejurul meu pretutindeni.  În bisericile episcopaliene, şi acum recent, în cele reformate evanghelice.  Dar nu doar în acestea.  Învăţătura despre prosperitate din unele cercuri carismatice, reducerea donării de bani la o tranzacţie de bursă, în care tu dai o sumă x iar Domnul îţi dă înapoi ca la Caritas, ridicarea potenţialului uman la rang de dumnezeu, şi altele, nu sunt mai puţin vinovate decât schimbarea înţelegerii despre ce spune Biblia despre homosexuali, de exemplu.  Adică, sunt erezii şi unele şi altele, zic eu.

În aceeaşi notă, liberalismul creştin a scos miraculosul şi supranaturalul din Evanghelie şi din viaţa noastră, şi l-a înlocuit cu etica şi comportamnetul moral.  În speţa lui Schleiermacher, credinţa a fost înlocuită de sentimente şi relaţie.  Să iubim, să acceptăm, să cultivăm pacea, buna înţelegere, prietenia.  Să fim ca Isus, zic ei.  De acord.  Dar, Isus a fost ceea ce a fost, fără să piardă credinţa!  Isus nu pe om l-a avut în centrul vieţii Sale, deşi l-a iubit pe om şi a venit să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru om, ci pe Tatăl!   Părtăşia cu Tatăl, voia Tatălui, astea au fost primordiale pentru Isus.

Ori liberalii şi-au pierdut credinţa, sau cel puţin, din punctul de vedere a ceea ce susţin, aşa pare.  Vânturarea unor versete biblice în ochii lumii nu înseamnă prea mult!  Unii chiar vor zice „Doamne, Doamne” fără să facă voia lui Dumnezeu.  Când liberalii fac asta în public, nimeni nu sare în sus, deoarece ştie toată lumea că e doar o mişcare politică, fără bază reală.

Acum, pe de altă parte, aş vrea să mă pot apropia de homosexual cu suficientă iubire dar şi cu tăria de a spera că pot aduce lumină în viaţa lui.  Sau, nu trebuie să presupun că eu am mai multă lumină decât el?  Aş vrea să iubesc pe liberal şi nu ştiu cum aş face să îi transmit iubirea, în timp ce-mi menţin poziţiile credinţei mele, fără să transmit sentimentul că aş avea ceva împotriva lui.  Aş vrea să ascult pe cel ce vorbeşte despre necesitatea de a proteja mediul fără să las senzaţia că-l judec.  Dar cum s-o fac?  Deoarece credinţele mele sunt puternice, la fel de puternice ca ale acestor două-trei entităţi amintite mai sus.  Şi lumea în care trăim noi, este atât de divizată!  Suntem aşa de gata să scoatem securea războiului şi să-l scalpăm pe celălalt într-o sălbăticie nemaiîntâlnită până în secolul nostru!

Asta e dilema mea.  Stau mereu şi mereu în faţa câte uni caz de samariteancă (Ioan 4) şi nu ştiu cum să fac.  Să am fermitatea lui Isus, siguranţa Sa, autoritatea, dar şi iubirea şi puterea de a transmite nevoia de schimbare.  Să pot crea un climat al dialogului în cadrul căruia să nu rostim doar vorbe de dragul comunicaţiei ci pentu edificare, cum zice Pavel.  Şi apoi să pot deschide calea către Isus ca şi eu şi celălalt să ne îmbunătăţim.  Ca în procesul de descoperire a lui Isus, să ne făurim o nouă imagine, în care rănile nevindecate să se repare, fricile să dispară, defectele să poată fi scoase la suprafaţă fără teama de a fi ridiculizaţi pentru ele.  Şi-n care să ne ancorăm credinţa în Locul Preasfânt.

* **