PERSPECTIVE CRESTINE

Cicatrice

Cred că ştim cu toţii ce înseamnă să fii rănit de către cineva.  Avem cu toţii cicatricele rănilor mai proaspete sau mai vechi.  Unele răni rămân deschise mai multă vreme.  Fie că le păstrăm noi, fie că ni le zgândăre alţii.  Dar mai devreme sau mai târziu, rănile se vindecă.  Nu mai rămân din ele decât cicatricele.  Mici urme pe piele, dâlme de piele trandafirie, sensibile pentru un timp, apoi integrându-se în relieful corpului.  Câteodată ne mai întreabă unul sau altul, de unde le avem, ce s-a întâmplat.  Atunci ne amintim, dar parcă durerea de odinioară s-a dus… nu a mai rămas decât o povestire.

Le am şi eu.  În palma stângă, între degetul mic şi inelar, către mijlocul palmei o cicatrice.  De vreo 5cm.  Patru copcii pe ea.  Părinţii erau la rugăciune, fratele meu cu 3 ani mai mic, voia să adauge o gâză la insectarul său.  Eu aveam vreo 12-13 ani.  Insectarul era pe dulapul din bucătărie, cu capacul de sticlă glisând între nişte canale.  Sticla glisa către o latură care acum era înspre marginea de afară a dulapului.  Fratele meu, mai scund, se ridică pe un scaun să-şi ia cutia, când capacul alunecă spre capul lui.  Eu eram în apropiere şi am întins o mână să prind sticla ca să nu-l lovească.  Sticla era cu marginile neşlefuite şi mi-a tăiat palma.  Adânc, până la os.

Am „sânge bun”; adică, se vindecă repede.  Am prezenţă de spirit.  Am pus spirt medicinal pe rană, mi-am legat mâna sub cot ca să opresc sângerarea, am pus pe rană praf de sulfamidă.  Am sunat la un unchi ce locuia în vecini.  El a venit să mă ducă la spital, la urgenţă.  Pe când am ajuns acolo, sângele se închegase…  Doctorul mi-a deschis rana, a mai spălat-o şi a pus copciile.  Părinţii ne-au găsit dormind.  A doua zi, aveam doar nişte povestiri.  A rămas o cicatrice ce-mi aminteşte că am salvat poate o rană mai gravă, o rană a unui frate.  Port cicatricea ca pe un semn de onoare.

Aşa-s unele răni.  Altele însă ne amintesc de altfel de… răniri.  Făcute de prieteni, ne dor mai tare, se vindecă mai greu.  Ne zdruncină încrederea în valoare şi rostul prieteniei.  Făcute de soţi, ne fac să ne gândim că unirea unui soţ şi soţii într-un singur trup, făcută de Dumnezeu, nu este nici ea… perfectă!  Sau mai bine zis, este şi ea coruptă de păcat.  Făcute de părinţi sau copii, le purtăm cu ruşine, cu mânie şi dezamăgire.

Cicatrice rămase în urma unor operaţii ce ne-au scăpat de la moarte.  Cicatricele unor cezariene ce au adus pe lume fiinţe preaiubite.  Cicatricele unor traume în timpul cărora ne-am pierdut un degen, picior sau alt mădular.  Cicatrice.

Cicatrice…  Isus le-a avut şi El.  Făcute de ai lui, de prieteni.  Primite pentru prieteni sau duşmani.  Prin acestea s-a transferat salvarea înspre noi Cineva m-a întrebat astăzi ce cred eu despre cicatricele lui Isus.  Vor dăinui ele prin veşnicie?  Eu cred că da.  Cel ce este 100% Dumnezeu şi 100% om, va rămâne „noul Adam” prin întreaga veşnicie.  Trupul Său deşi „vindecat” şi glorificat, ne va aminti prin cicatricele lui dragostea ce ne-a salvat de la pierzare.  Cât despre noi, eu cred că trupurile noastre nu vor mai purta nici o amintire a ceea ce a fost.  Nici o cicatrice, nici o durere, nici o lacrimă.

* **

* **