Cândva clasele la şcolile publice începeau cu citirea unui pasaj din Scripturi. Apoi sfârşeau cu o rugăciune, de obicei „Tatăl Nostru”. Citirea şi rugăciunea era făcute de învăţători sau profesori, dar ajutau şi copiii. Apoi mai exista jurământul faţă de steagul Americii. Aceste două lucruri cred eu, au făcut America să crească la ceea ce am cunoscut acum câţiva ani, când veneam aici: devotamentul faţă de Dumnezeu şi devotamentul faţă de ţară (în această ordine!).
Pe vremea aceea mai era un avantaj să-ţi declari credinţa. Cu cât erai mai „fundamentalist” cu atât se ştia că eşti mai serios, mai sâguincios, mai de bază. Îţi vei face treaba încredinţată. Dedicarea faţă de Domnul producea dedicare la locul de muncă şi-n societate. Te ofereai voluntar la biserică, la cantina săracilor, şi în orice altă parte. era o datorie să faci asta. Apoi, s-au scos din şcoli citirea Bibliei şi rugăciunea. Odată cu dispariţia devotamentului faţă de Dumnezeu, a dispărut şi devotamentul faţă de patrie. Şi acum culegem roadele acestor fapte.
Ştiu că ceea ce ofer aici este o explicaţie foarte simplistă, dar oferiţi-mi una mai complexă. Ştiu că se pot aduce obiecţii, cum că devotamentul faţă de Dumnezeu nu a dispărut din vieţile oamenilor, dacă a dispărut din şcoli. Că mai există oameni cu frică de Dumnezeu, oameni buni, morali, care fac bine. Şi nu neg că aceştia există. Dar numărul lor este pe cale de dispariţie. Şi până şi aceştia au început să chestioneze nu atât existenţa lui Dumnezeu, cât Biblia ca standard de viaţă, de credinţă şi de morală. Adică, unii dintre ei cred că putem trăi cu porţiuni din Biblie, în timp ce altele mai problematice le putem elimina. Putem trăi cu ceea ce a făcut şi spus Isus, făr nevoia de a aminti mântuirea, păcatul şi pedeapsa. Putem trăi şi fără o credinţă cretşină la care să aderi până la moarte sau cu preţul vieţii, în schimbul unei credinţe care tolerează, acceptă şi nu se mai „crede” chiar atât de sigură pe sine. Adică, dacă nu este singura cale la „Dumnezeu?” Şi, dacă nu există rai, nici iad, ci ambele se întâmplă aici, pe pământ, şi dacă noi producem iadul sau raiul, în funcţie de cum tratăm mediul, animalele (că suntem şi noi o specie de animale) şi pe celelalte „animale” evoluate la nivelul nostru, adică ceilalţi oameni?
Dacă devotamentul faţă de Biblie şi Dumnezeu a început să lipsească din şcoli, cu siguranţă a început să lipsească din familiile noastre, din vieţile noastre, ale fiecăruia. De asta decade America! Şi din această cauză vor decade împreună cu ea şi celelalte naţiuni. Până vom deveni toţi „o apă şi-un pământ”. One world. New World. New Age world.
* 
**
Un Trup
Filipeni 2:1-2 Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângîiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare, faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.
„Dacă!” „Dacă?” Mai este vreo îndoială? Mai există ceva ce să nu avem în Christos? Dacă avem totul deplin în El, dacă Christos este înţelepciune, răscumpărare, neprihănire şi sfinţire pentru noi, atunci de ce mai există întrebarea „dacă?”
Întrebarea nu este retorică, nu izvoreşte nici din îndoială. Este menită să te facă să te gândeşti la tot ce ai dobândit în Christos şi să vezi dacă împărtăşeşti acestea cu trupul Domnului:
- Îndemnarea (încurajarea) în Christos.
- Mângăierea în dragoste
- Legătura Duhului
- Milă şi îndurare.
Trebuie să recunoaştem că viaţa în trupul lui Christos îşi are piedicile ei. Adică, fiecare dintre noi devenim o piedică, când ambiţile noastre, eul nostru, mândria, obiectivele, păcatele şi schimbările de dispoziţie intervin între noi şi ceilalţi. Dacă după mântuire am fi fost plasaţi într-un vârf de munte, şi lăsaţi acolo să ne trăim pocăinţa de capul nostru. Dar suntem plasaţi ca membre ale unui trup. Şi nu ne convine întotdeauna cine-i pus lângă noi. Ba se pare că Dumnezeu are un simţ al umorului, sau al sarcasmului dacă vreţi, când ne aşează parcă lângă cei mai nepotriviţi tovarăşi de… trup!
Aşezarea aceasta nu este la întâmplare, ci Domnul are un plan. El care ne cunoaşte, şi ne ştie calităţile şi defectele, ne aranjează în trup în aşa fel încât să poată lucra la noi prin cei de lângă noi. Ei ne vor ajuta să ne eliberăm de defecte şi să ne îmbunătăţim calităţile. Ba mai mult, folosirea resurselor puse la dispoziţia noastră în Christos va ajuta procesul catartic.
Când ai îndemnat ultima oară pe cineva? Când ai mângăiat cu dragoste, când ai avut milă şi îndurare, ca să dovedeşti şi să întăreşti legătura Duhului? Cheia folosirii acestor resurse se găseşte numai „în Christos”. În afară de Christos, suntem nişte lupi, nişte „animale” care se luptă numai pentru ei. Dar „în Christos” suntem transformaţi după chipul lui Christos. El trăieşte în noi, şi îşi trăieşte viaţa prin noi. Viaţa aceasta duce la o simţire, la o dragoste, un suflet şi un gând. La unitate.
* **
1. plătesc taxe, pentru că înseamnă că am de lucru.
2. hainele cu care sunt îmbrăcat mă cam strâng, pentru că înseamnă că am de mâncare
3. am o umbră ce mă urmăreşte când lucrez, pentru că înseamnă că mă bucur de soare
4. trebuie să tai iarba, să curăţ pereţii şi să curăţ jgheaburile, pentru că înseamnă că am o casă
5. de locul de parcare la capătul îndepărtat al garajului, pentru că înseamnă că pot să umblu
6. de factura scumpă a încălzirii, pentru că înseamnă că am căldură
7. de toate plângerile împotriva guvernului pentru că înseamnă că am libertate de exprimare
8. că mă trezeşte deşteptătorul dimineaţa, pentru că înseamnă că sunt viu
* **
on 
on 
