Matei 16:6 Isus le-a zis: „Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul Fariseilor…
Cine-s fariseii? Pe vremea lui Isus erau o clasă de oameni religioşi care pretindea că sunt separaţi de lume în vederea unei trăiri religioase curate ( în ebraică înseamnă separat). Dealungul timpului Fariseii au incorporat pe lângă dimensiunea lor religioasă şi aspecte politice, sociale, juridice şi de guvernământ. Fariseii erau educaţi în teologia ebraică, erau de obicei rabini, aveau şcoli de ucenici, erau înstăriţi şi alcătuiau o castă nobiliară.
Noul Testament ni-i prezintă pe farisei în continuă opoziţie cu Christos. Ei sunt făţarnici, obraznici, mândri, se auto-îndreptăţesc, sunt inflexibili, legalişti, aroganţi. Obsedaţi de Legea lui Moise, fariseii credeau că EI pot face ceva pentru a fi justificaţi (drepţi) înaintea lui Dumnezeu. Accentul era pus pe EU (vezi întâmplarea cu păcătosul şi farieul la rugăciune, din Luca 18:10-14 „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” se ruga Fariseul).
Fariseii au devenit astfel epitomul auto-îndreptăţirii, a auto-justificării înaintea lui Dumnezeu. Aceentul era pus mereu pe SINE, pe EU. Astăzi nu se cheamă nimeni „fariseu”. Este un peiorativ ocolit şi de cei mai legalişti dintre religioşii vremii. Este o jignire să faci pe cineva fariseu! Cu toate acestea, mare parte din învăţăturile iudaismului modern îşi are originea în gândirea fariseică.
Acum, întrebarea mea este, când devine cineva fariseu? Când se potriveşte tiparului prezentat nouă de Evanghelii? Eu cred că de câte ori limităm sau obligăm pe Dumnezeu prin ceea ce facem noi şi credem că El nu poate să lucreze din cauza a ceva ce am făcut sau nu am făcut eu, suntem în pericol de a deveni farisei. Singura lucrare pe care o cere Domnul de la noi, este să credem! Restul izvoreşte din credinţă şi este susţinut de credinţă. Faptele ce decurg din credinţa noastră sunt energizate de credinţă şi duc la credinţă. Dar ele nu obţin favoruri de la Domnul.
Isus poate fi obstrucţionat de lipsa noastră de credinţă (ca pe vremea când s-a întors în comuna natală şi acolo nu a putut face multe minuni din cauza necredinţei lor… deşi eu nu cred că NU A PUTUT ci NU A VRUT, stabilind astfel principiul că Domnul răspunde favorabil la credinţă. Credinţa este punctul de contact dintre om şi Dumnezeu. Dumnezeu dă omului o măsură de credinţă ca omul să poată prin credinţă să se apropie de Dumnezeu), sau poate fi „motivat” de prezenţa credinţei (Matei 15:28 Atunci Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.”).
Dar a face ceva, pentru a-L obliga pe Dumnezeu ca să reacţioneze la ceea ce tu faci într-un anume fel… asta este fariseism!
- Dă bani lui Dumnezeu ca El să îţi dea înapoi!
- Posteşte 2-3 zile ca să obligi astfel pe Domnul să-ţi asculte rugăciunea!
- Vezi dacă nu ai venit regulat la adunare? Domnul te-a pedepsit!
- Hai să ne rugăm acum înainte de călătoria asta ca să nu ni se întâmple vreu rău (de obicei nu ne rugăm într-o zi „obişnuită”, dar acum e o zi specială! Pornim într-o călătorie lungă şi periculoasă! Trebuie măsuri sporite de precauţie divină! Să-i aducem aminte lui Dumnezeu că suntem şi noi pe-aicea!).
Oare câte lucruri FACEM ca să obţinem ceva în schimb de la Domnul? Ca să-L obligăm? Astea-s lucruri care au EUL la mijloc: ce pot face EU ca să obţin ceva de la Domnul. Este fariseism. Întrebarea unui fariseu care se pocăieşte de faptele şi concepţiile sale este: „Doamne, CE VREI TU ca să fac acuma? (Fapte 9:6). Dragostea lui Dumnezeu rămâne astfel nemeritată, harul Său rămâne mereu… HAR!
Tu ce părere ai?
