1 Petru 2:9Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui…
Un Popor care nu trăieşte între nişte graniţe, sau într-o anumită zonă geografică. Şeful statului este Regele regilor şi Domnul domnilor. Regele este bun, înţelept şi iubitor. El este generos şi paşnic. Poporul acesta nu votează, nu-şi alege Regele, ci aşa cum se cuvine, Regele îşi alege cetăţenii.
Congresul este format din 2 apostoli şi 12 patriarhi. Personalităţi marcante ale acetui popor au trăit dea lungul anilor în diferite zone. Dar nici Regele, nici Congresul şi nici personalităţile acestui Popor nu sunt recunoscuţi decât ocazional, de convenienţă, ici-colo, la nevoie: când trebuie ca impostori să câştige niscaiva alegeri, când mânia Regelui lasă să se abată tragedii asupra altor popoare, la caz de boală sau cu ocazia unei rugăciuni care trebuie să sune corect.
Acum se adună popoarele lumii şi împăraţii acestora, dar Regele nu este invitat niciodată. Dimpotrivă, împăraţii conspiră să rupă orice legătură cu Regele şi vor chiar să formeze un Babel nou, care să ajungă până la cer, dar independent de Rege.
Cetăţenii acestui Popor sunt răspândiţi prin tot felul de împărăţii; ei se cheamă între ei „fraţi şi surori.” Sunt înrudiţi unii cu ceilalţi, pentru că au fost înfiaţi de Tatăl Regelui. Acum El este şi Tatăl lor.
Tatăl le oferă copiilor Săi beneficii inimaginabile: este de mirare cum de restul lumii nu doreşte să aparţină acestui Popor. ŞcoalaRegelui se face dintr-un volm de 66 de cărţi, care mai de care mai frumoase. Învăţătorul este Duhul Sfânt, un consilier şi avocat suprem care mijloceşte între Tatăl şi copiii Săi. Metodele Duhului sunt blânde dar pline de putere; ocazional se folosesc şi metode practice pentru învăţare. Sistemul medical al acestui Popr este perfect: Regele poate vindeca orice boală, poate şterge orice lacrimă, alunga orice suferinţă. În marele final al istoriei, Regele va alunga până şi moartea din împărăţia Sa.
Poporul acesta trăieşte într-o pace incredibilă. Au aflat secretul unei păci veşnice: au început prin a dobândi pace cu Tatăl, apoi cu Regele, apoi cu ceilalţi oameni, apoi cu ei înşişi. Cu toate acestea, Poporul este sub un atac susţinut din partea multora. Mai ales Prinţul Întunericului a pornit un război vechi de când lumea. El foloseşte şiretenia sa, păcăleli, lovituri pe la spate, atacuri la vreme de neatenţie, săgeţi otrăvite, sabia limbii bârfitoare, poftele ochilor, lumea cu tot ce are ea de oferit. Poporul este însă bine înarmat: se apără cu mântuirea, cu credinţa, cu pacea şi cu neprihănirea. Atacă în luptele corp-la-corp cu sabia Duhului care este Cuvântul Tatălui, iar la distanţă cu rugăciuni. Rugăciunile sunt arme formidabile: pătrund prin spitale, în adâncul închisorilor, în mijlocul deşertului, funcţionează la frig sau căldură, la foame sau îndestulare.
Regele însuşi luptă zilnic de partea Poporului şi pentru Popor. Când vine în luptă purtând medaliile biruinţelor de odinioară, îmbrăcat în lumină, cu ochii ca para focului, cufaţa ca lumina soarelui şi călărind pe un cal alb, însoţit de îngerii de dincolo de ceruri, este înfricoşător. Întreg iadul se cutremură! Şi Regele câştigă biruinţa prin Cuvântul Său. Întreg Poporul luptă alături de Regele său. Ei sunt cu toţii luptărori de excepţie. Îşi dispreţuiesc viaţa, nesocotesc moartea dar îşi iubesc Regele. Fiecare soldat poate bate demoni din iad şi draci din adânc căci Cel ce este în ei şi cu ei, este mai mare decât toţi!
Poporul are o situaţie economică de excepţie. Nu doar că Regele are toate vitele pământului, tot aurul din lume şi tot argintul, dar poporul îşi cinsteşte Regele cu averea. Fiecare consideră că tot ce are aparţine Regelui! O asemenea economie nu va suferi de nici o criză, niciodată. Nu există datorie naţională, nu există buget, totul este al tuturor şi toţi aparţin unii altora.
Poporul acesta este cel mai bogat, cel mai sănătos, cel mai înţelept, cel mai puternic, cel mai curat din tot universul. Poporul acesta nu va pieri niciodată. Acesta este Poporul lui Dumnezeu, este poporul creştin.
** John Bisagno, păstorul Bisericii de la First Baptist Church of Houston spunea cum cu mulţi ani în urmă a mers pentru a depune cererea de a deveni membrul acestei biserici. În sanctuar era lumină puţină, şi a fost întâmpinat de un grup mic de credincioşi, care erau împrăştiaţi dezinteresat prin sanctuar. El spune că atmosfera era grea, ca de cimitir. După ce a predicat şi s-a sfârşit serviciul, a mers prin oraş să se plimbe să vadă cum e oraşul. A ajuns la o bijuterie care avea „gran-opening” sărbătoarea de deschidere. Din magazin se auzea muzică veselă. L-au apucat de mână şi l-au tras aproape cu forţa în magazin. Toţi îi zâmbeau şi i-au oferit să bea băuturi răcoritoare şi l-au servit cu fursecuri. El s-a gândit în clipa aceea că dacă magazinul ar fi avut un loc de muncă pentru el… ar fi preferat să se angajeze acolo!
Se mai vede pasiune în dragostea ta pentru Dumnezeu? Sau rugăciunea de acasă, citirea Cuvântului, sunt doar o corvoadă pe care te simţi obligat să o faci ca să nu te pui rău cu Domnul. Vance Havner a spus că unele biserici trăiesc atât de sub nivelul adevăratei bucurii creştine, încât ca cineva să fie la nivelul lor, ar trebui să cadă din har!
Am urmărit un interviu al unui păstor. TV reporterul i-a pus două întrebări, care mi s-au părut total nepotrivite, mai ales adresate unii păstor (creştin):
- crezi în naşterea din fecioară a lui Isus Christos?
- crezi în învierea din morţi?
Ciudat este că răspunsurile pastorului nu au fost cum te-ai aştepta: adică, un răzunător şi convingător „da” la ambele întrebări. El dimpotrivă s-a lansat într-o lungă explicaţie cum că aceste două evenimente ce sunt pietrele de căpătâi a doctrinelor creştine sunt de fapt numai simbolice, că nu este important să crezi în ele, că poţi fi „om” şi fără această credinţă.
Apoi, reporterul a întrebat despre ordinarea de preoţi homosexuali în denominaţia lor. Aici pastorul a început iarăşi o listă de explicaţii, cum că pe vremea lui Isus homosexualismul nu era o problemă între evrei, de aceea Isus nu a spus nici un cuvânt despre asta. Şi că în cultura de atunci a altor popoare, homosexualismul nu era atât de răspândit ca în cultura noastră. Că Biblia este o carte ca un fel de jurnal cultural al scriitorilor ei. Dacă s-ar mai scrie azi o asemenea carte, atunci referirile la homosexualitate ar fi mult mai numeroase, deoarece este un fapt relativ răspândit şi în cultura zilelor noastre, este chiar acceptabil. Numai retrograzii înregimentaţi prin denominaţii fundamentaliste mai cred că homosexualismul este un păcat. Dar creştinii care gândesc, ştiu altfel. Aşa cum acum 25 de ani era nepopular să ai femei ordinate ca preoţi sau pastori, dar lucrul acesta a devenit acceptabil şi chiar răspândit, aşa este şi cu homosexualismul. Denominaţia lui este astăi pionieră într-un domeniu ce-n 25 de ani va fi la fel de răspândit cum este astăzi femeia-păstor sau preot.
Am ascultat cam atât, apoi gândurile m-au purtat într-un fel de disperare. Nu am înţeles niciodată ce înseamnă ca oamenii să-şi dea sufletul din cauza lucrurilor ce vor urma, lucruri îngrozitoare (Luca 21:26 oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate). Acum m-a cuprins un fel de disperare. Am mai experimentat-o în ultimele luni. Ascultam „pe viu” cum era întoarsă Biblia cu susul în jos, şi cum ceea ce a fost întotdeauna păcat, şi este şi va fi păcat indiferent de schimbările culturilor lumii, era acum acceptat şi chiar sărbătorit. Acultam cum unul ce trebuia să fie slujitor al adevărului şi al lui Dumnezeu, să transmită în locul lui Dumnezeu adevărul etern, îşi bătea joc de chemarea sa, de creştinism şi de Dumnezeu.
Mai este mirare de ce se golesc bisericile progresiste? Nu, nu mai este! Pentru că atâta timp cât omul merge la biserică pentru a sta incomod în banca sa şi pentru a asculta un mesaj despre toleranţă, pacifism, încălzirea globală şi alte puncte de discurs din discursul politicienilor şi activiştilor de stânga, nu este mai confortabil să stea acasă în fotoliu în faţa televizorului şi să asculte acelaşi mesaj predat de politicienii de profesie, ajutaţi de staţii şi programe de televiziune aservite cauzelor liberale? Ba da!
În aceeaşi ordine de idei, este la fel de zadarnic să mergi la biserică şi să asculţi discursuri împotriva punctelor de discurs politic al celor de dreapta. Soluţia? Biserica să se întoarcă la predicarea mesajului lui Isus Christos, la predicarea pocăinţei, a sfinţirii, a Marii Însărcinări. Odată acestea făcute, oamenii vor avea lumina pe baza căreia să decidă pentru ei înşişi cum stau lucrurile, vor putea face deosebirea între bine şi rău.
Denominațiile creștine au pornit de un timp pe o pantă alunecoasă. Atunci, de ce să se întoarcă înapoi? De ce să nu alunece și mai departe, și de data asta, voit, accelerat, cu scop, pentru a ajunge cât mai jos! De ce să nu-și facă tradiție din a scăpa de tradiții!
Luca 2:49El le-a zis: „Dece M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” Luke 2:49And he said unto them, How is it that ye sought me? wist ye not that I must be about my Father’s business?(KJV).
M-am mirat întotdeauna cu privire la traducerea KJV a versetului de mai sus. Isus era angajat în… afacerea Tatălui Său! Eu cred că această abordare nu este (total) greşită, deoarece într-un anume sens, „marfa” creştinului este… mântuira oferită de Dumnezeu. Faptele noastre şi cuvintele noastre vorbesc despre asta. Ceea ce face creştinul arată mereu către calitatea mărfii. Creştinul este ca un spot publicitar ambulant.
Kartika Sari Dewi Shukarno - Sursa fotografiei: AP
Lucrul acesta trebuie să se vadă mai bine în biserică. Gândindu-mă zilele acestea la creşterea influenţei islamului într-o mare parte a lumii (de exemplu, foto-modelul Kartika Sari Dewi Shukarno a fost condamnată la bătaie cu nuiele ca pedeapsă pentru că a băut bere în public. Musulmanii sunt o minoritate în Malaezia… dar ştiu cum să îşi promoveze religia) şi nu doar la creşterea islamului ci şi a altor religii false (mormonii, martorii, etc), m-am gândit la ce se întâmplă în creştinism.
Uite, oamenii ce vin la bisericile creştine nu-s interesaţi în părerile politice ale pastorului lor. Aceste păreri, de stânga sau de dreapta sunt propagate zi şi noapte pe zeci de canale de televiziune şi de radio. Oamenii vin la biserică să fie învăţaţi despre Dumnezeu, despre adevărul transcendent. Pe ei nu-i interesează să audă despre război sau pace, homosexualism, dreptate socială, încălzirea globală, protejarea bufniţei cu pete, a balenelor şi altele de genul acesta. Opinia păstorului contează prea puţin pentru ei. Ei vor să audă Evanghelia, despre iertarea lui Dumnezeu, despre soluţia împotriva păcatului şi pierzării. Vor să-l cunoască pe Dumnezeu.
Bisericile care au abandonat acest mesaj (episcopaliene, prezbiteriene USA, United Methodist, Church of Christ) au pierdut sute de mii de membri în ultimii zece ani (conform unui studiu din anul 2000 publicat de Glenmary Research Center, studiu care se publică o dată la zece ani). Presbyterian Church USA a pierdut 11.6% din membri, United Methodist 6.7%, Episcopal Church 5.3%, Church of Christ 14.8%.
Dar sunt oare şi biserici care au crescut? Da! Ştii care? Bisericile conservatoare, cu o învăţătură mai „fundamentalistă”: Southern Baptist au crescut 5%, Traditionalist Presbyterian Church cu 42.4%, Evangelical Free Church cu 57.2%, Pentecostal denominations cu 18.5%, Church of God (tot penticostali) 40.2% şi Christian and Missionary Alliance cu 21.8%. Bisericile care cer ceva de la membrii lor, cresc! Ce anume să ceară? Dedicare, moralitate, nevoia de mântuire personală, seriozitate în ceea ce priveşte slujirea voluntară şi zeciuielile, toate acestea însoţite de o învăţătură conservativă. Bisericile progresive, liberale şi chiar şi cele moderate au pierdut membri. Bisericile care s-au definit ca „inclusive” şi „tolerante”, bisericile care au lăsat ca să fie modelate de cultura politică imorală au pierdut membri!
La 1967 Southern Baptists au avut o mare luptă între tradiţionalişti şi progresivi. Aceştia din urmă au pierdut. Ceea ce a urma este uimitor: în anii următori, Southern Baptists se înmulţeau cu o rată de 750 membri şi cu 5 biserici săptămânal. În aceeaşi perioadă, Assemblies of God (penticostali) au crescut cu 121%, Adventiştii cu 92%, Church of God cu 183%, Nazarene Church cu 63%.
Concluzia? Bisericile care se aseamănă din ce în ce mai mult cu nişte organizaţii de caritate ce oferă doar servicii sociale, vor pierde membri, cele conservatoare vor câştiga membri. Aceasta este o prezicere bazată pe istoria mai recentă a bisericilor din America. Şi chestia aceasta o puteţi pune într-un seif şi s-o scoateţi de acolo peste 10 ani. Va fi adevărată.
De aceea cresc musulmanii şi alţii ca ei: aceştia cer ceva de la membrii lor. Ceea ce cer este riguros şi legalistic. Dar este ancorat în tradiţia lor, cere dedicare, perseverare, seriozitate. De aşa natură era „afacerea” (cum zice KJV) în care era angajat Isus. Era afacerea Tatălui, şi era, ca orice afacere, serioasă! Tatăl nu angajează diletanţi, voluntari, oameni care muncesc după ureche, după curentul la modă în politica zilei sau după cum cred ei că e mai potrivit. Numai după prescripţii. Numai după Biblie 100%.
Ştiu că printre bloggeri sunt unii care mă critică ca fiind „fundamentalist” şi că m-aş afla în „cantonament ideologic”. E în regulă. Mai bine să stau mai departe de buza prăpastiei decât să mă aventurez prea aproape de ea! Oricum eu nu mă pregătesc să-mi iau zborul de unul singur sau de capul meu, ci împreună cu Isus. Şi, mai vreau să duc cu mine cât mai mulţi oameni! Cred că aceasta este afacerea Tatălui nostru. Doamne ajută-ne pe toţi!
Pe la sfârşitul anilor 1700, Jonathan Edwards scria, „dacă nu va apare o trezire în curând, vom vedea un holocaust al creştinilor.” Istoria se repetă (ea are caracteristica aceasta, nu-i aşa?) şi suntem foarte aproape de punctul, cel puţin aici în America, să vedem cum cei care şi-au adus o importantă contribuţie la Constituţia acestei ţări şi la Declaraţia de Independenţă, cei ce-au fugit de prigonirile din ţările lor de baştină şi-au venit aici pentru a făuri o societate în care să se poată închina liberi lui Dumnezeu şi să-şi crească copiiîn frică de Domnul vor deveni o minoritate prigonită. Şi asta şi din cauza lor, a creştinilor. Un creştinism în care nu-l cunoşti pe Dumnezeu, nu trăieşti permanent VIAŢA şi nu duci o viaţă care să invite la credinţă îşi va tăia craca de sub picioare.
Nu rămâne decât o întoarcere la Dumnezeu a fiecăruia dintre noi şi post şi rugăciune pentru venirea unei treziri. Whatever it takes!
La postul meu despre Ramadan mi-a răspuns un frate care a fost musulman dar acum este copil al Domnului Isus! Mi-a făcut plăcere să-i vizitez blogul, aici. Numele său este Sabri Sali şi cred că ar trebui să-l punem în fruntea listelor noastre de rugăciune. Lucrarea pe care o face este importantă şi deosebit de dificilă. Are şi un nou grup de studiu în Ali Baba.
Alan Kreider, profesor la Mennonite Biblical Seminary a vorbit la una din întâlnirile la care a participat despre evanghelism şi despre biserica primară. El a afirmat că biserica primară nu făcea evanghelizare în felul în care înţelegem noi evanghelizarea. Literatura părinţilor bisericeşti nu prea accentuează Marea Însărcinare. Se pare că nu au existat multe din formele de evanghelism pe care le avem azi (asociaţii misionare, trimiterea de misionari suportaţi de biserică, scrieri care să convingă pe păcătoşi să se pocăiască, rugăciuni pentru mântuirea celor pierduţi, etc.).
Kreider susţine că biserica totuşi a crescut fenomenal. Cum? Prin a fi o comunitate foarte atractivă. Adoptau copiii abandonaţi şi-i creşteau ei, înmormântau cu cinste pe oricine a murit, indiferent cine ar fi fost, iar pe vremea unor plăgi şi molime, ei nu abandonau aşezările, deşi asta a însemnat moartea multora dintre ei, ci rămâneau cu cei bolnavi şi-i îngrijeau.
Kreider mai susţine că numai după ce împăratul Constantin a transformat creştinismul în religie de stat, acesta a devenit o chestiune de avantaj politico-social şi şi-a pierdut atracţia. Astfel, oamenii au respins creştinismul pe baza ipocriziei creştinilor care au devenit creştini pentru avantaje dar nu trăiau ca atare. până atunci, creştinii au fost o comunitate a compasiunii, iubirii şi păcii.
Trebuie să admitem că Kreider are dreptate în multe dintre punctele susţinute de el.
Poate ar trbui să spun la mai puţin de 10% de normă! De ce? Pentru că-l trăim numai duminică dimineaţa pentru câteva ore, dacă avem slujbă şi seara, atunci şi seara câteva ore, dacă avem slujbă în timpul săptămânii, mai adăugăm câteva ore… Am un amic; nu l-a surprins citind Biblia niciodată! Până într-o zi când o citea cu interes şi-şi făcea ceva notiţe pe o bucăţică de hârtie. L-am întrebat ce face. Mi-a spus că păstorul l-a rugat să dea nişte îndemnuri duminică dimineaţa la rugăciune, şi se pregăteşte. L-am întebat cât de des citeşte Biblia pe săptămână. Mi-a zis că nu destul… că de fapt o citeşte destul de rar, că nu are timp, afacerile, copiii, familia, oboseala…
Creştinismul nu e o religieîn felul altor religii: este o CALE. Fapte 9:2 şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât bărbaţi cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Fapte 24:22Felix, care ştia destul de bine despre „Calea” aceasta, i-a amânat zicând: „Am să cercetez pricina voastră când ca veni căpitanul Lisias.” Un fel de viaţă care pătrunde tot ce suntem şi ce facem, întreaga existenţă. Christos este Domnul şi restul cade sub influenţa acestui fapt. Relaţia cu Christos absoarbe totul şi influenţează totul. Noi nu facem lucruri extraordinare pentru că suntem creştini, ci trăim o viaţă întreagă în mod extraordinar. Astfel, creştinismul de sanctuar devine creştinismul de toate zilele, şi asta nu-l trivializează ci el înobilează viaţa.
Dacă creştinismul de sanctuar nu pătrunde în viaţa de celelalte zile, devine un idol la care ne închinăm din când în când. E un chip pe care noi l-am făurit ca să semene cu Dumnezeu, dar este o reprezentare de Dumnezeu pe care Domnul n-o aprobă nici confirmă.
Am găsit undeva lista asta. Mi -sa părut interesantă. Şi adevărată! Dar oare, numai creştinii din SUA suferă de aceste păcate? Cei din România au scăpat de ele? Sau încă nu au ajuns la ele? Sau le-au depăşit? Iată lista:
Vor bogăţie fără muncă
Cred că există plăcere fără consecinţe
Cred că cunoaşterea fără caracter are valoare
Cred că există comerţ fără moralitate
Cred că există ştiinţă fără umanitate
Cred că există politică fără principii
Cred că există închinare fără jertfă (religie care nu costă nimic).
-În fiecare duminică sunt mai mulţi creştini ce merg la serviciu la biserică, decât în întreaga „EuropăCreştină”.
- În fiecare duminică sunt mai mulţi anglicani ce merg la biserici în Kenya, Africa de Sud, Tanzania şi Uganda decât în Marea Britanie, Canada şi SUA. Anglicanii din Nigeria sunt mai numeroşi decât cei din ţările africane amintite mai sus.
- În fiecare duminică merg mai mulţi penticostali brazilieni la biserică decât penticostalii tuturor denominaţiilor penticostale din SUA.
- În fiecare duminică catolicii americani au slujbele în mai multe limbi altele decât americana decât oricând în trecut.
- În orice duminică, bisericile cela mai numeroase din Anglia şi Franţa sunt alcătuite din creştini de culoare
- Sunt mai mulţi creştini catolici în Filipine decât în oricare dintre ţările tradiţional catolice din Europa (Italia, Spania sau Polonia)
Sursa: The New Shape of World Christianity, de Mark Noll
Nu am răspuns la întrebarea de mai sus, şi, nu, nu este pusă doar cu scop retoric. Aş dori un răspuns aşa pentru mine.
Uite, eu plătesc băncii rate pentru casa în care locuiesc. Mare parte din cunoscuţii mei plătesc şi ei. Dacă banca care deţine titlul de proprietate şi care mi-a împrumutat banii ar veni la mine şi mi-ar spune că-mi iartă datoria cu condiţia ca pentru restul vieţii mele să port un semn sau logo al băncii şi să spun tuturor ce bine mi-a făcut banca, cred că aş accepta fără rezerve şi aş spune despre iertarea datoriei fără nici o problemă, oricui şi oriunde.
Acelaşi lucru mi l-a făcut Isus, numai multiplicat la puterea… 30-a! Mi-a iertat „datoria” păcatului şi am scăpat cu viaţă… veşnică. De ce mi-e greu să spun şi altora? OK! Probabil şi pentru că mi se pare că eu nu pot explica toate datele problemei. E incomod să nu ai răspuns la toate. Iertarea datoriei de către bancă, chiar dacă nu o putem explica, e mai simplă de crezut decât iertarea păcatelor, problema condamnării veşnice, nevoia de Mântuitor, ispăşirea păcatelor, viaţa veşnică. Iertarea datoriei, în lumea noastră, face mai mult sens, e mai de aşteptat decât întruparea lui Dumnezeu şi apoi moartea Sa în locul datornicului spiritual.
Probabil că o altă problemă este şi faptul că ne-am născut în familii de credincioşi şi nu realizăm dimensiunea pierzării noastre. Am constatat că, unii care se întorc la Domnul dintr-o viaţă murdară de tot au mai mare dorinţă şi îndrăzneală de a mărturisi ce le-a făcut Domnul decât cei ce s-au întors din familii de credincioşi şi au umblat prin biserici toată viaţa. Noi am fost întotdeauna „aproape” de Domnul şi avem o cultură „bisericească”. Adică, muncim mai bine în „acvariu” decât afară pe marea învolburată, pescuind.
Eşti păstor la o biserică. La tine la birou vine într-o zi o femeie: o cheamă Ileana. Ileana îţi spune că ea este creştină. Şi că de 6 ani trăieşte împreună cu Veronica. Ileana şi Veronica sunt lesbiene. Veronica are două fetiţe dintr-o căsătorie mai de demult, Mihaela şi Ionela. Ileana spune că ar vrea să înceapă să vină cu „familia” ei la tine la adunare. Ce-i spui? Poate să vină sau nu?
Să zicem că zici că, adunarea este oricum loc public, şi deci „familia” Ilenei poate veni. Aşa că duminica viitoare, femeile şi fetiţele lor încep să vină. Sunt participante active la cântare, participă la tot felul de întâlniri. Fetiţele merg la Şcoala Duminicală cu credincioşie şi curând ele sunt cele mai active din clasa lor: ştiu pe de rost cuvântul de aur, participă la jocuri, povestesc, sunt iubite de toţi copiii. La fel şi Ileana şi Veronica. Dar nimeni nu realizează cu adevărat că femeile sunt lesbience. Şi aceasta rămâneo taină cunoscută doar de tine, păstorul bisericii.
Într-o zi femeile vor să se facă membre a bisericii. Le place aici, şi-au găsit în sfârşit ”căminul” spiritual. Ce faci acum? Cum reacţionezi?
Te întreb dragă prietene păstor, pentru că scenariul acesta este foarte posibil în următorii ani. Ştiu, homosexualismul este un păcat. Mare păcat. Dar la fel este şi bârfa, şi ura, şi lăcomia. În cer nu vor merge nici unii, nici alţii. Biserica este un loc de vindecare, de pocăinţă. Ce faci cu Ileana şi Veronica? Lacomilor nu le interzici să devină membri, nici celor ce urăsc. Ce faci cu aceste două femei?
O biserică căuta un păstor nou. Comisia alcătuită a ascultat o mulţime de candidaţi, dar niciunul nu se potrivea. În cele din urmă, s-a primit scrisoarea unui candidat. Acesta scria asa:
Domnilor,
înţeleg că aveţi un post vacant pentru păstor. Eu am o mulţime de calificări: în denomiaţia în care am fost ordinat iniţial am învăţat cu cei mai mari doctori în teologie, şi sunt şi eu însumi PhD.
În general, pe unde am lucrat, am fost destul de apreciat ca pastor, dar cred că sunt mai apreciat ca scriitor religios. Unii spun că sunt un bun organizator. Pe unde am lucrat, am fost mereu şef. Am peste 50 de ani dar niciodată nu am avut răbdarea de a sta într-o biserică mai mult de trei ani: ceva mă atrăgea mereu către aventură şi noutatea necunoscutului! În câteva rânduri am fost nevoit să părăsesc oraşul în care îmi ţinusem predicile pentru că acestea au provocat scandaluri şi nemulţumiri. O dată sau de două am provocat demonstraţii pe stradă, când unora li s-a părut că predicile şi că serviciile mele atacă sindicatul local, deşi mărturisesc că eu nu m-am implicat în politică.
Aici trebuie să fiu sincer şi să recunoasc că am fost şi la închisoare de vreo trei-patru ori, dar să ştiţi că niciodată pentru vreo crimă majoră, doar pentru tulburarea ordinii şi liniştii publice.
Cu sănătatea nu prea stau bine, am ceva probleme, mai ales de când pe vremea când eram mai tânăr, am avut un accident de călărie. Văd slab cu ochii şi din când în când fac nişte crize, ca acelea de epilepsie. Cu toate acestea, încă am destulă putere şi sunt capabil de mult efort fizic.
Am slujit numai în biserici micuţe, dar să ştiţi că acestea au fost aşezate în oraşe mari! Prin aceste oraşe însă, nu m-am înţeles bine cu ceilalţi lideri religioşi. Unii dintre aceştia m-au ameninţat şi au recurs şi la atacuri fizice împotriva mea.
La capitolul relaţii cu membrii bisericilor, trebuie să recunosc că nu mă pricep la întocmirea dosarelor acestora. Chiar am obiceiul să uit pe cine am botezat, deşi am ţinere de minte pentru cei ce mi-au făcu vreun bine sau vreun rău. Compensez lacunele din acest domeniu cu predici elevate, filozofice, cu fraze lungi şi expresii pe care nu le poţi pricepe decât dacă ştii limba greacă. Nişte predicatori cunoscuţi au spus că predicile mele sunt greu de înţeles.
În încheiere, vreau să vă spun că dacă aveţi nevoie de mine, vă promit că voi face tot ce-mi stă în putinţă să vă slujesc bine, să nu vă dezamăgesc şi pe voi cum i-am dezamăgit pe alţii şi să vă predic pe Christos.
Contrariaţi despre candidatul care a trimis o astfel de cerere de angajare, cei din comisie au întrebat pe cel ce o citise, cine este impertinentul semnatar? Acesta a zis că pe acesta îl cheamă Apostolul Pavel.
La aceeaşi conferinţă la care Biserica Episcopală a decis să ordineze homosexualii, doamna Katharine Jefferts Schori, episcopul ce a condus Conferinţa a afirmat că, mântuirea este o uriaşă erezie a Occidentului. Erezie este că noi putem fi mântuiţi în mod individual, că oricine dintre noi poate fi într-o relaţie bună cu Dumnezeu. Shori a afirmat de asemenea că este erezie a crede că o rugăciune personală (de pocăinţă) poate aduce mântuirea.
„În anumite cercuri întâlnim caricaturizarea prin care se insistă că mântuirea depinde de recitarea unei formule verbale specufuce cu privire la Isus. Această preocupare individualistă este o formă de idolatrie deoarece mă pune pe mine şi cuvintele mele în locul pe care nu-l poate ocupa decât Dumnezeu, adică în centrul existenţei…”
Nu-i destul că criza Episcopalienilor este adâncă, că bisericile care ţin la ortodoxia doctrinei s-au despărţit, acum vine bomba asta! Erezie a crede în Isus? A avea o relaţie personală şi individuală cu Dumnezeu? A te ruga pentru pocăinţă şi a obţine mântuirea printr-o simplă rugăciune!? Dar nu s-a rugat tâlharul de pe cruce, şi Domnul i-a răspuns că chiar în aceea zi el va fi cu Domnul în paradis?
Este clar că Episcopalienii sunt în cădere liberă! În timp ce personal cred că există amplu loc şi rol pentru femei în lucrarea bisericii, nu cred că o femeie poate fi pusă în fruntea unei denominaţii creştine. De aici până la afirmaţiile lui Schori nu mai este decât un pas. Orice abatere de la Scripturi, fie aceasta cât de măruntă, produce un efect enorm. Doamna Schori ar trebui să îşi citească afirmaţiile în lumina Sfintelor Scripturi, şi atunci s-ar vedea cine este adevăratul eretic.
În încheiere, iată o analiză bună a celor de mai sus oferită de Albert Mohler aici.
Prezentarea unor pastori de prin bisericile române din SUA este de plâns. Oamenii aceștia, nu doar că nu știu (multă) teologie, dacă știu ceva, dar sunt adesea de o incultură crasă. Nu citesc nimic, și dacă au știut ceva, au uitat și ce auștiut, nu-i interesează să învețe nimic nou, nu sunt curioși, întrebători, nu vor decât să-și ia bănuțul (dacă îi plătește biserica) și viața să meargă înainte. Dacă apare cineva mai citit, mai erudit, mai documentat, care știe teologie, care e cult, se pregătește, predică relevant și cu ungere, păstorul se simte amenințat, scaunul i se clatină, iar el se ține de acesta cu ambele mâini.
Poate unora li se pare exagerată și dură caracterizarea făcută unor păstori… dar uitați-vă la exemplul de mai jos, și mai vorbim.
Un păstor avea o predică împotriva curviei și a preacurviei. După ce a sfârșit de explicat curvia, a trecut la preacurvie. Aceasta, conform acestei definiții a acestui păstor, era păcatul bisexualilor. Ce-s bisexualii? Bărbați cărora nu le mai ajung propriile neveste, și au nevoie de doi sau mai mulți parteneri pentru sex.
Nu ați știut definiția aceasta? Dacă nu aș ști că cele de mai sus sunt adevărate, aș crede că e un banc; dar nu este! RUȘINE!
Am primit un email de la Ioana Pop care îmi semnala un articol ce a stârnit multă vâlvă de ambele părţi ale oceanului, vâlvă materializată prin peste 100 de comentarii.
Eu, neavând la dispoziţie nici spaţiul, nici talentul Ioanei, nici posibilităţile ei, nici o acuitate a spiritului de observaţie ce o caracterizează şi nici colaboratorii acelei reviste, nu îmi permit decât să dau replica printr-o caricatură, ce ilustrează perfect pe marea majoritate a predicatorilor români ce NU s-au mutat (definitiv) în SUA, dar care vin de câte ori pot, pentru… Dar, mai bine imaginea, care vorbeşte cât o mie de cuvinte
110 case de creştini au fost vandalizate zilele trecute de reprezentanţii paşnici ai islamului. Un creştin (Sardar Masih) conducând un tractor, a rugat pe un musulman pe nume Muhammad Hussein să se dea la o parte şi să-l lase să treacă. Musulmanul nu a vrut (probabil că el consideră că toate drumurile duc, mai devreme sau mai târziu, la Mecca!) şi l-a bătut pe creştin. Apoi, s-a dus la clericul din localitate (un fel de popă ortodox ca aceia ce au ordonat baterea unor evanghelici prin diverse localităţi ale Romaniei, – vezi preotul Jianu din Slobozia de Argeş, Iadomir Lucian în Caraş-Severin, Sergiu Bisca din Calinesti-Botoşani, şi alţii), care a pornit o slujbă prin difuzoarele mocheii, slujbă de acuzare a creştinilor la blasfemie a islamului. Peste 500 de credicioşi paşnici de tipul Al-Qaeda s-au pornit într-o… (cum să-i zic? Cruciadă este pentru cei ce au cruce, să fie semilunadă pentru islamici?) şi au vandalizat peste 110 case ale unor creştini. Au scos în stradă diverse obiecte şi le-au dat foc (predilecţia pentru foc a musulmanilor să aibă ceva de-a face cu focul iadului?) şi au bătut femeile (halal bărbaţi!).
Acestea s-au întâmplat la 30 Iunie. N-au auzit pakistanezii aceia ce a zis Obama? Că trebuie să ne iubim unii pe alţii? Că trebuie să trăim în pace? Să ne respectăm unii pe alţii, în pofida diferenţelor de religie?
Nu, nu au auzit. Sau dacă au auzit, ştiau că mesajul este adresat mai ales occidentului. NOI suntem agresorii, NOI trebuie să recurgem la pace, NOI trebuie… Ah, mi-e lehamite! Când vor înţelege politicienii liberali ai lumii că indiferentă câtă pace areţi musulmanilor, ei tot te vor călca în picioare, tot îţi vor scoate dinţii, tot vor ucide neputincioşi, vor arunca în aer autobuze şi clădiri, întru slava profetului… Sunt amărât! Asta este!
Ştiri de acestea pot publica zilnic, le găseşti pe toate canalele (aha! ai crezut că de televiziune! Nu, nicidecum! Acolo nu ajung ele! Acolo suntem preocupaţi cu lucruri mai serioase, cum ar fi să cântăm o lălăitură de slavă la adresa celui mai iubit dintre pământeni! Dar, unde am mai auzit eu expresia asta?) online de astfel de ştiri. Mai citiţi şi voi (cum ştiu că faceţi) şi vedeţi în ce lume trăim şi ce vremuri (grele) ne aşteaptă!
Măcar, bine că dincolo de uşă, se aud nişte paşi profetici. Ai unui adevărat profet, nu fals, ca Mohamed.
on 
on 
