PERSPECTIVE CRESTINE

Lumea a pierdut o mulţime de oameni ce puteau excela în tot felul de ocupaţii (zidari, şoferi, strungari, afacerişti, economişti, ingineri, medici, etc.) când aceştia s-au făcut… păstori! De partea cealaltă, Biserica era mai câştigată dacă ei rămâneau în ocupaţiile lor anterioare.

Un articol din WorldNetdaily.com (http://wnd.com/news/article.asp?ARTICLE_ID=51454) vorbeşte despre sutele de mii de creştini dislocaţi în urma conflictelor din Orientul Mijlociu. Recent 100 de mii de creştini au fost alungaţi din casele şi oraşele lor de dorinţa de a-şi scăpa viaţa din faţa luptelor din Liban, spune Carl Moeller, preşedintele Societăţii Misionare Open Doors USA. Cu suportul Siriei, militanţii islamişti (Hizbollah) din Liban încearcă destabilizarea situaţiei politice interne pentru a readuce Siria în controlul Libanului. Pe lângă creştini, până la o pătrime din întreaga populaţie s-a mutat, unii între graniţele Libanului, alţii plecând în Siria sau Iordania.

In afara libanezilor creştini, alţii până la 80 de mii de muncitori creştini din „lumea a treia” (Sri Lanka, Filipne ş.a.) au plecat acasă în urma războiului. Continue Reading »

Rev. Ann Holmes Redding este preot la biserica Episcopală St. Mark din Seattle. A absolvit Brown University, are două masterate si un Ph.D. în Teologia Noului Testament de la Union Theological Seminary din New York. În 1984 s-a simtit atrasă către preotie si a fost ordinată de Biserica Episcopală.

În 2005 în cadrul unor întâlniri între diferiti reprezentanti ai unor religii din zona orasului Seattle, la St. Mark a participat un musulman. Când el a fost solicitat să se roage lui Allah, plecarea lui pe genunchi si apoi căderea cu fata la pământ a impresionat-o pe preoteasă. I se părea că omul acela se închină lui Allah cu toată fiinta sa. În primăvara lui 2006 a avut loc o nouă întâlnire cu reprezentanti ai islamului. De data aceasta, o nouă rugăciune si o meditatie despre deschiderea inimii fată de Allah a impresionat-o din nou. Continue Reading »

Un videoclip fain.

Le-am descoperit in Chritianity Today si cine citeste engleza va fi zidit!

http://www.christianitytoday.com/ct/2007/juneweb-only/124-43.0.html

http://www.christianitytoday.com/ct/2007/juneweb-only/124-47.0.html

http://www.christianitytoday.com/ct/2007/juneweb-only/124-44.0.html

http://www.christianitytoday.com/ct/2007/juneweb-only/124-45.0.html

http://www.christianitytoday.com/ct/2007/juneweb-only/124-46.0.html

http://www.ctlibrary.com/15655

Anii tinereţii lui Franklin Graham (fiul lui Billy şi Ruth Graham) au fost caracterizaţi pe de o parte de beţii, bătăi, confruntări cu poliţia din partea lui Franklin şi răbdare, dragoste şi rugăciuni din partea părinţilor lui.  El era la petreceri noapte de noapte, dar maică-sa îl aştepta întotdeauna trează, până se întocea în siguranţă acasă.

„Era trează până mă întorceam eu” îşi aminteşte Franklin.  „Asta chiar că mă necăjea.  Nu ştiu de câte ori am încercat să mă strecor în casă pe neauzite la orele mici ale dimineţii.  Dar ea stătea acolo, în balansoarul ei, având fie Biblia fie o altă carte deschisă în poalele ei şi eu ştiam că ea se roagă pentru mine.  Slavă Domnului că eşti bine zicea ea, şi atât.  Nu mi-a ţinut ´predici´niciodată, nici nu m-a ameninţat.  În toţi anii rebeliunii mele ea a păstrat deschise toate liniile comunicaţiei între noi”

„Ea m-a încurajat – continuă Franklin – şi mi-a spus ca oriunde voi fi, dacă trebuie sau vreau să sun acasă, să sun cu taxă inversă.  Mi-a spus că acasă voi întotdeauna iubit şi binevenit.”

Rugăciunile lui Ruth Graham au primit răspuns de la Domnul în 1974.  În anul acela, aflat într-o cameră a unui hotel din Ierusalim, Franklin a îngenunchiat înaintea lui Dumnezeu.  Se simţea obosit şi sătul de păcate.  Şi-a stins ţigara aprinsă şi pe genunchi i-a cerut Domnului să-l ierte şi să-l curăţească.  Anii alergării şi îndepărtării de Dumnezeu se sfârşiseră.  Răvrătitul primea o viaţă nouă şi o nouă însărcinare de la Domnul.

Cum îşi aduc aminte copiii tăi despre tine?  Vorbeam cu un prieten astăzi şi-l întrebam despre un coleg de-al lui, dacă merge la biserică.  Mi-a spus că nu, şi de asemenea mi-a spus că colegul lui a încetat să mai meargă la biserică după ce a plecat de acasă.  Încă din copilărie destul de fragedă, îşi amintea de părinţii săi cum tratau cu multă indiferenţă biserica.  Pe el îl duceau la şcoala duminicală, iar ei mergeau să servească micul dejun undeva la un restaurant.  Veneau să-l ia din nou să-l ducă acasă.  Rugăciune la ei în familie nu a fost, citirea Bibliei nu a existat, doar indiferenţă faţă de Domnul şi biserica Sa.  Asta l-a făcut şi pe el să desconsidere toate aceste lucruri, şi se luptă şi astăzi cu problemele moştenite de la părinţii săi.

Noi ne marcăm fără să ne dăm seama copiii pentru viaţa aceasta şi pentru veşnicie.  Cum îşi amintesc de noi copiii noştri?  Ce frumoasă amintirea lui Franklin Graham despre mama sa, astăzi când ea era dusă pe ultimul drum.

Exod 2:1-10  Un om din casa lui Levi luase de nevastă pe o fată a lui Levi.  Femeia aceasta a rămas însărcinată şi a născut un fiu. A văzut că este frumos şi l-a ascuns trei luni.  Nemaiputând să-l ascundă, a luat un sicriaş de papură pe care l-a uns cu lut şi cu smoală; a pus copilul în el şi l-a aşezat între trestii, pe malul râului.  Sora copilului pândea la o depărtare oarecare ca să vadă ce are să i se întâmple.  Fata lui Faraon s-a pogorât la râu, să se scalde; şi fetele care o însoţeau se plimbau pe marginea râului. Ea a zărit sicriaşul în mijlocul trestiilor şi a trimis pe roaba ei să-l ia.  L-a deschis şi a văzut copilul: era un băieţaş care plângea. I-a fost milă de el şi a zis: „Este un copil de al Evreilor!”  Atunci sora copilului a zis fetei lui Faraon: „Să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile Evreilor, ca să-ţi alăpteze copilul?”  „Du-te” i-a răspuns fata lui Faraon. Şi fata s-a dus şi a chemat pe mama copilului.  Fata lui Faraon i-a zis: „Ia copilul acesta, alăptează-mi-l şi îţi voi plăti.” Femeia a luat copilul şi l-a alăptat.  Copilul a crescut şi ea l-a adus fetei lui Faraon; şi el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise (Scos) „căci” a zis ea „l-am scos din ape.”
Evrei 11:23  Prin credinţă a fost ascuns Moise trei luni de părinţii lui, când s-a născut: pentru că vedeau că era frumos copilul, şi nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului.

Planul de eliberarea a lui Dumnezeu pare din nou că atârnă de câte un fir de aţă ici şi colo.  Doi robi evrei, un bărbat şi o femeie al căror nume nici nu-l aflăm din povestire.  Apoi un copilaş firav şi plăpând, ameninţat de puterea unui stat, cel mai mare din vremea sa.  Dar aşa lucrează Dumnezeu!  El a ales lucrurile nebune ale lumii pentru a face de ruşine pe cele înţelepte; a ales pe cele slabe, pentru a face de ruşine pe cele tari.  A ales lucrurile care nu sunt ca să facă de ruşine pe cele ce sunt! (1 Cor 1:27-28).

Din nou soarta lucrării lui Dumnezeu depinde de un om!  Un om din casa lui Levi…  Apoi, un alt om, (de fapt o femeie), tot din casa lui Levi.  Măiestria lui Dumnezeu stă în faptul că El poate decanta Universul, Pământul, naţiunile, poporul unei ţări, ca să ajungă la un singur individ cu care are de gând să lucreze pentru a influenţa poporul, naţiunile, Pământul şi de ce nu, în cele din urmă chiar Universul.  In Ezechiel 22:30 Dumnezeu caută un singur om, care să împlinească pentru popor ceea ce este de fapt nevoia lui Dumnezeu: o mijlocire.  Omul acesta trebuie să stea pentru popor între dezastru şi răscumpărare.

Intâmplarea cu naşterea lui Moise este atât de plină de frumos!  Un alt om folosit de Dumnezeu este fiica lui Faraon; în timp ce tatăl ei persecută poporul, fiica sa este folosită de Dumnezeu pentru a salva viaţa celui ce va fi eliberatorul poporului!  Apoi, sora copilului apare în imagine, la timpul potrivit.

Cert este că doi oameni, un bărbat şi o femeie din seminţia lui Levi se căsătoresc, şi lucru normal la aproape toţi căsătoriţii, soţia rămâne gravidă şi naşte un copil.  Traducerea Cornilescu ne spune că părinţii au văzut frumuseţea copilului.  La fel face şi Stefan în Fapte 7:20 şi Pavel în Evrei 11:23.  Alte traduceri englezeşti ne spun că părinţii au văzut cât de proporţionat era copilul, sau au perceput cumva supranatural, că acest copil este deosebit de toţi copiii născuţi în vremea aceea, şi că Dumnezeu are un plan cu el…

Nici una dintre traduceri nu mi se pare că ne lasă să înţelegem exact ce s-a petrecut.  Adică ce!  era copilul prea frumos ca să fie aruncat la crocodili?  Evrei 11:23 ne spune mult mai multe despre actul ascunderii lui Moise: spune că părinţii lui Moise au avut credinţă!  Ce fel de credinţă au avut părinţii aceştia?

1.) Vezi, din perspectiva biblică, copiii sunt o moştenire şi o răsplată  de la Domnul (Psalmul 127:3).  Fiecare copil este o creaţie specială a lui Dumnezeu.  Si ceea cred eu este că Amram şi Iochebed (Exod 6:20 ne spune numele părinţilor lui Moise) au respectat creaţiunea lui Dumnezeu, darul Lui şi răsplătirea Lui!  Părinţii lui Moise au văzut mâna lui Dumnezeu şi voinţa Lui în naşterea copilului lor. De aceea părinţii au decis că vor fi protectorii darului lui Dumnezeu.  Nu la toţi părinţii li se va cere să facă sacrificiul acestor doi părinţi, dar protectori ai copiilor lor vor trebui să fie toţi părinţii!  Fizic, moral şi spiritulal, copiii noştri sunt în grija şi protecţia noastră primii ani ai vieţii lor.

Cât de departe s-a ajuns de la această credinţă acum la începutul secolului al 21-lea!  Acum copiii sunt priviţi ca un accident; ca rezultatul unei neatenţii.  Embrionul format în uterul unei femei este privit ca ceva ce poate fi avortat, ca ceva ce nu are viaţă, personalitate, valoare.  Duhul lui Faraon de odinioară, lucrează de zor în secolul nostru.  In zilele noastre se scanează pântecele mamei şi dacă se descoperă malformaţii la făt, i se spune mamei că ar trebui să considere avortul; societatea noastră se pare că nu mai vrea să accepte ´rebuturile´ sau bătrânii, sau bolnavii.  De aceea, ni se spune că putem să ne debarasăm de aceste balasturi, ca să fim liberi, fericiţi şi fără poveri!
Părinţii zilelor noastre trebuie să fie astfel de oameni ai credinţei, care privesc Legea şi Cuvântul lui Dumnezeu mai presus decât moda zilelor noastre, obiceiurile timpurilor, practica altora.

2.) Părinţii lui Moise s-au temut mai mult de Dumnezeu decât de porunca lui Faraon.  Credinţa nu înseamnă nimic fără ascultare şi fără frică de Dumnezeu.  Si credinţa găseşte întotdeauna mijloace de împlinire a ascultării; părinţii lui Moise au ştiut cum să ascundă copilul timp de trei luni!  Credinţa caută răspunsuri, explorează posibilităţi, cercetează imposibilul şi-l transformă în mod inventiv în posibil.  De aceea au reuşit oamenii credinţei dintotdeauna să uimească omenirea prin rezultatele lor, pentru că ei nu s-au lăsat dobotâţi de obstacole, ci le-au luat cu asalt şi le-au biruit.

Cei mai mulţi oameni nu experimentează niciodată puterea lui Dumnezeu deoarece rămân toată viaţa lor într-o zonă a comfortului personal.  Frica de ceea ce s-ar putea întâmpla rău îi ţine departe de realizarea a ceea ce s-ar putea prin credinţă!
Părinţii zilelor noastre trebuie să fie astfel de oameni ai credinţei, care vor explora imposibilul pentru a-l transforma în posibil, prin credinţă.  Lumea cere copiii noştri, după cum odinioară moarte acerea copiii iudeilor.  Dar noi îi vom ascunde lângă noi şi lângă Domnul!

3.) Părinţii lui Moise au ştiut când nu mai este posibil să ţină copilul ascuns.  Credinţă nu înseamnă numai să te ţii de anumite lucruri, ci înseamnă şi să ştii când să abandonezi anumite lucruri pentru a merge mai departe spre alte posibilităţi.  Prin credinţă, nu ai sosit niciodată la un asemenea vârf, încât să nu existe de acolo încolo mai departe, sau mai sus!.. Credinţa care se plafonează, nu este credinţă ci necredinţă.  Credinţa este ca un grăunte de muştar: ea se transformă mereu în ceva mai mare, se concretizează mereu în ceva mai frumos.

De aceea, părinţii lui Moise, constatând imposibilitatea de a mai ascunde pe Moise, au găsit (tot prin credinţă) o altă cale de salvare a sa.  Nilul, în apa căruia au pus copilul  într-un sicriaş de papură.  Actul acestea al credinţei, înseamnă abandonarea copilului în păstrarea şi grija lui Dumnezeu.
Părinţii zilelor noastre trebuie să ştie că şi a ţine prea strâns un copil, poate fi un semn al necredinţei; credinţa va şti când, ce şi cum să pună copilul în grija lui Dumnezeu.  Adică, după ceea ce ai făcut ceea ce ţi s-a cerut şi s-a aşteptat de la tine, îl laşi pe Dumnezeu să continue.

4.) Credinţa lor s-a manifestat prin punerea sorei copilului să-i supravegheze de departe sicriaşul dintre trestii (v 4).  Credinţa nu scapă niciodată din vedere subiectul ei.  Credinţa explorează în continuare posibilităţile, dar căutând un singur scop: salvarea, mântuirea.  In creşterea copiilor, fraţii şi surorile mai mari sunt deosebit de importanţi în devenirea copiilor mai mici.

5.) Propunerea sorei lui Moise este încă un act al credinţei părinţilor copilului.  Adică, posibilitatea aceasta fiind prevăzută, s-au pregătit şi propunerile în cazul ei.

Răsplata credinţei şi credincioşiei acestor părinţi?  Moise a ajuns un mare om al lui Dumnezeu!  Este vreo răsplată mai de dorit pentru un părinte credincos?  Nu cred!

HAPPY FATHERS DAY!  Adica, O ZI FERICITĂ TUTUROR TAŢILOR!

Aşa cum spuneam într-un post anterior, în SUA duminica viitoare este ziua tatălui. Vreau să vă povestesc în continuare o întâmplare citită undeva.

Dr. Fred Craddock povesteşte o întâmplare frumoasă. Intr-o vară, Craddock şi soţia erau în concediu în Gatlinburg, statul Tennessee. Seară fiind, au dat peste un restaurant liniştit şi discret. Cei doi s-au aşezat la o masă anticipând o seară plăcută şi o mâncare bună. În timp ce-şi aşteptau mâncarea, au observat un domn în vârstă, cu părul alb şi o figură plină de caracter, trecând de la o masă la alta şi întreţinându-se cu mesenii. Craddock s-a aplecat către soţie şi a şoptit “Sper să nu vină şi la masa noastră!”. Nu ar fi vrut ca să le fie tulburată seara. Dar, bărbatul acela veni şi la masa lor. “De unde sunteţi voi, oameni buni?” întrebă el cu o voce prietenoasă. “Din Oklahoma” răspunse scurt Craddock.

Continue Reading »

(continuare)

De aceea consider că cei ce se ocupă de muzică prin adunări trebuie să fie (pe cât posibil) cu educaţie bună teologică, sau cu o sănătoasă învăţătură biblică. De prea mulţi ani muzica şi închinarea prin ea a fost lăsată în grija celor care nu au avut decât talent şi bunăvoinţa de a face lucrarea aceasta. Dacă cântă bine, dacă mai ştie şi la vreun instrument, e bun să conducă închinarea! De aceea cred că s-a ajuns adesea la cântări cu o teologie precară şi chestionabilă, la cântări “sufleteşti” dar nu spirituale. Ele erau menite să inducă stări emoţionale, nu să atingă tronul lui Dumnezeu! Erau adresate urechii participanţilor la închinare, nu Domnului. Să nu uităm că prin natura sa căzută, omul este o fiinţă înclinată spre idolatrie, şi idolul preferat este EU; de aceea e foarte uşor să cadă pradă în ceea ce priveşte cântare la ceea ce-i place lui, ce-i slujeşte lui şi eului său. La ceea ce-l face să se simtă bine! Continue Reading »

Nu e întotdeauna plăcut să gândeşti cu voce tare. Cineva ar putea spune că “vorbeşti singur” şi că asta ar fi un semn de bătrâneţe, sau de nebunie!? Dar să vorbeşti cu voce tare şi să te audă şi alţii? Alţii câteva sute care citesc (conform statisticilor) blogul meu. De ce o fac? De ce scriu?

Pentru mine blogul este un fel de privire într-o triplă oglindă: oglinda lăuntrică, oglinda Cuvântului lui Dumnezeu şi oglinda părerilor altora, care lasă comentarii. Câteodată îmi verific filozofia de viaţă şi credinţă, alteori o compar cu a altora dar întotdeauna este o dinamică interesantă, mereu schimbătoare a blogării şi niciodată plictisitoare şi fără eveniment!

M-am apucat de gândit la muzica creştină şi la folosirea ei în serviciile noastre de închinare. Să fie oare mai importantă cântarea decât predicarea? Mi-aduc aminte că cu mulţi ani în urmă, când eram tânăr de tot şi am început să merg să vizitez alte biserici, cântam şi predicam. Dar eram considerat mai mult “cântăreţ” decât “predicator”. Mie îmi plăcea să le fac pe ambele, şi cred că le făceam la fel de bine (sau de slab, depinde din ce perspectivă priveşti), dar eram perceput ca un cântăreţ. Au trebuit să treacă mulţi ani până să fiu solicitat să predic, fără să mi se ceară să cânt şi o cântare. Continue Reading »

Duminică seara, după ce am venit acasă din Canada, am stat puțin tolănit pe o canapea din “living room” să povestesc cu soția mea care nu m-a însoțit în călătorie. După ce ne-am împărtășit gândurile, ea a dat sonor la televizor. Era deschis pe programul unei adunări mari din zona Seattle-lui. Păstorul anunța deschiderea unei noi biserici-satelit într-un oraș la cca. 45km de Seattle. Biserica aceasta are deja o biserică-satelit undeva în nordul Seattle-lui. Un timp, programele celor două biserici era aranjate în așa fel încât păstorul să se poată deplasa de la o adunare la alta, parcurgând distanța de cam 30 mile (45 km) în câteva minute cu ajutorul unui helicopter. Apoi bisericile au început să recurgă la hi-tech: acum păstorul predică într-o singură biserică (alternativ, o duminică într-una, alta în cealaltă), predica sa fiind proiectată pe un ecran uriaș în “high-def” (imagine de o mare calitate) și cu “surround sound” în cealaltă biserică.

Procedeul nu e nou. Locuiam în Portland, OR când City Bible Church de acolo a deschis un nou campus într-o suburbie cam la 30 minute de mers cu mașina. Ei au folosit de la început tehnica video-audio și predicarea alternativă. Personal, nu am dat nici o atenție la chestia asta (credeam că este ceva temporar, până noua biserică își va găsi un păstor) și nici nu credeam că va avea succes sau că va prinde rădăcini. Dar fenomenul acesta prin care o biserică mare plantează o altă biserică în raza aceluiaș oraș și bisericile plantate au același păstor și comitet începe să se extindă din ce în ce mai mult. Biserica “Fellowship Church” din Grapevine TX, are acum sateliți în încă câteva orașe din statul Texas (Plano, Justin și Dallas) și un satelit în Miami Florida! Se estimează că peste 1500 de biserici americane apelează la procedeul acesta de a avea sanctuare în mai multe locuri, folosind predicile aceluiaș predicator transmise dintr-un sanctuar unde predică în persoană, în celelalte sanctuare; câteodată se tyransmit doar înregistrări a predicilor în cazul unor diferenţe de fus orar. Astfel, bisericile mari devin și mai mari, bugetele lor cresc considerabil (nu e nevoie să plătească personal propriu decât poate un administrator de clădire, un funcționar, doi oameni care fac curățenie și ceva personal tehnic pentru computere și audio-vizual), păstorii care predică cu carismă și relevant devin și mai influenți, și predicarea se reduce la câțiva “experți” care vor atrage tot “biznisul” către vadul lor.

Continue Reading »