Economistul Andrew Lawrence a dezvoltat o teorie cu numele din titlul meu.  Cercetarea sa l-a făcut să creadă că perioadele de construire a zgârie-norilor sunt înconjurate sau urmate de colaps economic.  Aceasta şi din cauza Rezervelor Federale care reglementează ratele de dobânzi pentru împrumuturi bancare, în toate domeniile dar în special în cel al cumpărărilor de case şi proprietăţi.

Rata dobânzii este aceea care determină cât şi ce se va construi.  În timp ce unii constructori se îndreaptă spre case în înţelesul clasic de „casă” (plasate pe o bucată de pământ, având între un nivel -majoritatea- şi cel mult trei, cu un garaj pentru 2-3 maşini), alţi constructori preferă construcţiile de tip „bloc” care găzduiesc sute de apartamente.  Ele se înalţă la zeci de etaje deasupra pământului.  Subsolul este rezervat parcărilor (de obicei o maşină pentru fiecare proprietar de apartament), nivelele 1-2 pentru magazine, restaurante, saună şi sală de sport (precum şi alte servicii comunitare), restul nivelelor fiind ocupate de apartamente.  Ultimul etaj este aşa-numitul „pent-house level”, adică destinat unor apartamente cu extrem de elegante, cu suprafeţe cât 3-4 apartamente obişnuite din clădire, cu vedere spre munţi, centrul oraşului, apă, etc.  În timp ce un apartament obişnuit costă între $300 mii şi $1,5 milioane (vorbesc de clădiri ale căror planuri le-am citit pentru a face oferta la instalarea de finisaje interioare, obiectul afacerii noastre), pent-house-ul poate costa oriunde la la $3 la peste $10 milioane de dolari.

Construirea de blocuri înalte se datorează şi sosirii la vârsta pensionării a „baby boomers”-ilor, adică a celor ce au fost născuţi imediat după al Doilea Război Mondial şi-n următorii zece ani.  Aceştia s-au realizat cât de cât financiar, copii le-au plecat de acasă, doresc să abandoneze locuirea în case şi ceea ce presupune ea (întreţinerea proprietăţilor, distanţele relativ mari ale subrbiilor în care se află aceste case şi deci necesitatea de a călători cu maşina spre centrul oraşului, etc) şi să se mute la bloc, aproape de centrul oraşului sau de anumite centre comerciale.

Pe lângă blocurile înalte pentru locuinţe, centrele oraşelor au oferă prin virtutea locaţiei şi a penuriei de pământ construibil unele din cele mai ridicate preţuri pentru pământ.  Este deci logic că pe o mică bucată de pământ, nu te poţi întinde pe orizontală cu contrucţia ta, deci te deplasezi pe verticală, în sus şi în jos.

Rezervele Federale au scăzut rata de împrumut atât de jos încât  aceasta, beneficiind şi de cele două necesităţi descrise mai sus, au dus la contruirea a o mulţime de zgârie-nori.  Oferta nu mai este reglată de cerere, cum se întâmplă în societatea capitalistă sau de consum, ci de uşurinţa de a obţine împrumuturi.  Ne-am trezit astfel cu o inflaţie de locuinţe şi de birouri în clădiri înalte.  Rezervele federale ajustează rata de împrumut, chestia aceasta produce o mulţime de falimente, se produce recesiunea, după care urmează ieşirea din recesiune şi redresarea economică.  Modelul acesta economic este cunoscut sub numele de Teoria Austriacă a Ciclurilor Economice.

Zgârie norii sunt investiţii bune în general, pentru un termen lung, dar necesită o mulţime de capital.  Afaceriştii investesc în bunuri le termen lung atunci când ratele de dobânzi sunt scăzute.  Scenariul acesta este ideal pentru aşa zisa teorie a Indexului Zgârie Norilor.

Economistul Mark Thornton priveşte câteva perioade economice marcate de probleme financiare (cum a fost Marea Depresiune) şi crede că vede corelaţia dintre colaps economic şi clădirile până la ceruri (ca să nu mai amintim aici că, tentativa de a zidi un zgârie nori la Babel, pe vremea lui Nimrod, a dus la ceva mult mai mult decât o chestie economică: a împrăştiat pur şi simplu populaţia pământului, pe limbi, popoare, ţări, ş.a.m.d.).  În perioada premergătoare Marii Depresiuni s-au planificat/construit clădirile 40 Wall Tower, Chrysler şi Empire State.

Anul 2008 a fost deosebit de bogat în construcţia de zgârie nori.  Zece din cele mai înalte clădiri au fost cu peste 100 ft (30 m) mai înalte decât media precedentă de înălţime a zgârie norilor (Shanghai World Center şi Almas Tower – Dubai).

Dacă indexul acesta este sau nu corect, rămâne de verificat de către genraţiile viitoare.  Dar cert este că amestecul artificial al guvernelor în afaceri (guvernele NU ŞTIU să facă afaceri!) duce mereu şi mereu la situaţii economice disperate.  Aşa că nu-i de mirare că acum guvernul american deţine acţiuni în bănci, industria de automobile, cea de asigurări şi altele.  Când rata de împrumut este scăzută, ar fi mai bine ca populaţia să economisească şi să se pregătească pentru zile negre.  Zile negre, până la cer!  SURSA

Nu, nu ne place urâtul.  Sub nici o formă!  Ori păcatul este urât.  Nu mă refer la „păcatul” mărturisit adesea între noi, creştinii.

„Ştii, trebuie să vă mărturisesc un păcat murdar care m-a doborât” zice unul, şi urechile tuturor curioşilor de bârfă se ciulesc.  „Nu mai citesc regulat Biblia” vine mărturisirea.  Şi noi care credeam că subiectul s-a dat la pornografie, a curvit, sau a făcut vreun păcat mai… mortal!  Uăăă!  Nu mai citeşti Biblia!  Să te pocăieşti şi până atunci să nu mai vii printre noi!

Dar cam asta mărturisim noi:  păcăţele.  Păcatele serioase rămân ascunse.  Le înfundăm în adâncimile sufletului nostru.  Şi dacă vreodată lăsăm să se înţeleagă că le avem, nu le zicem pe nume.  Le dăm nume care să le înfrumuseţeze.  Spunem că,

avem probleme,
am întâmpinat piedici,
avem lupte,
am căzut,
purtăm cu noi bagaje,
am făcut greşeli (toată lumea greşeşte),
nu am reuşit,
nu am încercat destul de serios,
etc, etc.

Când a sosit Christos, El a preluat mesajul verişorului Ioan Botezătorul şi ne-a spus, „pocăiţi-vă căci Împărăţia cerurilor este aproape!”  Ce a vrut El să spună cu asta?  Nu să identificăm problema şi să o aducem la cruce?  Indiferent cât de urâtă ar fi?  Noi preferăm să o redefinim, s-o înfrumuseţăm.  Şi operaţia asta este şi mai păcătoasă decât păcatele însăşi.

Biologul canadian Mitch Taylor, cel mai mare expert în urşi polari a fost rugat să nu participe la o conferinţă pe tema urşilor polari din Danemarca.  De ce?  Deoarece vederile sale stânjenesc obiectivele conferinţei.  taylor crede că încălzirea globală este o aberaţie, că nu există, iar dacă atmosfera se încălzeşte din când în când, este un rezultat al… naturii şi nu al activităţii umane.

De asemenea, el are dovezi că populaţia urşilor polari a crescut de la 850 pe la mijlocul anilor 1980 la peste 2100 astăzi.  Adică, există mult mai mulţi urşi polari şi ei o duc de minune de bine!  Încă o dată, încălzirea globală este doar o chestie politică pentru unii, şi una de afaceri pentru alţii.  Al Gore a câştigat de pe urma ei peste 150 milioane de dolari în ultimii 2 ani.

Doamna care a făcut fotografia de mai jos, fotografie folosită de Gore ca să demonstreze încălzirea globală, a recunoscut că a fotografiat urşii aflaţi din întâmplare pe un aisberg în derivă.

Conform unui articol din Washington Post, regimurile totalitare ale Chinei, Cubei şi Burmei au cenzurat ştirile din Iran.  Nu de alta, dar istoria are caracterul de a se repeta.  Noi ştim cum de-a ajuns să explodeze mămăliga românească pe la 1989, luîndu-se după polonezi, maghiari (ăştia de pe la 1956 se tot luptau cu totalitarismul), germani şi Perestroika lui Gorbaciov.

Păcat că suportul american a fost atât de târziu şi aşa de puţin!  Mă gândesc că de aceea erau atâtea panouri şi afişe scrise în engleză, ca să le citească restul lumii şi SUA!  Şi ce folos că am tăcut?  Că acum, şi aşa Ahmadinejad dă vina pe SUA!  Energia atâtor demonstranţi trebuie deturnată de la nemulţumirea cu distatoria la ura împotriva Americii!  Şi poate că pentru moment, se va lăsa liniştea.  Dar ştiu precis că dorinţa de libertate a omului e mai puternică decât orice oprimare şi încătuşare politică sau socială.

Sper că după plecarea americanilor din Irak, aceştia să-şi găsească un ritm propriu de manifestare a libertăţii.  Şi sper de asemenea că ceea ce s-a început zilele trecute în Iran să ducă în cele din urmă la răsturnarea dictaturii prin ayatolahi şi la restaurarea unei democraţii.

China, Cuba şi Burma nu-s departe nici ele.  După vizita recentă din China mi-am dat seama că temporal, chinezii sunt preocupaţi de dezvoltarea economică ce-a devenit posibilă prin relaxarea legilor privind proprietatea individuală şi schimburile comerciale.  Dar majoritatea covârşitoare a chinezilor trăiesc în sărăcie şi-n apăsare socială.  Poate că vom vedea în următorul deceniu o explozie a mămăligii (pardon, tofu-ului) chinezeşti şi a celei cubaneze.

Ceea ce nu înţeleg însă, este cum de mai existăp popoare fascinate de socialism, când acesta a fost falimentar în repetate rânduri şi-n atâtea ţări!  Singura explicaţie este că, pe platforma socialismului este posibilă dictatura personală.  De aici cred că provine atracţia liderilor.  Iar masele, ele sunt dornice de … pâine şi circ!  Dacă guvernul le promite gratuităţi, le-a prins!  Masele!  Proşti, da mulţi, sau mulţi, da proşti!  Cum doreşti!

Mai întâi, o glumă.  Se zice că era odată un căpitan de vas de piraţi foarte curajos.  Venea aghiotantul la el şi-i zicea, „căpitane, suntem atacaţi de un alt vas de piraţi!” şi curajosul căpitan cerea cămaşa roşie.  După câteva ocazii, aghiotantul îl întrebă curios, de ce cere mereu o cămaşă roşie de câte ori sunt în faţa luptei cu un alt vas de piraţi?  La care căpitanul răspunse că, dacă va fi rănit în luptă, roşul va ascunde vederea culorii sângelui şi astfel va evita să-i descurajeze pe marinarii săi aflaţi în luptă.

Într-o zi, aghiotantul veni repede şi spuse „căpitane, suntem atacaţi de zece nave cu piraţi!” La care căpitanul ceru: „adu-mi pantalonii maro!”

Lăsând gluma la o parte, Coreea de Nord tocmai a anunţat că va şterge America de pe faţa pământului!  Serios?  Cu ce?  Acum, nu neg că s-au mai văzut buturugi miculuţe răsturnând ditamai căruţe!  Dar rachetele lansate de Coreea de N în probele nucleare de până acum au făcu „plici” în balta din faţa casei lor la câteva secunde de la lansare.  Ameninţarea asta sună a „luaţi-l de pe  mine că-l omor!”

Nu, nu neg posibilitatea unei confruntări armate cu Coreea de Nord.  SUA are în Coreea de Sud peste 28 de mii de soldaţi.  Dar tocmai existenţa lor îi împiedică pe cei din nord să invadeze sudul.  În timp ce fiecare dintre părţi (mai mult coreenii din nord) flutură securea războiului, eu cred că Kim Jong-il ar trebui să-şi pregătească pantalonii maro!

De-acum, se ştie.   Guvernatorul statului Carolina de Sud a dispărut timp de vreo 7 zile, fără ca cineva sî ştie unde este.  Unii au zis că este prin munţi, la căţărat.  Soţia a zis că probabil s-a retras la vreun hotel, pentru a scrie.  Alţii au zis că se reface undeva.  Dar precis, nu a ştiut nimeni unde este Mark Sanford.

Cert este doar faptul că Sanford era privit de către mulţi republicani ca un potenţial candidat la alegerile prezidenţiale din 2012.  Acum, de când Sanford a reapărut, şi a spus că în timpul lipsei sale a făcut o călătorie să îşi vadă o concubină din Argentina, misterul a fost elucidat, dar s-a mai dus la canal încă o luminoasă carieră politică, a mai rămas o soţie rănită şi patru fii bulversaţi.  Păcat.

Ce m-a frapat însă a fost că, un comentator politic a afirmat că-n secolul acesta în care, datoriă scrutinului mediei totul se află şi se desopere cu viteza luminii, oamenii ar trebui să aibă standarde morale mai înalte.  Serios?  Adică, cei ce trăiau pe vremea când încă nu era radiou şi televiziune, celulare şi maşini de fax nu erau obligaţi la asemenea standarde morale ca cei din zilele noastre?  Adică, sfinţii de odinioară, să se răsucească în morminte că au trăit prea… sfinţi, când ar fi putut lăsa-o mai moale cu morala, că şi aşa nu avea cum afla poporul?

Lipsa de morală asociată cu trăirea după statistici, după ce zice sau nu zice, ce ştie sau nu ştie presa e o boală degenerativă a societăţii zilelor noastre.  Plus, acoperirea urmelor pentru câştigarea de timp, minţirea până-n ultima clipă, apoi recunoaşterea cu lacrimi de crocodil, dezlănţuirea de argumente semantice de genul „depinde ce înseamnă este” (vezi cazul Clinton care susţinea că suxul oral nu este sex, şi că totul depinde de „what the word IS means).

Trist este că procedura aceasta nu este străină bisericilor, unde adesea de la vlădică până la opincă, păcătuim ca apoi să negăm vehement, iar când negarea nu mai are rost că totul e prea evident, plângem şi recunoaştem formal o „greşeală” doar pentru a dori să o mcomitem din nou cu prima ocazie.  Astea nu-s standarde morale vrednice de Dumnezeu!  Vorbesc pentru noi, creştinii!  Că lumea va avea parte de judecata ei!  Doar că judecata va începe de la noi!

Ar fi fost bine ca Obama să fi zis măcar un cuvânt de încurajare în favoarea protestatarilor din Iran.  Nu că oponentul lui Ahmadinejad ar fi mai bun, deoarece nu este!  Dar el a oferit o speranţă mulţimilor: speranţa că se poate schimba ceva.  Când eşti închis într-o cutie şi apare o breşă, o gaură undeva, prin care se strecoară o rază de lumină, se aprind dintr-o dată visele şi imaginaţia!  Începi să-ţi închipui că ai putea scăpa, că breşa s-ar putea lărgi pentu a te strecura afară.

Poate să se fi copt vremea pentru reforme în Iran.  Sau poate s-au inspirat de la vecinii irakieni… Cine ştie?  SUA mai este încă o apărătoare a celor ce se luptă pentru libertate, şi un semn de aprobare ar fi contat mult.  Dar acesta nu a venit, şi azi aiatolahul Khamenei a vorbit şi le-a spus protestatarilor să înceteze cu prostiile şi să-şi vadă de treabă, nu au fost fraude electorale!  Şi ca de obicei, a încheiat cu un discurs împotriva Americii, ca să le ofere un ţap ispăşitor celor ce au prea multă ură.

Vom vedea ce va aduce ziua de mâine, dar părerea mea este că s-a irosit o ocazie de schimbare.

Ieri a fost comemorarea zilei D-day.  Acum 65 de ani, trupele aliate invadau Normandia pentru ca să se întoarcă soarta celui de-al doilea război mondial.  Balanţa s-a întors în defavoarea hitleriştilor cu preţul a 6603 vieţi de tineri americani.  Acestea-s câteva gânduri:

La 6 iunie 1944 America făcea un pas decis pe drumul ce îi va duce trupele pe mai toate meridianele în tentativa de a aduce libertate diferitelor popoare.

Pe pagina 1 a ziarului New York Times din 7 iunie 1944 scria „ţara întreagă se uneşte în rugăciune”.  Apoi apărea rugăciunea preşedintelui Roosevelt: „Atotputernice Dumnezeu: fii noştri au depus un efort mare.  Primeşte-i la Tine, Tată, în împărăţia Ta, pe slujitorii Tăi eroi.”

Un alt editorial din aceeaşi zi, scrie: „Ne rugăm pentru fiii noştri, ne rugăm pentru ţara noastră, şi cauza se roagă pentru ea însăşi, deoarece este cauza lui lui Dumnezeu care a creat pe toţi oamenii liberi şi egali”.

Acum 8 ani, la 11 septembrie, America se întorcea iarăşi la rugăciune şi către Dumnezeul iudeo-creştinilor.  Că de câte ori era nevoie, nu Alah, nu Buddha, şi nu Dalai Lama era acolo, ca o stâncă, ci Stânca Veacurilor, cel veşnic şi Atotputernic.  Bisericile se umplu, oamenii se roagă şi se umplu de pioşenie.  Oamenii se întorc la Dumnezeu.

Iată aici textul rugăciunii lui FDR:
Last night when I spoke with you about the fall of Rome, I knew at that moment troops of the United States and our allies were crossing the channel in another and greater operation. It has come to pass with success thus far. And so in this poignant hour I ask you to join with me in prayer.

Thy will be done, almighty God. Amen.

FDR, un democrat, folosea expresia „faith in our united crusade”, adică, încredere în cruciada noastră unită.  Cum ar suna azi aceste cuvinte?  Că Bush a folosit termenul de cruciadă după 9/11 şi era să fie răstignit pentru aceasta!  Ei, alte vremuri!  De atunci şi până astăzi, multe s-au schimbat în America!  Democraţii au ajuns să fie susţinătorii avorturilor, inamicii rugăciunii, a lui Dumnezeu, a bisericilor, a credinţei, a moralei.  Iar presa scrisă şi vorbită?  Să nu mai vorbim despre ei!  Săptămâna trecută, un convertit la islam a ucis un soldat şi a rănit un altul la un centru de recrutare al amatei din Arkansas.  Tot cam atunci a fost ucis şi dr. Tiller, ucigaşul de copii, care a dus la capăt peste 60 de mii de avorturi, multe dintre ele în trimestrul al treilea.  Pe care dintre istorii credeţi că le-a menţionat presa?  Desigur, moartea lui Tiller!  Ce contează un musulman care mai ia o viaţă de soldat american?  Dar un ucigaş de copii… Da, asta contează!  Pentru că ne îndreptăm tot mai mult către o cultură a morţii, a necredinţei, a imoralităţii, în care Dumnezeul iudeo-creştin nu mai are loc.  Şi democraţii ajutaţi de presă, ne cântă imnul în ritmul căruia mărşăluim înainte spre distrugere.

Eu unul încă mai sper.  Ştiu precis că majoritatea americanilor NU sunt de acord nici cu presa, nici cu direcţia în care o ia ţara.  Şi faptul că vreo 69 de milioane au votat cu Obama, nu trebuie citit decât ca o reacţie la ultimii ani ai lui Bush şi la situaţia economică.  Nu a fost un vot „pentru” ci contra.  Credeţi că dacă Obama ar fi candidat pe ideile ce le implementează acum ar fi fost ales?  Nici vorbă!

Apoi de asemenea ştiu că sunt mulţi care se roagă pentru ţara aceasta.  Cu toate defectele ei, este cea mai bună ţară de pe pământ. Mă rog ca numărul celor ce se roagă să crească, şi fervoarea rugilor noastre să crească de asemenea.  Şi mă rog ca poporul acesta să se întoarcă la Dumnezeu, până încă nu-i prea târziu.

Deunăzi un membru al organizaţiei homosexualilor afirma că unii dintre creştini sunt bigoţi.  Chia aşa?

Dicţionarul Webster din 1978 defineşte ca fiind „bigot” individul care „ţine morţiş şi fără toleranţă la grupul, credinţele şi opiniile sale”.   Conform acestei definiţii, gay-ii sunt cei mai bigoţi oameni din lume!

Mi-ar place să fie şi creştinii atât de devotaţi cauzei lui Christos, precum sunt gay-ii devotaţi cauzei lor!  Desigur, fără obrăznicia, violenţa şi imoralitatea gay-ilor.  Şi fără vorbirea pe la ambele colţuri ale gurii!  Că, atunci când gay-ii urmăresc obţinerea de „drepturi”, atunci ei caută libertăţi civile şi discursul lor este justificat, pe când dacă creştinii vocalizează opiniile lor, atunci actul este calificat drept „vorbire cu ură, intoleranţă şi extremişti de dreapta”.

Geneza 3 ne vorbeşte despre 4 alienări majore:

1. Alienarea spirituală – separarea de Dumnezeu
2. Alienarea psihologică – tensiuni lăuntrice
3. Alienarea socială – neînţelegeri sociale
4. Alienarea naturală – natura ne este nesupusă

Cele patru alienări creează NEVOI.  Scriptura ne oferă soluţiile lui Dumnezeu la NEVOILE reale ale fiinţei umane.

Guvernele, şi chiar indivizii, au „resurse”.  Şi acestea trebuiesc cheltuite.  Dar cheltuirea nu este întotdeauna justificată, mai ales în absenţa unei nevoi reale.  Aşa că ne apucăm să fabricăm nevoi.  Femeia cumpără o poşetă maro, că „trebuie”.  Aprobăm cheltuirea câr-mâr, doar pentru că „trebuie”.  Pacea şi liniştea noastră de acasă, o cere!  Dar această achiziţie creează o nouă „nevoie”: acum ne trebuie pantofi de culoare maro!  Apoi un pardesiu maro.  Şi aşa mai departe, până se schimbă moda.  Moda aduce cu sine noi nevoi.  Trendurile sociale şi culturale, noi nevoi.  Ce vedem la Tanţa şi Costel, noi nevoi.  Reclamele de la TV, noi nevoi!  E o inflaţie de nevoi pretutindeni în jurul nostru!

Câte însă sunt nevoi REALE?  Câte se adresează celor patru nevoi de mai sus?  Iată o sită serioasă, cu care putem discerne tot ceea ce este important de tot ceea ce este un moft.  Am scris despre nevoi, nu despre mofturi.

Azi s-au stins luminile timp de o oră, ca un gest simbolic în cinstea schimbărilor climatice (încălzirea globală, mai precis; după ce iarna trecută a fost una dintre cele mai reci din ultimii 15 ani, s-a schimbat denumirea de la „încăzire” la „schimbări climatice”).  Dar asta nu este ultimul atac al încălzirii globale.  În California se discută despre scoaterea din folosinţă a maşinilor de culoare… neagră!  De ce?  Pentru că negrul reţine căldura şi maşina foloseşte mai mult aer condiţionat, deci se consumă mai multă energie!

După maşinile de culoare neagră, va urma eliminarea a orice este… negru!  Adică ciorile, cafeaua, clapele pianului, unghiile lovite cu ciocanul (astea vor cade oricum), negii, parul (unii contribuie mai de mult la chestia asta, chelind de tineri), pantofii şi întregul continent african!

Între timp, am descoperit că sunt specialişti în schimbări climatice în spaţiul cosmic!  Cu câtă precizie se va prezice vremea  în spaţiu când aici pe Terra timpul este… probabil, adică extrem de probabil!  Că aştept ziua însorită promisă de cei de la vreme acum o săptămână şi nu a mai venit!  Dar contează un grad în minus sau în plus în spaţiu, la mii de ani-lumină de noi?  Ne urmăresc locuitorii altor constelaţii jurnalele TV?  De ce avem nevoie de astfel de specialişti?  Şi unde or învăţat ei chestiile astea?

Abia am lipsit un pic din State și deja niște oameni de știință (vezi aici) au și anunțat că-n următorii 5 la 10 ani se va creea viață artificială!  Și dacă se va ajunge ca să se facă o astfel de viață, atunci cum vor arăta organismele care o vor avea?  Și se va creea o amoebă, lăsând ca aceasta să evolueze, pentru demonstrarea teoriei lui Darwin?  Iar dacă se va da această viață unor… oameni creați și ei în laborator, atunci de ce nu ar fi putut Dumnezeu face … oameni mari, cu capacitățile ce iată, astăzi pretind că pot face… viață!?

De fapt chestia asta vine pe urmele ridicării de către Obama a restricției impuse de Bush cu privire la repartizarea de fonduri de la guvern pentru cercetarea celulară care impune distrugerea embrionilor umani.  Speranța oamenilor de știință este de a se dezvolta din „stem cells” (celule de bază care se găsesc în mai toate organismele multicelulare, și care au o capacitate de înmulțire miotică, precum și de devenire a lor în apropae orice fel de altă celulă sau chiar organ) tot felul de organe necesare transplanturilor.  Cu privire la distrugerea embrionilor umani pentru a se colecta celulele, lumea este destul de împărțită, și nu doar cei religioși.  Majoritatea evanghelicilor sunt împotriva folosirii acestor embrioni, fiind și împotriva avorturilor.  Prin aprobarea fondurilor de la guvern, clinicile de avorturi pot deveni adevărate pepiniere de astfel de embrioni.  Femeile dornice de avor vor putea avea unul chiar gândind că fac un gest nobil, o favoare științei, punând la dispoziția acesteia materia primă pentru cercetare și dezvoltare.

Recent s-au obținut realizări și din celulele de adult, așa că nu ar fi fost cazul să se distrugă embrionii pentru acestea.  dar lumea merge într-o singură direcție: din rău în mai rău.  Esta ca și când omenirea și-ar căuta cu lumânarea pedeapsa lui Dumnezeu.

Dacă se va obține vreodată viață în laborator?  Nu cred.  Mai întâi va trebui să se răspundă corect la întrebarea, Ce este viața?  Din punctul de vedere al ateului, între viața unei celule și viața ta și a mea nu există nici o diferență.  Ba mai mult, după ce John Stuart Mill în cartea sa Utilitarianism a revitalizat ideile filozofice a lui Epicur cu privire la importanța plăcerii/durerii în viață, și a aplicat principiul Celei Mai Mari Fericiri la întreaga existență și deci la toate viețuitoarele, calitatea fericirii și a durerii este judecatăm de toate viețuitoarele.  Dar cum știm noi oamenii, ce înseamnă „durerea” deoarece noi reprezentăm o infimă minoritate în raport cu alte viețuitoare, care experimentează și ele fericire și durere?  Ideile lui JS Mill au fost prelaute de apărătorii moderni ai animalelor, aceia care pretind că este o cruzime să tai găina pentru hrană, deoarece îi provoci durere.

Este viața unei găini identică cu viața unui om?  Deci, ce este viața?  Și ce fel de viață se va realiza în laborator?  O protocelulă?  Un ribozom?  Viața de.. găină?  De om?

Și dacă Se va face viață, cui i se va da această viață?  Oh, dar prea tare ne complicăm.  Și fiecare monedă are două fețe.  Pe de o parte, m-aș bucura dacă unul ce așteaptă de ani de zile să apară un organ de care are nevoie în vederea unui transplant l-ar putea obține fără să aștepte, să existe o bancă de organe pentru transplant.  Unul care suferă de Parkinson, sau de alte maladii incurabile să găsească soluție la boala lor.  Dar de cealaltă parte, nu aș vrea ca să se instaureze o cultură a morții, ca acelea ce au mai apărut dealungul istoriei omenirii, cum a fost pe vremea lui Hitler.  Că dacă azi distrugi un embrion prin avort, mâine, în condiții economice precare vei elimina un bătrân ce a devenit o povoară, apoi o rasă ce te stânjenește…  Și toate acestea nu sunt decât ramificații ale ateismului și darwinismului.

Conform acestora, nu există nici Dumnezeu, nici păcat originar.  Și dacă nu există Dumnezeu, atunci devenim noi dumnezei, iar dacă nu există  păcat, nu avema de-a face nici cu pedeapsa pentru păcat (boala face parte din această pedeapsă) și atunci trebuie să facem tot ce putem pentru a elimina efectele (boala) în absența cauzei (păcatul).  Boala e doar o chestie socială, o alterare a organismului datorită stilului de viață, a alimentației, a nefuncționării legii evoluției care pretinde că nu supraviețuiește decât cel mai tare…

După o operație la genunchi suferită în vara trecută, perioadă din care nu am mai jucat golf, Woods se întoarce pe terenurile de golf.  Rivalii săi au aplaudat întoarcerea sa.  Dar de ce au făcut-o?  Nu reprezintă jocul lui Woods piedică în calea obținerii de victorii din partea lor?  Într-un fel, da.  Mai întâi am crezut că e vorba de „fair play”, sau poate de ochii lumii, sau din prietenie.

Dar apoi am văzut ce ziceau ceilalți jucători: ziceau ei că un adversar atât de bun le face și lor jocul mai bun,  Apoi Woods atrage spectatori mulți și aceștia îi vor privi și pe adversarii lui Woods, intrarea în atenția publicului fiind un nou avantaj.  Și dacă Woods nu este într-o formă bună, (sau dacă chiar în formă fiind), un challenger câștigă, nu-i o mai mare reputație să-l bați pe Tiger Woods decât pe un altul mai puțin cunoscut decât el?  Ba da.

Urmăream deunăzi filmul The Express, inspirat din realitate, despre un negru jucător de fotbal american.  Acțiunea se petrece pe la anii 1958-1960 în plină segregație americană.  Echipa facultății din Syracuse NY unde joacă acest jucător de excepție (Ernie Davis) ajunge pentru prima dată în finala americană a echipelor de fotbal a facultăților.  Au șansă să câștige titlul fie jucând cu o echipă din Florida, aflată pe locul 8 sau cu o echipă din Texas, aflată pe locul doi.  Antrenorul lasă la alegerea jucătorilor cu cine vor ei să joace, titlul fiind titlu, indiferent cu cine ar câștiga.  Jucătorii aleg cu toții să joace cu echipa tare, din Texas.  Vor câștiga titlul și un jucător de culoare va fi declarat pentru prima oară în istoria sportului american ca MVP (most valuable player – jucătorul cel mai valoros) și va primi un premiu care nici acesta nu a mai fost acordat până atunci decât albilor (Heisman Trophy – 1961) .

Sunt în drum spre China și am timp să mă gândesc… la de toate.  Monitorul fotoliului în care șed oferă zeci de filme.  Unele premiate de Hollywood în anii trecuți.  Vreau să mă uit la unul dintre acestea, dar nu rezist.  Mai bine dorm, că-s într-un drum lung.  Totuși înainte de a adormi, scot laptopul și scriu despre unul dintre filmele premiate anul acesta, Milk.  Mai bine zis despre Sean Penn, cel care a câștigat premiul pentru cel mai bun actor.

Aproape că m-am așteptat ca Slumdog să ia atâtea Oscaruri.  Era ca o răzbunare pe Hollywood din partea unui film făcut cu buget mic, cu actori talentați (fără „renume” mondial) și cu subiect.

Dar m-am păcălit cu Oscarul pentru cel mai bun rol de bărbat.  Sean Penn?  De ce nu Mickey Rourke?  Și ce mare scofală a făcut Harvey Milk, potretizat de Penn în film?  Adică, ce mare scofală în afară de faptul că era homo?  Nimic.  Doar atât.  Și Penn a luat Oscarul doar pentru că jucat un rol pentru un subiect la modă.  Adică, un  Oscar politizat, cum de altfel a fost și spiciul lui Penn.   În acesta, Penn i-a făcut pe toți cei ce i-au conferit premiul iubitori de gay iar pe ceilalți, ne-a condamnat cum că am fi intransigenți și inflexibili.  Dar ce mai mare intransigență există decât să vii cu o scârbă și să
acuzi pe ceilalți de bigotism dacă nu-ți acceptă scârba.

Dacă m-aș apuca (prin absurd!) să mănânc găina de vie, rupându-i capul cu dinții și mâncând-o crudă și ceilalți s-ar uita scârbiți la mine și m-ar judeca, ar fi ei intransigenți?  Bigoți că nu acceptă stilul meu de a mânca?  Și asta încă nici nu ar călca nici o moralitate, doar ar fi un afront la civilizație!

Ascultam astăzi un talk show local.  Doamna de la radio ruga ascultătorii să o sune cu cele mai frumoase sau cele mai oribile amintiri despre ziua persoanei iubite.  Am sisezat că majoritatea amintirilor despre întâmplări plăcute proveneau (în cazul celor căsătoriţi) din perioada primilor ani ai căsătoriei lor, când nu prea aveau bani mulţi.  Atunci se găseau mijloace materiale şi disponibilitatea de a cumpăra o călătorie frumoasă, pentru producerea unei surprize plăcute.

Încă o dată, dacă mai era nevoie să se demonstreze, că nu-i nevoie de bani pentru a face pe cineva fericit.  Noi ratăm să oferim fericirea celui iubit în primii ani, împingând ziua aceea spre orizonturi viitoare, în care sperăm să avem mai mulţi bani pentru a oferi ceva frumos, memorabil.  Dar dragostea este inventivă şi găseşte metode şi mijloace.  De asemenea, la capătul celui ce primeşte „cadoul” orice „nimica” este trecut printr-un zoom care măreşte darul la puterea n-şpea.

Să nu risipim ocaziile mărunte, în speranţa unora mai „serioase”; adesea amintirile-s adunate din mărunţişuri precum cărămida este alcătuită din particule mici adunate laolaltă.

Revenind la povestirile ascultătorilor, unul dintre aceştia m-a adus la lacrimi.  El a avut cea mai frumoasă zi de Valentine’s cu 29 de ani în urmă, după care au urmat 29 de ani de zile minunate.  Iubita lui l-a părăsit, plecând din lume în toamna trecută şi în aceeaşi povestire, el prezenta această sărbătoare ca cea mai rea petrecere a unei asemenea zile.

Ioan 15:15 Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.

L-am întâlnit în adunare.  Eram la serviciul de miercuri seara a bisericii unui prieten american.  Mergeam de câte ori puteam că-mi era prieten păstorul şi pentru că îmi plăceau predicile lui şi părtăşia din biserică.  Stăteam în spate, pe ultima bancă.  Uşierii mă cunoşteau şi nu mă stârneau de la „locul meu”. (more…)

Psalms 18:46 Trăiască Domnul, şi binecuvântată să fie Stânca mea! Mărit să fie Dumnezeul mântuirii mele.

Teologul olandez Herman Bavinck a spus că neschimbabilitatea lui Dumnezeu este una dintre doctgrinele cele mai importante în menținerea distincției Creator – creatură și în închinarea noastră față de Dumnezeu.  El completa că tocmai de aceea este Dumnezeu supranumit în Scripturi ca „Stânca”.

Noi oamenii suntem mereu în devenire, mereu într-un proces de schimbare.  Tindem mereu să „ajungem” undeva, în care „undeva” este mereu mai sus, mereu mai bine și mai mult decât astăzi.  Undeva mereu într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.

Merg câteodată la o întâlnire cu câte un amic.  Călătoresc sute de kilometri.  Sunt așa de bucuros, atâta anticipație este prezentă!  Amicul vorbește despre sentimente assemănătoare la vremea programării întâlnirii.  Apoi trec lunile.  Ne ducem unul spre celălalt ca să ne întâlnim.  Îmi amintesc de anticipația originalp, încerc s-o retrăiesc.  Chiar reușesc, mi se pare.

Ne întâlnim.  Aflu că întâlnirea nu a mai provocat sentimentele originale în amicul meu.  El nici nu a mai făcut măcar efortul să și le amintească, cum am făcut eu.  Asta nu mă deranjează, dar mă defazează puțin!  Înțeleg că noi ne schimbăm.  Că noi ne modificăm interesele, emoțiile, scopurile, chiar și… amicii!

Asta este bine și reconfortant în Domnul: El nu se schimbă.  El rămâne același, ieri azi și-n veci!  Poți avea încredere în El, te poți baza pe El.  El este STÎNCA!

Sycloria Williams, o fată de 18 ani din Florida s-a dus la doctor pentru a avorta nsarcine de 23 de săptămâni.  Doctorul a întârziat, surorile medicale i-au dat medicamente pentru dilatare, Sycloria a intrat în naștere și a născut o fetiță.  Una din patroanele clinicii a tăiat cordionul ombilical, apoi a pus copilul într-un sac de plastic și l-a aruncat la gunoi.

Câteva zile mai tîrziu, poliția a primit un pont de la cineva, a recuperat cadavrul și s-a făcut o autopsie.  Copilul și-a folosit plămânii și a respirat, a fost descoperirea medicului legist.  Deși șansele de supraviețuire ale copilului ar fi fost minime, a fost totuși o ființă umană!

Când este drept ca alții să decidă pentru cei slabi, neputincioși, nemaidoriți, bătrâni și handicapați dacă mai merită ca aceștia să trăiască sau trebuie suprimați?  Niciodată!  Până și pedeapsa cu moartea a unui criminal înrăit te face să te gândești bine dacă e drept să iei viața cuiva!  Interesant că oameni care susțin avorturile, sunt împotriva pedepsei capitale!  Adică, vinovatul trebuie cruțat, nevinovatul suprimat!

Sycloria Williams s-a trezit față în față cu o altă ființă umană, cu propria ei fiică.  Și conștiința pe care a adormit-o cu ajutorul celor ce conciliază în favoarea avorturilor s-a trezit dintr-o dată la realitate!  Ceea ce s-a ucis, a fost o altă ființă umană, carne din carnea ei!

Ți-e și groază să te gândești la tot scenariul acesta!  Brrrr!

Trăim într-o lume în care fiecare dintre noi are adevărul său.  Toleranţa promovată pretutindeni ne face să acceptăm faptul acesta şi să considerăm adevărul acceptat de noi ca o chestiune strict personală.  Afirmarea unui adevăr ca fiind „absolut” este considerată intoleranţă.  De aceea mulţi păstrează credinţa lor pentru ei înşişi. (more…)

‘Lord, in the memory of all the saints who from their labors rest, and in the joy of a new beginning, we ask you to help us work for that day when black will not be asked to get in back, when brown can stick around… when the red man can get ahead, man; and when white will embrace what is right. That all those who do justice and love mercy say Amen. Say Amen’ (more…)